Părintele Patric Ranson, o viaţă în Adevăr

Redacţia noastră vă oferă în cele ce urmează în traducere un portret bibliografic al Părintelui Patric Ranson, la 19 ani de la trecerea sa la Domnul şi a celor aflaţi atunci dimpreună cu dânsul: Fotinia, fiica în vârstă de 10 ani, şi citeţul Mihail Aubry, muceniciţi de vrăjmaşii Adevăratei Orthodoxii printr-un accident petrecut în condiţii suspecte (la expertiză s-a constatat că frâna automobilului în care se aflau avusese o defecţiune ciudată).

Fie ca Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi slăvit, să ne ajute să continuăm lucrarea de a face cunoscută personalitatea remarcabilă şi opera Părintelui Patric – unul dintre theologii de seamă din spaţiul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi calendariste’) – în Duhul Adevărului, nu pentru nevrednicia noastră, ci întru slava lui Dumnezeu şi folosul celor ce voiesc a se mântui.

Lui Dumnezeu Slavă!

Redacţia

~ † ~

– PĂRINTELE PATRIC RANSON, O VIAŢĂ ÎN ADEVĂR –

 Slujirea se află în sufletul preotului

Sfânta Cuvioasă Fotinia

Părintele Patric Ranson

În vremurile noastre, atât de sărace sufleteşte, există totuşi oameni a căror autoritate duhovnicească, intelectuală şi morală se impune cu o putere de netăgăduit, încât îi răscolesc adânc pe cei ce nu sunt cu totul nevrednici de străfulgerarea lor.

Astfel a fost şi Părintele Patric Ranson, protopop al Bisericii Sfintei Treimi-Sfântului Nectarie din Paris, trecut la Domnul la vârsta de numai 35 de ani, lăsând în urma sa o însemnată operă. A trăit o singură viaţă, cea a lui Hristos, pe Care Îl purta întru el, precum cântă Biserica: Te avânţi afară din mormântul cel pecetluit, o, Hristoase Dumnezeule, Viaţa noastră…

Părintele Patric s-a născut la 2 iulie 1957, la Saint Cloud, aproape de Paris, într-o familie franceză. După absolvirea studiilor de limbi clasice, care i-au prilejuit formarea unei vaste culturi generale, a fost primit în 1981 ca profesor asociat la Facultatea de Filozofie. Dar înclinaţiile sale lăuntrice îl orientau, încă de multă vreme, către o căutare a Absolutului şi a Adevărului pe care ştia că doar filosofia omenească nu i-o putea împlini.

O întâlnire avea să-i pecetluiască menirea, aceea a unui adevărat „bătrân”, Părintele nostru Ambrozie Fontrier, ieromonah orthodox născut în Smirna Capadochiei, dar ce-şi închinase viaţa mărturisirii Credinţei Orthodoxe în Franţa. Părintele Ambrozie, care de asemenea s-a mutat la Domnul la începutul lui 1992, este una dintre personalităţile duhovniceşti cele mai luminoase ale vremii noastre. Iconograf remarcabil şi theolog de mare înălţime, a fost mai întâi de toate monah şi ascet, care, deşi trăia la Paris, avea experienţa lăuntrică a rugăciunii şi a tainelor pe care Dumnezeu le descoperă inimii curăţite (vezi Viaţa Cuviosului Ambrozie Fontrier, Noul Apostol al Franţei).

Părintele Patric învăţă de la el theologia vie a Părinţilor Bisericii, dragostea pentru Evanghelie, mărturisită şi trăită în Biserica Orthodoxă Sobornicească, potrivit canoanelor şi dogmelor Apostolilor şi Sinoadelor.

Botezat de Părintele Ambrozie la Pogorârea Sfântului Duh la 18 iunie 1978, Părintele Patric a înfăptuit prin toată viaţa sa, acea poruncă a Părinţilor:

Dumnezeu cere trei lucruri de la cel ce a primit Sfântul Botez: De la suflet, cere dreapta credinţă, de la buze cere adevărul, iar de la trup înfrânare.

Precum fitilul unei candele se îmbibă de uleiul lămpii, aşa a sorbit el învăţătura Părintelui Ambrozie şi a făcut-o apoi să strălucească în numeroase lucrări. A fost fiul ascultător al Părintelui Ambrozie.

Începând de atunci, adică de când a primit Sfântul Botez, Părintele Patric a avut în inimă, pe de o parte, să facă cunoscută Credinţa Orthodoxă tuturor celor în care percepea vreo chemare sau vreo aşteptare, pe de altă parte, să răspândească cât mai mult posibil învăţătura Bătrânului său, care era o reflectare fidelă a creştinismului apostolic şi patristic în vremea noastră. Având prilejul să publice un mic articol în ziarul Le Quotidien de Paris, nr. 18-19 aprilie 1981, zi de Paşti după calendarul papist, Părintele Patric Ranson scria: [articolul poate fi citit aici]

După câteva luni de diaconat, a fost hirotonit preot pe 19 iulie 1983 în Biserica Sfintei Treimi-Sfântului Nectarie de la Paris. Din acel moment şi-a închinat toată viaţa mărturisirii „filosofiei orthodoxe a Adevărului”, potrivit expresiei marelui theolog sârb Iustin Popovici, ale cărui lucrări urma să le traducă şi publice mai târziu.

Lucrarea sa de păstorire a fost mare. A adus multe suflete la Hristos atât prin propovăduire – făcută cu timp şi fără timp, precum îndeamnă Apostolul – cât şi prin mărinimia sa fără margini. Spunea adesea:

Credinţa Orthodoxă nu este o doctrină abstractă, ci viaţa în Hristos, Adevărul nu este o idee, este o Persoană, cea a Dumnezeu-Omului, a Domnului Întrupat. Cunoaşterea Lui nu este intelectuală, ci depinde de măsura de curăţie a inimii. În cele din urmă, Biserica este Ierusalimul ale cărui părţi sunt strâns legate laolaltă: este cu neputinţă să separi dogma de cult, Liturghia de “teologia morală” etc.

El refuza astfel terminologia şi diviziunile pe care ecumeniştii le aplică Bisericii, după modelul ereziilor apusene.

Părintele Patric a lucrat ca un bun lucrător în via Domnului, slujind parohiile pe care le întemeiase Părintele Ambrozie şi contribuind el însuşi la întemeierea de noi parohii. Slujea astfel parohiile din Paris, Lyon, Toulouse, Dinan, pe măsura necesităţilor. A fost numit ca exarh pentru Europa de către Sfântul Sinod aflat sub omoforul Î.P.S. Auxentie al Atenei [Sinod Orthodox Tradiţionalist (‘vechi calendarist’ ‘florinit’) din Grecia], cu o misiune precisă: aceea de a găsi un episcop, pentru a ridica ‘Misiunea Franceză’ la rangul de Episcopie a Bisericii Adevăraţilor Creştini Orthodocşi ai Greciei.

Totodată, conştient fiind de confuzia groaznică a numeroşi creştini orthodocşi din zilele noastre, care nu-şi regăsesc hrana duhovnicească a sufletului în diferitele jurisdicţii, şi de lipsa de cunoaştere a theologiei şi a istoriei Bisericii, Părintele Patric vedea cauza acestei decadenţe în primul rând în îndepărtarea creştinismului apusean de Tradiţia vie a Părinţilor îndumnezeiţi, drept dovadă stând teologia scolastică, precum şi afirmarea infailibilităţii papale [1].

Părintele Patric, aşa cum l-am cunoscut…

Sfinţii Părinţi învaţă că Dumnezeu cere trei lucruri de la cel ce a primit Sfântul Botez:

De la suflet, cere dreapta credinţă, de la buze cere adevărul, iar de la trup înfrânare.

† Părintele Patric Ranson

- Mărturii despre Părintele Patric Ranson -

Părintele Patric Ranson a trăit în întregime pentru Credinţa Orthodoxă. Fusese atât de dăruit încât ar fi putut deveni, potrivit expresiei convenţionale, cel mai mare scriitor al generaţiei sale. În loc de acea faimă sau de oricare alta, el a ales lumina lui Dumnezeu. Nu mai vorbea despre literatură şi prea puţin de politică; nu mai vorbea decât despre Hristos, nu pentru că-I rostea Numele, ci Îl mărturisea prin tot cuvântul său.

Cartea sa despre Richard Simon este poate cea mai însemnată pildă a lucrării sale intelectuale. Pentru cine este interesat de dezvoltarea unei gândiri creştine apusene în căutarea Adevărului, reprezintă un ansamblu de erudiţie şi de intuiţii geniale. Dar pe creştin trebuie să-l căutăm în ţesătura vieţii lui: Înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii sculaţi din morţi (Romani 6:13).

Gândirea sa extrem de iute, analitică şi sintetică totodată, geniul său, era în chip neîncetat luminat de dragostea pentru Biserică. Cu preţul sănătăţii sale, el s-a dăruit slujirii ei; el care era căsătorit, tată de familie, el însuşi provenit dintr-o familie ce avea nevoie de el.

Cu totul dăruit Bisericii, „lucra cu mâinile sale” ca să-şi întreţină familia şi să vină în ajutor şi altora, împlinindu-şi totodată şi „meseria” de profesor, apoi de cercetător, amintindu-şi în fiece moment că înainte de toate era preotul lui Iisus Hristos. Astfel, noul pescar din Galileea, pe oriunde trecea, arunca năvodul evanghelic ori de câte ori i se ivea prilejul. Dumnezeu îi dăruise această limpezime de a discerne sufletele pe care le putea aduce la Hristos, căci meseria îl obliga să întâlnească multe feluri de oameni şi prin urmare, trebuia să fie prevăzător.

Indiferent de credinţa sau necredinţa lor, el îi deosebea pe cei ce iubeau adevărul, simplitatea, şi acelora Îl descoperea pe Cel Căruia Îi slujea. Cât despre ceilalţi, glumea pe seama lor, neluându-i în serios, căci nu putea să-i urască. Părintele Patric îşi trăia zi de zi, chiar şi când glumea, condiţia şi starea lui duhovnicească de credincios. Neobosit, el dezbătea cu toţi cei ce doreau să dezbată, răspundea tuturor celor ce-l chestionau. Dădea seama de tot ceea ce ştia, nu se ruşina de Evanghelie.

A mărturisit Credinţa Orthodoxă în fiecare clipă a existenţei sale strălucitoare. Iar strălucirea sa cu totul deosebită a stârnit, cum era şi de aşteptat, reacţii contradictorii… Cei ce-l atacau în credinţă îl răneau întotdeauna; „Biserica este coloana lui vertebrală” spunea părintele său duhovnic, Arhimandritul Ambrozie Fontrier. Şi poate că era firesc, căci cei ce l-au cunoscut mărturisesc că nu l-au văzut nicicând făcând nici cel mai mic compromis.

Pe cât era de ferm în apărarea Orthodoxiei, pe atât era de binevoitor şi atent în relaţiile personale. Generozitatea lui era deosebită şi deosebită era şi alăturarea unui asemenea caracter cu o gândire atât de profundă. Avea o putere şi o energie care cu anii deveniseră mai blânde, căci se ostenea mult, nu se cruţa niciodată. Zi şi noapte el se făcea „tuturor toate”. Viaţa îi era scăldată în lumina lui Hristos.

Fie să avem parte de rugăciunile lui!

Laurence de Roux, Elie Vidal

~ † ~

Părintele Patric, aşa cum l-am cunoscut…

Presvitera Elena

Părintele Patric şi Părintele Ambrozie ne-au învăţat că în ce priveşte credinţa, nu există compromis, nici relativism.

Adevărul există, nu este ceva abstract, o construcţie filosofică inaccesibilă, nici „une vue de l’esprit”, o reprezentare abstractă a minţii omeneşti, ci este persoana lui Hristos în care ne îmbrăcăm prin Sfântul Botez dăruit de Biserică. Prin întreita afundare ne îngropăm cu Hristos în mormânt şi prin ridicarea din apă înviem împreună cu El.

Părinte Patric, dimpreună cu Părintele Ambrozie jertfea pentru toţi ce-i ce-L căutau pe Domnul ceasuri întregi ca să le propovăduiască Adevărul, iar asta mereu, cu cea mai mare umilinţă şi smerenie.

Mai bine să ne curăţim pentru Dumnezeu decât să vorbim despre Dumnezeu, spunea Părintele Patric, amintind de Părinţii Bisericii, pe care-i cita mereu.

Gura ereticului…

sau 3:12 minute ‘când nimic nu ai a spune’

De râs, de plâns?…

P.S. Acachie Pappas (II) & P.C. Stareţ Methodie de la Esfigmenu

Cum stilişti??!! Ce va să zică stilişti??!! Sfântul Munte are aşa încă de la începutul începuturilor: să n-aibă episcop, să pomenească pe cine vrea!! Nu-i dator să se-amestece în conducerea Sfântului Munte vreun patriarh!

Părintele Dionisie Igant

A se vedea şi:

Părinţii esfigmeniţi condamnaţi pentru vina de a fi ortodocşi

Scrisoarea Părintelui Savva Esfigmenitul

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

Pilda Sfântului Maxim Mărturisitorul

Sfântul Vasilie cel Mare şi Rezistenţa Ortodoxă

Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă (‘vechi-calendaristă’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011

Părinţii esfigmeniţi condamnaţi pentru vina de a fi ortodocşi

Calendarul a fost schimbat numai pentru a uşura apropierea de neortodocşi, nicidecum pentru motive astronomice, nici pentru motive de comoditate. Aşa cum Constantinopolul a fost cucerit în secolul XV printr-o poartă mică, lăsată deschisă în zidul cetăţii, putem spune astăzi că tocmai calendarul a fost mica poartă ce a permis forţelor oculte să pună mâna pe patriarhia Constantinopolului. Se ştie astăzi cu certitudine că Meletie Metaxakis care a hotărât schimbarea şi patriarhul Atenagora care a impus-o, aparţineau acestor forţe oculte.

Nu este posibil să relativizăm credinţa. Credinţa noastră nu se discută, ea se mărturiseşte. Ea nu este proprietatea noastră, ea ne-a fost revelată şi este absolută.

† Părintele Patric Ranson

Drapelul monahilor în rezistenţă de la Mănăstirea Esfigmenu şi al părinţilor ziloţi

La 6 aprilie 2011 calendar papist, cei trei membrii ai Curţii de Apel din Salonic i-au condamnat din nou pe cei 14 monahi esfigmeniţi dimpreună cu părintele lor stareţ Methodie; de această dată la şase luni de închisoare pentru … “ocupaţie ilegală a mănăstirii”.

În paralel Curtea a validat şi decizia Chinotitei neo-atonite de a expulza monahii esfigmeniţi din mănăstirea lor şi a subliniat obligaţia statului Grec de a pune imediat în aplicare aceste decizii.

În timpul audierii, monahii au refuzat cu fermitate să se supună acestor decizii abuzive: „Murim mai bine-n Sfânta noastră Mănăstire decât s-o părăsim!” au strigat ei atunci.

Prigoana la care sunt supuşi de atâta vreme părinţii esfigmeniţi, de pe urma căreia au fost muceniciţi deja cinci dintre ei, este răspunsul stăpânirii lumii acesteia şi a legii ei strâmbe la refuzul acestor părinţi de a fi părtaşi ereziei ecumenismului, refuz exprimat canonic [1] prin întreruperea comuniunii liturgice [euharistice] cu patriarhia eretică a Constantinopolului şi cu celelalte jurisdicţii oficiale şi prin intrarea sub omoforul unui Sinod Adevărat-Orthodox (adică tradiţionalist sau ‘vechi-calendarist’); aşadar răspunsul pentru “vina” de a voi şi a fi pur şi simplu ortodocşi.

Legitimitatea patristică şi canonică a atitudinii monahilor esfigmeniţi şi a ziloţilor aghioriţi în general, este argumentată cu precizie şi pe larg în cartea pururea-pomenitului Părinte Patric Ranson ‘Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol’, carte tradusă şi oferită de redacţia noastră, pe care o recomandăm tuturor celor ce doresc să înţeleagă ce se petrece în vremurile noastre în Muntele Athos.

Despre lipsa fricii de Dumnezeu a Chinotitei neo-atonite nu ne mirăm, cu toată afişarea unei ortodoxii de faţadă, căci vădită este! Îndeajuns să ne uităm la infama condamnare a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), la expulzarea părinţilor din Schitul Sfântului Ilie şi la prigoana pe care o întreţine împreună cu autorităţile de ani de zile asupra monahilor esfigmeniţi, în urma căreia au murit monahi.

Vor aplica acum tiranic autorităţile poliţieneşti din Grecia aceste abuzive decizii, având în vedere uriaşul renume şi autoritatea de care se bucură părinţii de la Mănăstirea Esfigmenu în rândul poporului, dar şi – paradoxal sau nu – în rândul unora dintre conservatorii nou-calendarişti din Grecia?

Doi dintre părinţii muceniciţi în prigoana asupra Sfintei Mănăstiri Esfigmenu

Lupta părinţilor esfigmeniţi precum şi a celorlalţi părinţi ziloţi aghioriţi este pe viaţă şi pe moarte: fie mântuirea veşnică prin păzirea Orthodoxiei întregi, fie moartea veşnică prin trădarea Orthodoxiei; iar păzirea Orthodoxiei în chip deplin este condiţia pentru dobândirea mântuirii veşnice, indiferent de moartea pământească ce li s-ar pregăti.

Schismă sau separare? sau ceva despre dezbinările din sânul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’)

Corabia Bisericii, Mănăstirea Hurezi, pridvorul bisericii bolniţă

„ Erezia este groaznică nu doar fiindcă îi desparte pe eretici de Biserică, ci fiindcă aţâţă la dezbinări şi în sânul nostru, al celor ce păzim Credinţa cea Adevărată. ”

Sfântul Theofan Mărturisitorul

Aceste cuvinte ale Sfântului Theofan Mărturisitorul, rostite în vremea lungii perioade a ereziei iconoclaste, sunt credem lămuritoare pentru căutătorii sinceri ai Adevărului din vremea noastră.

Sfântul Vasilie cel Mare, iarăşi, zugrăvea cu acurateţe trista imagine a Bisericii din vremea sa, vreme în care existau ca şi astăzi mai multe sinoade mărturisind aceiaşi Dreaptă-Credinţă, dar despărţite între ele.

Aşadar disputele şi diviziunile de tipul ‘mateiţi-floriniţi’ sau cele inter-’florinite’, respectiv inter-’mateite’, nu sunt ceva nou în istoria Bisericii, iar neînţelegerile dintre Sinoadele Tradiţionaliste nu justifică în nici un fel rămânerea în comuniune cu pseudo-ierarhii eretici, dacă voim ca pentru mântuirea noastră să urmăm calea Părinţilor.

Istoria Bisericii ne oferă mai multe exemple din care putem înţelege că o separare jurisdicţională dintre cei ce păstrează aceeaşi Dreaptă-Credinţă nu este întotdeauna o schismă. Chiar dacă omeneşte ar putea fi vorba despre o schismă între Sinoade – grupurile de ierarhi nefiind în comuniune (nu se pomenesc între ele) – în realitate Dumnezeu nu le socoteşte schismă, căci harul Sfântului Duh lucrează deopotrivă în ele.

Acest adevăr se dovedeşte a fi de neînţeles, atât pentru detractorii Orthodoxiei Tradiţionaliste, cât şi pentru unii dintre cei ce se găsesc în interiorul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’). Primii, năimiţi ai structurilor oficiale căzute în ereziile ecumenismului şi serghianismului, folosesc retorica unei teorii a pretinsei unităţi de monolit a jurisdicţiilor oficiale (unitate poate, dar nu în Adevăr!), iar ceilalţi, animaţi nu de puţine ori de bune intenţii, ajung să vădească din păcate o lipsă de înţelegere a sobornicităţii, propovăduind exclusivismul jurisdicţional, printr-o retorică a unei pretinse infailibilităţi jurisdicţionale, uitând probabil că nici măcar sfinţii nu sunt infailibili, ci numai Consensul Patristic, învăţătura de credinţă Orthodoxă autentică.

Într-o împrejurare, un mirean venit să ia sfat duhovnicesc de la Cuviosul Părinte cu viaţă sfântă Ieronim al Eghinei, l-a întrebat: „Gheronda, cu cine ţineţi?” Bătrânul i-a răspuns: „Cu toţi.” „Bine, dar aceştia sunt certaţi!”, zise credinciosul; „Nu-i nimic, eu ţin cu toţi” i-a răspuns Avva Ieronim.

Credem că atitudinea Cuviosului Părinte Ieronim este vrednică de urmat, căci cu adevărat ambele grupuri tradiţionaliste ale Greciei şi-au dat sfinţii lor: Ieronim al Eghinei, Maica Myrtidiotissa, Irina de la Oinussa ai ‘floriniţilor’ (toţi sfinţindu-şi vieţile în comuniune cu pururea-pomenitul Arhiepiscop Auxentie); Spiridon al Trimitundei, Moise al Corinthului, Ignatie Betsis, Tarso cea Nebună pentru Hristos ai ‘mateiţilor’ (toţi sfinţindu-şi vieţile în comuniune cu pururea-pomenitul Andreas) – şi i-am numit aici doar pe câţiva dintre ei; (nu-i vom uita nici pe ziloţii aghioriţi isihaşti, despre care vom scrie cu alt prilej). Mărturie ne stau vieţile lor curate de mărturisire Orthodoxă şi de nevoinţă, darurile duhovniceşti de care s-au învrednicit de la Sfântul Duh şi sfintele lor moaşte, rămase nestricate după trecerea lor la Domnul.

Fie ca lupta şi nevoinţele lor să ne fie pildă!

Vă propunem în cele ce urmează, spre exemplificare, un text aparţinând unui teolog şi specialist în istoria Bisericii – nu ştim cărei jurisdicţii aparţinea, probabil Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), dacă nu chiar organismului oficial de la Moscova…

Schismă sau separare?
Ivan Vorobiev

Simbolul credinţei ortodoxe spune că Biserica este Una. Potrivit Sfinţilor Părinţi, când unitatea credinţei este ruptă, se petrece schisma. Dar istoria Bisericii ne oferă un număr de cazuri când comuniunea a fost întreruptă între două grupuri ce împărtăşeau aceeaşi credinţă, şi ambele grupuri au avut sfinţi, iar mai apoi s-au reunit [1]. Iată o listă a unor asemenea întâmplări:

Synodal Encyclical To the Sacred Clergy and Faithful of the Church of the GOC of Serbia

Prot. No. γ-1489

In Athens
August 9/22, 2011

Encyclical

To the Sacred Clergy and Faithful of the Church of the GOC of Serbia

“We must through much tribulation enter into the kingdom of God.” (Acts 14:22)

Beloved Children of the True Church of Christ,

Great tribulation came unto us from the recent self-severance of three clergymen and a group of faithful from the Serbian Church of the GOC, which is in the process of being reestablished, in order to arbitrarily declare their independence and to obtain a bishop of their desire ignoring you their brethren and us their spiritual parents. Great is our anguish because nothing is more sorrowful and distressing than the loss of beloved persons. Firstly, then, let us beseech God that, on the one hand, He grant to our estranged brethren understanding to see the consequences of their actions and sincere repentance; and that, on the other hand, He prevent our grief and sorrow from turning into anger and hate. Would that it never!

We do not know the judgments of God, but as with all evil things, it is certain that God allowed this for our testing, as the Apostle Paul says to the Corinthians, “I hear that there are divisions among you, and in part I believe it. For there must also be factions among you, that those who are approved may be recognized among you” (1 Corinthians 11:18-19). Let us confront this trial with the proper attitude, while remaining steadfast and unwavering in the canonical order. Let us love our brethren who have departed and pray for their return.

What they desired is good. Yet the way that they chose to achieve this was wrong. In Orthodoxy the end does not justify the means. This was the motto of the Jesuits. In Orthodoxy the words of Saint John Chysostom apply: “The good thing is not good if it is not done rightly.” The intention to restore the self-governance of the Serbian Church is good, while the manner of its achievement is evil, when it is accomplished through an unilateral decision of an elite group of clergy and laity that represent none but themselves. In past eras, unilateral and arbitrary decisions led to schisms and anathemas and other ills in the body of the Church of Christ. Let us call to mind two examples from among the many: the arbitrary pronouncement of the Archbishop of Serbia as Patriarch in 1346 and the arbitrary pronouncement of the Autocephalous Church of Greece in 1833. In the first case, the result was that the Church of Serbia was placed under anathema for 20 years; in the second case, the Church of Greece was pronounced schismatic for 17 years. Both of these cases were, however, the result of pressures from political leaders who took advantage of the Church in order to obtain their objectives. Today, we Genuine Orthodox Christians are disengaged from local political powers. Political leaders [today] do not drag along ecclesiastical leaders who create similar situations—which would be a mitigating factor. [Today, such ecclesiastical leaders] are moved by their passions alone.

Catacombnicii Ruşi din Sinoadele Orthodoxe Tradiţionaliste ale Greciei (video)

Redacţia noastră are bucuria de a vă prezenta două fişiere video inedite, preluate de pe saituri pentru fişiere video din Rusia:

O comunitate de credincioşi ruşi de catacombă, ucenici ai vlădicăi Gurie de Kazan, făcând pomenirea acestui episcop de catacombă cu viaţă sfântă adormit în Sinodul tradiţionalist (‘vechi-calendarist’) grec (‘florinit’) condus de pururea-pomenitul Arhiepiscop Auxentie (+1994).

La pomenire au participat între alţii ÎPS Efrem de Boston (HOCNA) şi PS Moise de Roslindale (actualmente în Sinodul condus de ÎPS Calinic a Ahaiei).

~ † ~

O înregistrare deosebită, cu ucenicul cu viaţă sfântă al Sfântului Theofan al Poltavei, Schimonahul Epifanie Cernov, adormit în Sinodul tradiţionalist (‘vechi-calendarist’) grec (‘mateit’) condus de pururea-pomenitul Arhiepiscop Andreas (+2005).

Este o adevărată înregistrare document!

A se vedea şi:

Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă (‘vechi-calendaristă’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011

Despre diferenţa dintre conservatori, pseudo-conservatori cripto-ecumenişti şi tradiţionalişti

Prăznuirea Adormirii Maicii Domnului

Astăzi, 15 / 28 August, întreagă Ortodoxia prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului.

Adormirea Maicii Domnului, Rusia, cca. 1497

Întru Naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare
Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunea ta izbăveşti din moarte sufletele noastre

Carte împotriva teologiei moderniste: Părintele Patric Ranson ‘Doctrina neo-ortodocşilor despre dragoste’

Redacţia noastră are din nou bucuria de a vă oferi una dintre cărţile de referinţă pentru înţelegerea diferenţei dintre teologia Ortodoxă tradiţionalistă şi pseudo-teologia modernistă, cea din urmă fiind o filosofie umanistă cu elemente teologice.

Nu întâmplător, şcolile teologice ale Bisericilor oficiale sunt infestate de această pseudo-teologie modernistă ce serveşte de minune implementării – ca să folosim un termen „din peisaj” – ereziei ecumenismului în minţile tinerilor dornici să se apropie de Ortodoxie. Astfel, acestora li se serveşte un surogat, o contrafacere în adevăratul sens al cuvântului.

Una dintre faţetele pseudo-teologiei moderniste este şi curentul neo-ortodox. Acesta este mai puternic decât orice altă erezie, pentru că are o aparenţă de Ortodoxie. Deşi unii dintre adepţii acestuia nu susţin făţiş ecumenismul, se vădeşte că neo-ortodoxia este un produs subtil al ereziei ecumenismului care acţionează viclean prin atacul dinlăuntru al dogmei şi al valorilor ortodoxe.

Se porneşte de la subminarea dogmei despre chipul lui Dumnezeu din om, învăţătură cu implicaţii adânci în antropologia ortodoxă, centrată pe întruparea lui Hristos, jertfa Sa pe cruce, moartea şi Învierea Sa, prin care firea omenească a fost restaurată. Prin moartea şi învierea lui Hristos, omul a redobândit posibilitatea de a-şi căpăta şi asemănarea cu Dumnezeu, a chipului schimonosit de păcate. Redobândirea asemănării, adică îndumnezeirea, este încununarea împreună-lucrării dintre harul Duhului Sfânt şi nevoinţa omului într-o viaţă de post, rugăciune şi înfrânare.

„Neo-ortodocşii” înţelegând prin chipul lui Dumnezeu din om androginitatea acestuia şi susţinând că restaurarea chipului se face prin împreunarea trupească dintre bărbat şi femeie (!), atacă şi batjocoresc însuşi sensul întrupării lui Hristos! Această „teologie a erosului”, o adevărată hulă împotriva Duhului Sfânt, potrivnică duhului Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, deşi modernistă, îşi are rădăcinile în tradiţii vechi, inspirându-se direct din păgânismul greco-roman, gnosticism şi cabala, după cum vom putea înţelege citind cartea.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, apărător al Calendarului Patristic

Astăzi 11 aprilie 2011/7519 (24 aprilie calendar papist), prima zi a Praznicului Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Sfintele Paşti), Sfânta Biserică prăznuieşte şi pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.

Sfântul Ierarh Calinic este unul dintre cei mai aprigi luptători pentru păstrarea adevăratei Credinţe şi biruinţa ei.

Cenzura oficială bisericească ascunde următorul fapt:

De-a lungul anilor 1863-1864, domnitorul francmason Alexandru Ioan Cuza a încercat înlocuirea Calendarului Patristic Bisericesc cu cel grigorian papist. În acest sens a convocat în 1864 un sinod la care a fost de faţă şi Sfântul Ierarh Calinic, de imaginea căruia Cuza vroia să se folosească, deoarece se bucura de încredere în rândul poporului. Sfântul s-a opus cu dârzenie inovaţiei nou-calendariste şi a părăsit pe dată sala în care se întrunise sinodul strigând:

„ Eu cu cei fără de lege nu mă voi socoti ! ”.

Datorită poziţiei Sfântului Calinic, nu s-a reuşit atunci introducerea aceastei “recomandări” impuse de francmasonerie, a cărei marionetă era şi Cuza.

A se vedea şi:

Dumnezeu pedepseşte episcopul nou-calendarist al Larissei pentru neascultarea faţă de Sfântul Spiridon

Hristos a înviat! Χριστός Ἀνέστη! Хрїстóсъ воскрéсе! Christ is Risen! Christ est ressuscité !

HRISTOS A ÎNVIAT!

ΧΡΙΣΤΌΣ ἈΝΈΣΤΗ!

ХРЇСТÓСЪ ВОСКРÉСЕ!

CHRIST IS RISEN!

CHRIST EST RESSUSCITÉ !

Cuvânt la Învierea lui Hristos, al celui între Sfinţi, Părintelui nostru Dimitrie, mitropolitul Rostovului

Sfântul Dimitrie al Rostovului

Pre Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o (Evr. 2,9)

În ziua cea trecută, a patimilor Domnului, am văzut pe Hristos, Mântuitorul nostru, fără slavă şi fără de cinste, aşa cum grăia Isaia despre Dânsul: „Şi l-am văzut pe El, şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Lui era necinstit şi mai defăimat decât al tuturor fiilor omeneşti.” Iar acum, întru luminatul praznic al Învierii Lui, vedem, împreună cu Sfântul Ioan Teologul, slava Lui, ca slava Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr, iubiţii mei ascultători.

Întru acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos a fost încununat cu spini, spre batjocură, iar acum, spre slava Sa, primeşte flori pe preacuratul său cap, neveştejiţi trandafiri de laudă.

Întru acea vreme, cu cei fără de lege s-a socotit, iar acum este Dumnezeu în mijlocul poporului Său, pe care l-a răscumpărat cu scump sângele Său şi din iad l-a slobozit. Că Domnul, în mijlocul adunării Sfinţilor Săi, s-a arătat, zicând: „Eu sunt cu voi.”

Întru acea vreme, mulţi trecând, Îl batjocoreau pe El, iar acum, în numele cel Sfânt al Lui, se închină tot genunchiul, al celor cereşti şi celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Întru acea vreme, a fost bătut peste spate, peste obraz şi chinuit până la moarte, că, spânzurându-L pe lemn, L-au omorât. Iar acum, El a omorât moartea şi pe diavol. Că scrie: „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este iadule, biruinţa?”

Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos NECENZURAT

Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos NECENZURAT poate fi descărcat de la această postare.

Slavă îndelung-răbdării Tale Doamne, Slavă Ţie!

Răstignirea Domnului, desen de Fotie Kontoglu