TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

SINGURA OSÂNDIRE ÎNGĂDUITĂ – Arhimandrit Serafim Alexiev

Posted by traditiaortodoxa pe iunie 27, 2007

Părintele Serafim AlexievSatana cel mai cu osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte; nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar fi de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă unei false virtuţi a osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca mărginire şi obscurantism.

Sfânta Biserică, prin puterea dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, dă dreptul de a osândi numai pe o categorie de oameni – ereticii, cei ce deformează credinţa ortodoxă. Conform convingerii de nezdruncinat a luminaţilor şi plini de har Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, ereticii sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Pentru că ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc către diavol; par a se prezenta cu Biblia în mână, dar ne aruncă în iad; zic că ne cheamă la mântuire, dar ne duc la pierzare.

Numai Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Sa Biserică, a făurit minunatul drum către mântuire al omului, prin harica lui unire cu Dumnezeu. Dogmele şi canoanele aşezate de către Sfânta Biserică Ortodoxă sunt semne păzitoare pe acest unic drum mântuitor, semne care ne feresc de abaterile către stânga, ca şi către dreapta. Dogmele nu sunt scolastică înzorzonată şi stearpă. În ele se află chipul marii taine a planului providenţei lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc, săvârşit o dată pentru totdeauna prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu – cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Eresul este însă deformarea sfintelor dogme, hulă împotriva adevărului. După cuvintele cunoscutului nevoitor de odinioară, Avva Agaton eresul este „înstrăinare de Dumnezeu. Ereticul se rupe (se desparte) de Cel viu, adevăratul Dumnezeu, şi se alipeşte diavolului şi îngerilor lui căzuţi. Iar cel ce se desparte de Hristos deja nu mai este cu Dumnezeu, de la Care ar putea să ceară iertarea greşelilor sale, ci în toate privinţele e pierdut.” Stricătorii adevăratei credinţe s-au abătut de la drumul mântuirii şi au pierdut milioane de suflete de oameni. Pentru aceasta, nu altceva, ci dragostea către adevărul dumnezeiesc şi iubirea către aproapele sunt pricina urii eresului şi a osândirii lui în mod categoric.

Iată de ce Domnul nostru Iisus Hristos, ocrotind pe credincioşii lui ucenici de stricătorii credinţei, i-a avertizat: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi (Mt. 24, 4-5). Nu mergeţi după ei (Luca 21, 8). Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). El, Bunul, dar şi întru tot Dreptul, a numit pe învăţătorii cei mincinoşi lupi răpitori, pui de viperă (Mt. 12, 34) şi a sfătuit pe ucenicii săi să se păzească de aluatul fariseilor şi saducheilor (Mt. 16, 6), adică de învăţătura fariseilor şi saducheilor (Mt. 16, 12). Mântuitorul neîncetat a demascat pe toţi stricătorii adevărului şi, în acest fel, a ocrotit de molima învăţăturilor lor pe mărturisitorii adevăratei credinţe întru El. În toate acestea, Mântuitorul nostru a arătat cât de importantă este unitatea de gândire a credincioşilor, strânşi în staulul adevărului (Ioan 17, 9, 11, 20). Ca toţi să fie una! (Ioan 17, 21) – aşa S-a rugat Iisus Hristos în rugăciunea Sa Arhierească. Ca toţi să fie una, dar una întru Adevăr, ci nu întru greşeală! El nu a îngăduit ca în acest adevăr dumnezeiesc să se amestece minciuna, pentru că minciuna şi credinţa greşită – aceşti copii ai diavolului – dezbină. Pe iudeii care nu credeau întru El, El i-a numit copii ai diavolului, şi chiar pe diavol – tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Pentru aceasta, cu sabia de foc a adevărului, Domnul a tăiat şi a azvârlit orice putreziciune cât mai departe de învăţătura Sa sănătoasă şi mântuitoare. În această idee Hristos a spus cunoscutele cuvinte: „Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ, vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului, şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei, şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei (Luca 12, 51-53)”. Şi această despărţire se impune pentru a nu se amesteca Adevărul cu minciuna, căci adevărul este mântuitor numai când este despărţit de rătăcire.

La rândul lor, Sfinţii Apostoli au urmat exemplul Mântuitorului Iisus Hristos. În ciuda faptului că ei cunoşteau marea valoare a dragostei, au fost foarte aspri cu călcătorii dreptăţii şi cu ereticii fanatici, numindu-i fiii diavolului (Fapte 13,10), câini şi lucrători răi (Filip. 3, 2), oprind pe creştini să-i primească în casele lor şi chiar să le dea bineţe (2 Ioan 1, 10-11) şi îmbrăcându-i cu toată ascultarea: „Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema” (Galateni 1, 9). Noi trebuie să ne aducem aminte că sunt învăţături şi descoperiri la care Cuvântul lui Dumnezeu opreşte să se creadă (Apoc. 2, 15). Sunt comunităţi religioase pe care, chiar Dumnezeu, dintru început, le-a numit ca fiind adunări ale satanei (Apoc. 2, 9).

Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca fiind duşmani ai adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de învăţătura sănătoasă ortodoxă şi fiind luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi ferindu-i mai înainte de ele pe creştinii drept-slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat osândirea aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea eresurilor. Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se înţelege că ei se purtau cu blândeţe şi cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni eretici care s-au înşelat fără voia lor, dar erau fără cruţare către îndârjiţii stricători ai credinţei.

Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă în a păzi curăţenia ortodoxiei în mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun frate că vorbea chiar puţin în neconcordanţă cu dumnezeieştile dogme, îndată îl izgonea din mănăstire. Iar plăcuţii lui Dumnezeu: Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Axentie, Sfântul Ioan cel Tăcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi i-au îndepărtat de la ei, după cum este povestit cu de-amănuntul în vieţile lor. Unii dintre ei, precum: Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al Ciprului, Sfântul Amfilohie, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul Constantinopolului, Preacuviosul Teodosie cel Mare şi mulţi alţii, cu asprime au demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică „muşcătură de şarpe”. Sfântul Policarp, când a venit la el ereticul Marcion spunându-i: „Mă cunoşti cine sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu eşti primul născut al diavolului.”

În viata Sfântului Petru Mitropolit al Kievului se povesteşte că el se evidenţia prin marea dragoste către vrăjmaşii săi. Odată, de pildă, el cu mărinimie de suflet l-a iertat întru totul pe răul său vrăjmaş, episcopul Andrei de Tver, care a dorit să-l dea jos de pe scaunul arhieresc, clevetindu-l şi născocind diferite calomnii împotriva lui. La judecata organizată în scopul stabilirii vinei Prea Sfinţitului, a ieşit la iveală nu numai nevinovăţia sa, dar şi răutatea şi viclenia episcopului Andrei. Sfântul Petru putea să ceară pedepsirea clevetitorului, dar, în loc să se răzbune, el l-a iertat. Însă, când împotriva lui, mai târziu, s-a ridicat un eretic, târând cu pierzătoarea sa învăţătură pe credincioşi, Sfântul Petru nu a pregetat să se ridice împotriva vrăjmaşului dreptei credinţe şi să-l blesteme şi, astfel, ereticul a pierit.

Foarte caracteristică şi de adâncă învăţătură în fineţea ei, în despărţirea osândirii îngăduite şi neîngăduite, este următoarea povestire:

Un pustnic a văzut pe un oarecare frate păcătuind şi a început să plângă. „Vai mie! – zicea el -, fratele meu greşeşte astăzi, iar mâine voi greşi eu!” După aceasta, întorcându-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greşeală va cădea de faţă cu tine vreun frate şi cât de grea ar fi ea, să nu-l osândeşti, ci trebuie să fii încredinţat că tu greşeşti mai mult decât el, chiar dacă el ar fi mirean. Abatere de la această pravilă poţi să faci doar când se întâmplă să auzi pe cineva hulind pe Dumnezeu ori vorbind vreo erezie.”

Sfânta Biserică Ortodoxă a făcut, în Sfintele Sinoade a toată lumea, tocmai acest lucru – a osândit eresurile cele hulitoare de Dumnezeu şi a păzit mai dinainte pe copiii săi de influenţa lor pierzătoare. Această osândire a exprimat-o în pronunţarea anatemei (despărţirea de biserică) împotriva acelora care nu s-au pocăit de eresul lor. Cu aceasta, Biserica a săvârşit un măreţ şi plăcut act – a păzit până astăzi în curăţia ei dreapta credinţă dată nouă de către Domnul nostru Iisus Hristos şi de către Sfinţii Apostoli.

De aici este limpede că vorbele lui Hristos Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! nu înseamnă să admitem stricarea dreptei noastre credinţe de către eretici. Aceste cuvinte ne îndeamnă să nu osândim pe aproapele nostru pentru păcatele şi slăbiciunile lui fireşti.

VICLENIILE DIAVOLEŞTI

Toate acestea ar fi fost foarte limpezi pentru ucenicii lui Hristos dacă n-ar fi existat un perfid şi viclean ce se ascunde sub pojghiţa evenimentelor, potrivnic adevărului dumnezeiesc – diavolul. El a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume, făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare strădanie a lui este îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată. Trebuie să recunoaştem că succesele sale în privinţa aceasta sunt foarte însemnate. Lumea aşa de mult s-a deprins cu unele păcate, încât aproape i se par că nu sunt virtuţi, şi aşa s-a îndepărtat de unele adevăruri ale revelaţiei dumnezeieşti, încât le priveşte ca rătăciri.

Să privim, din acest punct de vedere, obiectul cercetării noastre – osândirea aproapelui. Satana cel mai cu osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte; nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar fi de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă unei false virtuţi a osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca mărginire şi obscurantism.

Nu aţi întâlnit oameni care socoteau osândirea viciilor şi păcatelor lumeşti ca pe ceva de laudă? Ei spun că, osândind pe alţii, arată râvnă pentru bine, se luptă împotriva viciului şi demască păcatul. Astfel, când cu răutate critică pe alţii pentru slăbiciunile lor omeneşti, lucru pe care îl fac, de obicei, când cei osândiţi nu sunt de faţă, ei se laudă în faţa celor ce-i ascultă cu aparenta lor „iubire de adevăr” şi „râvnă pentru bine”. Călcând porunca limpede şi categorică a lui Hristos: nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi, ei gândesc că împlinesc o anume datorie sfântă şi că aduc slujire lui Dumnezeu (Ioan 16, 2). În realitate, ei au fost înşelaţi de către cel rău, săvârşesc întunecata lui voie şi înmulţesc, prin osândire, păcatele în lume, păgubindu-se pe ei înşişi, smintind pe cei ce îi ascultă şi învrăjbind pe cei osândiţi de ei. Si, cu acestea, se împlinesc planurile satanei de răspândire a răului în lume.

Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă întunecatele ţeluri ale celui rău, de pierdere a cât mai multor suflete posibile în lume. Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi îi slujesc în planurile lui pierzătoare. Prin crearea a tot mai multe şi mai multe eresuri şi secte, ei despart pe creştini, semănând neghina rătăcirii printre sămânţa cea bună a adevărului, despărţind credincioşii de Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, lipsindu-i de harul mântuirii.

Satana a reuşit mult în această privinţă. Printre creştinii moderni, el sădeşte convingerea că adevărata biserică, întemeiată de Iisus Hristos, nu mai există – gând, se înţelege de la sine, şi neadevărat, şi pierzător, pentru că distruge credinţa în făgăduinţa Mântuitorului, Care spune că biserica întemeiată de El nu va fi biruită nici de porţile iadului (Matei 16, 18) şi va rămâne stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15) până la sfârşitul veacurilor. Mai apoi, puterea întunericului ne inspiră că, nemaifiind deja biserica cea adevărată, există numai ramuri din ea, gând la fel de neadevărat, pentru că nu pot să existe ramuri fără trunchi. Si, mai departe, cel rău inspiră că de acum încolo, prin unirea diferitelor confesiuni creştine, se va forma noua biserică a dragostei. Dar scopul ei secret este să îngroape în această nouă biserică Adevărul şi, împreună cu el, şi dragostea, pentru că nu poate dragostea să înflorească pe terenul neadevărului şi al rătăcirii.

Aceste rezultate triste ale necredinţei împotriva sfintei şi dreptei noastre credinţe sunt o urmare a influentelor moderne, care susţin că nu trebuie să osândim eresurile. Încercaţi, în mijlocul unei astfel de societăţi contemporane, să vă apăraţi ideea că Iisus Hristos a întemeiat nu mai multe biserici, ci numai una, că nu toate confesiunile existente astăzi prin certurile ivite între ele sunt credincioase revelaţiei adevărului dumnezeiesc, că trebuie să fie o biserică adevărată, pentru că este adevărată şi neschimbată făgăduinţa lui Hristos de întemeiere a bisericii nebiruite. Încercaţi să arătaţi că unitatea bisericii ortodoxe răspunde condiţiei de biserica cea adevărată a lui Hristos, pentru că a păzit nealterată credinţa transmisă nouă de Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli, pentru că a păstrat neîntrerupt continuitatea apostolică şi pentru că transmite în deplinătate, prin Sfintele Taine, harul dumnezeiesc care este necesar mântuirii noastre. Încercaţi să spuneţi că alte confesiuni s-au îndepărtat, mai mult sau mai puţin, de Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos prin eliminarea unor adevăruri esenţiale ori prin adăugarea de învăţături născocite de oameni. Încercaţi să apăraţi în acest fel, în zilele noastre, Sfânta Ortodoxie, aşa cum au apărat-o Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade, şi vă veţi confrunta ori cu o deplină neînţelegere din partea multora, ori cu o furtună de riposte. Veţi auzi, de exemplu, următoarele cuvinte: „Oare Tolstoi, îndepărtat de Biserica Ortodoxă, nu e un bun creştin? Oare Dănov [1], care ne învaţă să nu omorâm animale, nu este un profesor înţelept? Oare printre adventişti, teozofi, penticostali şi alţi sectanţi, nu sunt oameni minunaţi? Nu osândiţi eresurile! Nu avem dreptul să osândim”…

Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe eretici se ocupă neîncetat în viata lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor fireşti ale celor care nu le sunt prieteni, denunţându-i şi ponegrindu-i când nu sunt de faţă. Când susţin că noi nu avem dreptul să osândim pe eretici, ei spun că trebuie să ne conducem după legea dragostei către toţi oamenii. Dar când osândim pe aproapele nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu ne mai conducem după principiul dragostei? Sau, tocmai pe dos, anume atunci călcăm orice dragoste? Erezia, pe care Sfânta Biserică o osândeşte ca pe ceva pierzător, ei, inspiraţi de diavol, o apără ca pe un lucru neofensator. Şi acolo unde Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii Părinţi opresc osândirea, ei mai pe îndelete osândesc.

Prin acest mijloc, în întunecatele scopuri ale satanei se realizează două câştiguri: prin chemarea de a nu osândi eresurile, molima lor se întinde, spre pierzarea multora, iar prin încurajarea criticării şi osândirii neputinţelor aproapelui, când el nu este de faţă, se încolţesc bârfele, pârele, răutăţile, ura, bănuielile, jignirile, dezbinările, duşmăniile şi multe alte asemenea rele, spre pieirea multora.

Creştinul înţelept trebuie să ştie unde poate să osândească şi unde nu trebuie să facă aceasta.

Arhimandrit Serafim Alexiev – Cea mai scurtă cale către rai; nu judeca şi nu vei fi judecat.

Notă:

[1] Iniţiator al unei mişcări pseudoreligioase în Occident şi a cărui învăţătură este o sinteză de orientalism, teozofie, creştinism etc. De origine bulgară, a trăit în sec. al XX-lea (n. tr.).

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 96 other followers

%d bloggers like this: