Cum stilişti??!! Ce va să zică stilişti??!! Sfântul Munte are aşa încă de la începutul începuturilor: să n-aibă episcop, să pomenească pe cine vrea!! Nu-i dator să se-amestece în conducerea Sfântului Munte vreun patriarh!

Părintele Dionisie Igant

A se vedea şi:

Părinţii esfigmeniţi condamnaţi pentru vina de a fi ortodocşi

Scrisoarea Părintelui Savva Esfigmenitul

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

Pilda Sfântului Maxim Mărturisitorul

Sfântul Vasilie cel Mare şi Rezistenţa Ortodoxă

Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă (‘vechi-calendaristă’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011

Calendarul a fost schimbat numai pentru a uşura apropierea de neortodocşi, nicidecum pentru motive astronomice, nici pentru motive de comoditate. Aşa cum Constantinopolul a fost cucerit în secolul XV printr-o poartă mică, lăsată deschisă în zidul cetăţii, putem spune astăzi că tocmai calendarul a fost mica poartă ce a permis forţelor oculte să pună mâna pe patriarhia Constantinopolului. Se ştie astăzi cu certitudine că Meletie Metaxakis care a hotărât schimbarea şi patriarhul Atenagora care a impus-o, aparţineau acestor forţe oculte.

Nu este posibil să relativizăm credinţa. Credinţa noastră nu se discută, ea se mărturiseşte. Ea nu este proprietatea noastră, ea ne-a fost revelată şi este absolută.

† Părintele Patric Ranson

Drapelul monahilor în rezistenţă de la Mănăstirea Esfigmenu şi al părinţilor ziloţi

La 6 aprilie 2011 calendar papist, cei trei membrii ai Curţii de Apel din Salonic i-au condamnat din nou pe cei 14 monahi esfigmeniţi dimpreună cu părintele lor stareţ Methodie; de această dată la şase luni de închisoare pentru … “ocupaţie ilegală a mănăstirii”.

În paralel Curtea a validat şi decizia Chinotitei neo-atonite de a expulza monahii esfigmeniţi din mănăstirea lor şi a subliniat obligaţia statului Grec de a pune imediat în aplicare aceste decizii.

În timpul audierii, monahii au refuzat cu fermitate să se supună acestor decizii abuzive: „Murim mai bine-n Sfânta noastră Mănăstire decât s-o părăsim!” au strigat ei atunci.

Prigoana la care sunt supuşi de atâta vreme părinţii esfigmeniţi, de pe urma căreia au fost muceniciţi deja cinci dintre ei, este răspunsul stăpânirii lumii acesteia şi a legii ei strâmbe la refuzul acestor părinţi de a fi părtaşi ereziei ecumenismului, refuz exprimat canonic [1] prin întreruperea comuniunii liturgice [euharistice] cu patriarhia eretică a Constantinopolului şi cu celelalte jurisdicţii oficiale şi prin intrarea sub omoforul unui Sinod Adevărat-Orthodox (adică tradiţionalist sau ‘vechi-calendarist’); aşadar răspunsul pentru “vina” de a voi şi a fi pur şi simplu ortodocşi.

Legitimitatea patristică şi canonică a atitudinii monahilor esfigmeniţi şi a ziloţilor aghioriţi în general, este argumentată cu precizie şi pe larg în cartea pururea-pomenitului Părinte Patric Ranson ‘Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol’, carte tradusă şi oferită de redacţia noastră, pe care o recomandăm tuturor celor ce doresc să înţeleagă ce se petrece în vremurile noastre în Muntele Athos.

Despre lipsa fricii de Dumnezeu a Chinotitei neo-atonite nu ne mirăm, cu toată afişarea unei ortodoxii de faţadă, căci vădită este! Îndeajuns să ne uităm la infama condamnare a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), la expulzarea părinţilor din Schitul Sfântului Ilie şi la prigoana pe care o întreţine împreună cu autorităţile de ani de zile asupra monahilor esfigmeniţi, în urma căreia au murit monahi.

Vor aplica acum tiranic autorităţile poliţieneşti din Grecia aceste abuzive decizii, având în vedere uriaşul renume şi autoritatea de care se bucură părinţii de la Mănăstirea Esfigmenu în rândul poporului, dar şi – paradoxal sau nu – în rândul unora dintre conservatorii nou-calendarişti din Grecia?

Doi dintre părinţii muceniciţi în prigoana asupra Sfintei Mănăstiri Esfigmenu

Lupta părinţilor esfigmeniţi precum şi a celorlalţi părinţi ziloţi aghioriţi este pe viaţă şi pe moarte: fie mântuirea veşnică prin păzirea Orthodoxiei întregi, fie moartea veşnică prin trădarea Orthodoxiei; iar păzirea Orthodoxiei în chip deplin este condiţia pentru dobândirea mântuirii veşnice, indiferent de moartea pământească ce li s-ar pregăti.

Uneori, în mediile teologice oficiale de la noi se folosesc expresii mari, care sună mai degrabă metaforic din pricina incapacităţii lor de a fi puse în practică: de pildă „curajul de a fi ortodox”; însă nimic nu ilustrează mai precis „curajul de a fi Orthodox” decât viaţa de zi cu zi a monahilor esfigmeniţi şi a ziloţilor aghioriţi.

Unii mai puţin ştiutori se vor întreba poate, de ce nu se întâmplă oare şi în România aşa ceva împotriva celor care se declară “antiecumenişti”[2]? Sunt sinodalii români mai blânzi decât cei de la Constantinopol? De bună seamă că nu, de vreme ce stăpânii din umbră cărora le slujesc i-au ales “la locul potrivit”.

Răspunsul este simplu: atâta vreme cât nici o mănăstire (de renume sau nu) din “Patriarhia Română” nu întrerupe comuniunea cu pseudo-ierarhii eretici ai BOR, totul este sub control, iar orice sforţare pseudo-conservatoare este de-a dreptul hilară; în vreme ce înfometaţi şi sub asediu poliţienesc, atitudinea monahilor esfigmeniţi este aceea de a alege moartea pe baricade pentru mărturisirea de credinţă, pseudo-conservatorii filetişti de la noi se agită stângaci în revistele/saiturile lor de manipulare în care promovează „atitudini” de rugăciune pentru lupii în piei de oaie cu şorţ şi epoleţi pe sub sutane.

Striga-va oare pilda tăcută de zi cu zi a părinţilor esfigmeniţi în conştiinţa noastră adormită? Fi-vom oare gata să murim pentru Hristos asemeni părinţilor esfigmeniţi?

De voim să ne mântuim în aceste vremuri tulburi, antihristice, în care ne bălăcim astăzi, mărturisirea noastră de credinţă trebuie să fie una cu cea a părinţilor esfigmeniţi şi a ziloţilor aghioriţi: ORTHODOXIE ORI MOARTE!

Redacţia Tradiţia Ortodoxă

NOTE:

[1]. Canonul 15, Sinodul Al Doilea Întâi (I-II) din 861 de la Constantinopol:

Cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduieşte, şi cu capul descoperit îl învaţă, unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea bisericii, ci s-au silit [astfel] a izbăvi biserica de schisme şi de împărţiri. [Apostolesc: 31; Sinod 4: 18; Sinod 6: 10, 31, 34: Sinod 1 şi 2: 12, 13, 15; Gangra: 6; Cartaghen: 10, 11, 62; Antiohia: 5].

[2]. Nu există “ortodocşi antiecumenişti” şi “ortodocşi ecumenişti” pentru simplul fapt că niciodată în istoria Bisericii nu s-a vorbit spre exemplu de “ortodocşi iconoduli” şi “ortodocşi iconoclaşti”, “ortodocşi antiarieni” şi “ortodocşi arieni”, etc.; există numai ortodocşi şi eretici. Potrivit învăţăturii patristice, comuniunea (părtăşia) clerului şi mirenilor cu pseudo-ierarhii eretici îi face părtaşi ereziei, adică eretici.

Amintim aici şi că Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR) a predat anatemei în 1983 panerezia ecumenismului şi pe toţi cei ce cu bună ştiinţă se află în comuniune cu ereticii ecumenişti.

A se vedea şi:

Din nou despre prigonirea Mănăstirii Esfigmenu: Comunicat de presă

Scrisoarea Părintelui Savva Esfigmenitul

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

Pilda Sfântului Maxim Mărturisitorul

Sfântul Vasilie cel Mare şi Rezistenţa Ortodoxă

Corabia Bisericii, Mănăstirea Hurezi, pridvorul bisericii bolniţă

„ Erezia este groaznică nu doar fiindcă îi desparte pe eretici de Biserică, ci fiindcă aţâţă la dezbinări şi în sânul nostru, al celor ce păzim Credinţa cea Adevărată. ”

Sfântul Theofan Mărturisitorul

Aceste cuvinte ale Sfântului Theofan Mărturisitorul, rostite în vremea lungii perioade a ereziei iconoclaste, sunt credem lămuritoare pentru căutătorii sinceri ai Adevărului din vremea noastră.

Sfântul Vasilie cel Mare, iarăşi, zugrăvea cu acurateţe trista imagine a Bisericii din vremea sa, vreme în care existau ca şi astăzi mai multe sinoade mărturisind aceiaşi Dreaptă-Credinţă, dar despărţite între ele.

Aşadar disputele şi diviziunile de tipul ‘mateiţi-floriniţi’ sau cele inter-’florinite’, respectiv inter-’mateite’, nu sunt ceva nou în istoria Bisericii, iar neînţelegerile dintre Sinoadele Tradiţionaliste nu justifică în nici un fel rămânerea în comuniune cu pseudo-ierarhii eretici, dacă voim ca pentru mântuirea noastră să urmăm calea Părinţilor.

Istoria Bisericii ne oferă mai multe exemple din care putem înţelege că o separare jurisdicţională dintre cei ce păstrează aceeaşi Dreaptă-Credinţă nu este întotdeauna o schismă. Chiar dacă omeneşte ar putea fi vorba despre o schismă între Sinoade – grupurile de ierarhi nefiind în comuniune (nu se pomenesc între ele) – în realitate Dumnezeu nu le socoteşte schismă, căci harul Sfântului Duh lucrează deopotrivă în ele.

Acest adevăr se dovedeşte a fi de neînţeles, atât pentru detractorii Orthodoxiei Tradiţionaliste, cât şi pentru unii dintre cei ce se găsesc în interiorul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’). Primii, năimiţi ai structurilor oficiale căzute în ereziile ecumenismului şi serghianismului, folosesc retorica unei teorii a pretinsei unităţi de monolit a jurisdicţiilor oficiale (unitate poate, dar nu în Adevăr!), iar ceilalţi, animaţi nu de puţine ori de bune intenţii, ajung să vădească din păcate o lipsă de înţelegere a sobornicităţii, propovăduind exclusivismul jurisdicţional, printr-o retorică a unei pretinse infailibilităţi jurisdicţionale, uitând probabil că nici măcar sfinţii nu sunt infailibili, ci numai Consensul Patristic, învăţătura de credinţă Orthodoxă autentică.

Într-o împrejurare, un mirean venit să ia sfat duhovnicesc de la Cuviosul Părinte cu viaţă sfântă Ieronim al Eghinei, l-a întrebat: „Gheronda, cu cine ţineţi?” Bătrânul i-a răspuns: „Cu toţi.” „Bine, dar aceştia sunt certaţi!”, zise credinciosul; „Nu-i nimic, eu ţin cu toţi” i-a răspuns Avva Ieronim.

Credem că atitudinea Cuviosului Părinte Ieronim este vrednică de urmat, căci cu adevărat ambele grupuri tradiţionaliste ale Greciei şi-au dat sfinţii lor: Ieronim al Eghinei, Maica Myrtidiotissa, Irina de la Oinussa ai ‘floriniţilor’ (toţi sfinţindu-şi vieţile în comuniune cu pururea-pomenitul Arhiepiscop Auxentie); Spiridon al Trimitundei, Moise al Corinthului, Ignatie Betsis, Tarso cea Nebună pentru Hristos ai ‘mateiţilor’ (toţi sfinţindu-şi vieţile în comuniune cu pururea-pomenitul Andreas) – şi i-am numit aici doar pe câţiva dintre ei; (nu-i vom uita nici pe ziloţii aghioriţi isihaşti, despre care vom scrie cu alt prilej). Mărturie ne stau vieţile lor curate de mărturisire Orthodoxă şi de nevoinţă, darurile duhovniceşti de care s-au învrednicit de la Sfântul Duh şi sfintele lor moaşte, rămase nestricate după trecerea lor la Domnul.

Fie ca lupta şi nevoinţele lor să ne fie pildă!

Vă propunem în cele ce urmează, spre exemplificare, un text aparţinând unui teolog şi specialist în istoria Bisericii – nu ştim cărei jurisdicţii aparţinea, probabil Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), dacă nu chiar organismului oficial de la Moscova…

Schismă sau separare?
Ivan Vorobiev

Simbolul credinţei ortodoxe spune că Biserica este Una. Potrivit Sfinţilor Părinţi, când unitatea credinţei este ruptă, se petrece schisma. Dar istoria Bisericii ne oferă un număr de cazuri când comuniunea a fost întreruptă între două grupuri ce împărtăşeau aceeaşi credinţă, şi ambele grupuri au avut sfinţi, iar mai apoi s-au reunit [1]. Iată o listă a unor asemenea întâmplări:

- Separarea dintre împărăţia lui Israel şi cea a lui Iuda, în Vechiul Testament. Deşi Iuda a fost în chip vădit „cel mai drept” dintre cei doi, au existat prooroci adevăraţi şi în nord – de exemplu, Ilie şi Elisei.

- Separarea dintre Apostolii Pavel şi Varnava, în Faptele Apostolilor. Deşi aceasta a fost o neînţelegere profundă care a dus la o separare fizică între apostoli, aici totuşi majoritatea sunt de acord că nu a fost o schismă, în sensul că în acest caz nu există date certe despre încetarea pomenirii dintre cei doi şi cei dimpreună cu ei.

- Separarea din cadrul Bisericii Romei, între papa Calist şi succesorii săi, şi Ipolit, la începutul secolului al III-lea.

- Separarea dintre Biserica Romei, sub papa Ştefan, şi Biserica Africană, sub Sfântul Chiprian al Cartaginei, în secolul al III-lea.

- Separarea din Biserica Antiohiei, între Sfântul Meletie şi episcopul Paulin, în secolul al IV-lea.
Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Atanasie cel Mare s-au găsit in tabere opuse, în acest conflict.

- Separarea dintre Sfântul Chiril al Alexandriei şi Sfântul Ioan Gură de Aur, la începutul secolului al V-lea, deşi acest caz nu este clar din punct de vedere istoric.

- Separarea dintre Sfântul Wilfrid, mitropolitul de York, şi restul Bisericii [Orthodoxe a] Angliei, în secolele VII-VIII. Sfântul Wilfrid a obiectat că dioceza sa a fost împărţită fără a i se cere acordul, şi a făcut apel către Roma, care l-a susţinut în trei rânduri. Totuşi, Sfântul Wilfrid nu şi-a reprimit niciodată întreaga sa dioceză.

- Separarea dintre Sfântul Theodor Studitul şi Sfântul Nichifor, în secolul al IX-lea.

- Separarea dintre Sfântul Fotie cel Mare şi Sfântul Ignatie, în secolul al IX-lea.

- Separarea dintre Sfinţii Patriarhi Nicolae Misticul al Constantinopolului şi Eftimie, la începutul secolului al X-lea, din cauza Afacerii tetragamiei. În această perioadă au existat două ierarhii opuse, cu lupte pentru clădirile bisericilor etc. Aceasta separare a fost soluţionată în 920, la Sinodul de Unire.

- Separarea dintre arseniţi şi Patriarhia Ecumenică, în secolele XIII-XIV. Separarea a fost soluţionată când arseniţii au fost primiţi în comuniune de către patriarhie, fără nici un rit de primire.

- Separarea dintre 5 mitropoliţi şi restul Patriarhiei Constantinopolului, după ce “schisma” arsenită a fost vindecată, în 1310. A existat cel puţin un sfânt între ‘dizidenţi’: Theolipt al Filadelfiei, întâiul părinte duhovnicesc al Sfântului Grigorie Palama.

- Separarea dintre Patriarhia Ecumenică şi Biserica Sârbă, în secolul al XIV-lea.

- Separarea dintre Biserica Rusă şi Patriarhia Ecumenică, în secolele XV-XVI, din cauză că Patriarhia a refuzat să recunoască autocefalia de facto a Bisericii Ruse până la 1589 [2]. Neoficial, comuniunea a fost restabilită spre sfârşitul secolului al XV-lea.

- Separarea dintre Sfântul Arsenie de Paros şi Patriarhia Ecumenică, în secolul al XIX-lea. Deşi Sfântul Arsenie a fost anatematizat de patriarhat, trupul sau a fost găsit nestricat după moartea sa, fiind mai târziu canonizat.

- Separarea dintre întreaga Biserică a statului grec şi Patriarhia Ecumenică, în secolul al XIX-lea. Aceasta schismă a fost soluţionată în 1852.

Desigur, cazuri de acest fel sunt numeroase în istoria Bisericii, noi însă ne-am mărginit a le enumera doar pe acestea, mai cunoscute.

Concluzionând, din aceste cazuri putem vedea ca o separare administrativă (întreruperea comuniunii liturgice (încetarea pomenirii) dar păstrând aceeaşi Credinţă) nu este întotdeauna o schismă. Metodele de rezolvare ale acestor separări trebuie de asemenea studiate. Uneori, doi episcopi în comuniune au fost îngăduiţi pe acelaşi teritoriu, până la moartea unuia dintre ei. Alteori s-au folosit alte mijloace. În orice caz, aceste exemple aduc un material istoric bogat pentru un studiu de detaliu al cazurilor istorice similare.

NOTE:

[1]. Ar trebui spus ceva şocant poate, anume că unii dintre sfinţii celor două (sau mai multe) grupări au ajuns chiar să se anatemizeze reciproc… Un astfel de exemplu este aici şi Sfântul Ignatie Xantopol, trăitor şi autor al unor sfaturi şi învăţături de trăire duhovnicească din Filocalie (!) Desigur că Dumnezeu a trecut peste slăbiciunile lor omeneşti, iar sfinţenia de netăgăduit le-a fost dovedită şi cinstită. Unii au apucat să se împace reunindu-se, alţii s-au reunit prin urmaşii lor, care i-au cinstit împreună cu şi în Sfânta Biserică pe toţi.

[2]. Biserica Orthodoxă Rusă şi-a obţinut independenţa prin şantaj: Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului a călătorit în 1589 în Ucraina şi Rusia pentru a strânge bani pentru Patriarhia sa ruinată. Ţarul Boris Gudunov l-a primit cu toate onorurile, însă totodată făcându-i cunoscut că dacă doreşte să mai vadă Constantinopolul, va trebui să acorde autocefalie Bisericii Moscovei, păstorită la acea vreme de Mitropolitul Iov (d. 1605). Pentru a sublinia această “sugestie”, Ţarul Boris l-a pus pe Patriarh sub un soi de arest la domiciliu…

A se citi şi:

Despre Mişcarea Colivaşilor: Sfântul Athanasie de Paros – Istorisire adevărată despre tulburările din Sfântul Munte Athos (I)

Despre diferenţa dintre conservatori, pseudo-conservatori cripto-ecumenişti şi tradiţionalişti: Cum se manipulează informaţia în mediile pseudo-conservatoare cripto-ecumeniste

Neo-athoniţii condamnă Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor

De asemenea, vă reamintim:

Din documentele Orthodoxiei Tradiţionaliste:

Scrisoarea Părintelui Savva Esfigmenitul

Anatema împotriva ecumenismului – Părintele Patric Ranson

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

Pilda Sfântului Maxim Mărturisitorul

Sfântul Vasilie cel Mare şi Rezistenţa Ortodoxă

Carte Orthodoxă Tradiţionalistă: Părintele Patric Ranson ‘Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol’

Este oare astăzi suficientă denumirea de “ortodox”? de Arhiepiscopul Averchie de Jordanville

Ieroschimonah Arsenie Cotea: Nu primim să schimbăm Bisericescul nostru Calendar

BICIUL ÎMPLETIT împotriva noilor reformişti care negustoresc Sfânta Biserică Ortodoxă de Schimonah Arsenie

Scrisoarea din temniţa bolşevică a Sfântului Patriarh Mucenic Tihon adresată tuturor Creştinilor

ADRESAREA ARHIMANDRITULUI ADRIANOS mărturisitor ortodox, fost părinte-duhovnic şi stareţ al mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai

Dialog cu un preot Adevărat Ortodox: Părintele Steven Allen

Ieromonahul Ioan Vasilevski – Ecumenismul – Religia globală a lui antihrist

“Dragostea” oficialilor pentru tradiţionalişti: prigoana – ieri şi azi

Referitor la Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR)

The Calendar Question de Părintele Vasilie Sakkas

Din ‘Chipuri duhovniceşti ale Rezistenţei‘:

Avva Avvacum Zilotul Desculţ – Mărturisitorul credinţei în Hristos

Părintele Ambrozie Fontrier şi Rezistenţa Ortodoxă în Franţa

Viaţa Cuviosului Ambrozie Fontrier, Noul Apostol al Franţei

Ancorat în Athos – Ieroschimonahul Theodosie de la Karulia

Ziloţi aghioriţi zugrăviţi în cartea prof. Constantine Cavarnos Ancoraţi în Dumnezeu

Bătrânul Ieronim Aghioritul din Creta, Părinte duhovnicesc

Cuviosul Părinte Ieronim de Eghina şi întoarcerea cadiului musulman

Cuviosul Mihail de la Valaam, apărător al Calendarului Patristic

REZISTENŢA VALAAMULUI – Întru cinstirea monahilor tradiţionalişti izgoniţi de la Valaam în 1926

Din ‘Minuni ce adeveresc Calendarul Patristic‘:

Arătarea Cinstitei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos în 1925 lângă Athena

Dumnezeu pedepseşte episcopul nou-calendarist al Larissei pentru neascultarea faţă de Sfântul Spiridon

Prăznuirea Sfântului Prooroc Ilie (aluatul pâinii femeii necredincioase s-a preschimbat în piatră)

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, apărător al Calendarului Patristic

Din ‘False modele‘

Modernismul umanist al ieromonahului Nicodim Sachelarie

Mărturie personală despre mitropolitul Antonie Bloom

Carte împotriva teologiei moderniste: Părintele Patric Ranson ‘Doctrina neo-ortodocşilor despre dragoste’

In Athens
August 9/22, 2011

Encyclical

To the Sacred Clergy and Faithful of the Church of the GOC of Serbia

“We must through much tribulation enter into the kingdom of God.” (Acts 14:22)

Beloved Children of the True Church of Christ,

Great tribulation came unto us from the recent self-severance of three clergymen and a group of faithful from the Serbian Church of the GOC, which is in the process of being reestablished, in order to arbitrarily declare their independence and to obtain a bishop of their desire ignoring you their brethren and us their spiritual parents. Great is our anguish because nothing is more sorrowful and distressing than the loss of beloved persons. Firstly, then, let us beseech God that, on the one hand, He grant to our estranged brethren understanding to see the consequences of their actions and sincere repentance; and that, on the other hand, He prevent our grief and sorrow from turning into anger and hate. Would that it never!

We do not know the judgments of God, but as with all evil things, it is certain that God allowed this for our testing, as the Apostle Paul says to the Corinthians, “I hear that there are divisions among you, and in part I believe it. For there must also be factions among you, that those who are approved may be recognized among you” (1 Corinthians 11:18-19). Let us confront this trial with the proper attitude, while remaining steadfast and unwavering in the canonical order. Let us love our brethren who have departed and pray for their return.

What they desired is good. Yet the way that they chose to achieve this was wrong. In Orthodoxy the end does not justify the means. This was the motto of the Jesuits. In Orthodoxy the words of Saint John Chysostom apply: “The good thing is not good if it is not done rightly.” The intention to restore the self-governance of the Serbian Church is good, while the manner of its achievement is evil, when it is accomplished through an unilateral decision of an elite group of clergy and laity that represent none but themselves. In past eras, unilateral and arbitrary decisions led to schisms and anathemas and other ills in the body of the Church of Christ. Let us call to mind two examples from among the many: the arbitrary pronouncement of the Archbishop of Serbia as Patriarch in 1346 and the arbitrary pronouncement of the Autocephalous Church of Greece in 1833. In the first case, the result was that the Church of Serbia was placed under anathema for 20 years; in the second case, the Church of Greece was pronounced schismatic for 17 years. Both of these cases were, however, the result of pressures from political leaders who took advantage of the Church in order to obtain their objectives. Today, we Genuine Orthodox Christians are disengaged from local political powers. Political leaders [today] do not drag along ecclesiastical leaders who create similar situations—which would be a mitigating factor. [Today, such ecclesiastical leaders] are moved by their passions alone.

There were good examples to follow, such as the declaration in a canonical way of the autocephaly of the Church of Serbia by Saint Sabbas, the First Archbishop of Serbia. Furthermore, when the independence of the Church of Serbia was abolished because of political reasons, it was recovered gradually and harmoniously initially with autonomy in 1831 and then with full autocephaly in 1879 through a consensus among the Mother and Daughter Churches.

Why do our separated brethren prefer to imitate those examples that are to be avoided instead of those that should be imitated? By using as their excuse various irregularities of the past they wish to justify their illicit acts. Their unfortunate attempt elicits a simple question: Does one irregularity from the past justify its repetition?

As we said above, for political reasons many times autocephalous Churches lost this status, while other autocephalous Churches were created. We must remember that the Church is one; the Dioceses, Metropolises, Patriarchates, Autocephalous, Autonomous and Semi-autonomous Churches are administrative divisions, which do not affect the essence of the Church and which change according the political circumstances of each era and the shifting of borders according to the maxim, “it is customary for the ecclesiastical to change together with the political.” An example of this is the Russian Empire’s absorption of the Georgian Kingdom in 1801 and the subsequent abolition of the autocephaly of the Georgian Church, whose autocephaly was restored again in 1917.

Let us remember, beloved children in the Lord, that in paradise the devil deceived the first-created, slandering their God and Creator that He did not desire good for them and that in order for them to reach theosis they should violate the commandment. God, however, indeed desired their deification but through obedience. Disobedience cast out the first-created from Paradise and it brought upon them death and corruption. Disobedience has cast out our separated brethren from ecclesiastical communion and it placed them in schism. What evil serpent counseled them that we do not desire good for them?

The group of estranged brethren declared that in coming into communion with the Russian Synod of Bishops under Archbishop Tikhon (with whom we are not in communion) they desired to maintain communion simultaneously with us as well. This is incongruous and they wrote it rhetorically: in order to claim that they did not break communion with us but that we cut them off. Furthermore, they claim that they do not desire that their rebellion result in the disruption of the rapprochement between the Church of the GOC of Greece and the Russian Synod of Bishops under Archbishop Tikhon. This is incongruous too, because they knew from the beginning that Archbishop Tikhon’s support of their rebellion would result in the breakdown of this rapprochement, which indeed happened. The saboteurs that blew up the bridge claim that they did not desire the break in traffic between the two banks! The Holy Synod now finds itself in the unpleasant position of discovering that the group of separated brethren in this way rendered itself schismatic, transgressing Canon 31 of the Holy Apostles.

St. Ignatius the God-bearer writes: “Abstain from evil plants which Jesus Christ does not cultivate, since they are not a planting of the Father. Not that I found a division among you, but exceeding purity. For all who belong to God and Jesus Christ are with the bishop; and all those who come into the unity of the Church through repentance will belong to God, so that they may live according to Jesus Christ. Do not be deceived my brothers; no one who follows someone creating a schism will inherit the kingdom of God.” (Epistle to the Philadelphians 3.1-3)

In regards to the resulting question—if we, the children of the Church of the G.O.C., are able to pray with these contemporary schismatics, who proclaim themselves as the “Serbian Orthodox Church”—let us receive our answer from St. Nicodemus of the Holy Mountain, who, in demonstrating the gaping chasm between the Orthodox and every kind of schismatic, writes in the Sacred Rudder: “The present canon prescribes for us not to pray … with schismatics, that is with those Orthodox in their faith but separated from the Catholic Apostolic Church on account of healable traditions and customs”. (cf. Canon 1 of St. Basil and Canon 45 of the Holy Apostles).

As much as we sympathize with them, as much as we desire their forgiveness with all our being, we are not able to grant this to them without their repentance, in that “between us and [them] there is a great gulf fixed” (which they created). (cf. Luke 16:26)

What is more, in the document of their rebellion the severed brethren express their gratitude in words for everything that the Church of the GOC of Greece has provided them. But because we did not ordain for them as bishop the one whom a small group desired at the time that that group demanded, they decided to appeal to the Russians. What a concept of gratitude and obedience. They pay no heed to the bishops that ordained them because they will not promote a specific person among them. They set fire to their mother’s house and harm their brethren who remain faithful to her and then they utter into their mother’s ear, “thank you”.

They say, moreover, that the Greek Exarch did not visit Serbia for an entire decade. They are silent, however, on the fact that between 1998 and 2006 the Exarch of Eastern Europe was the late Archbishop Chrysostomos of Athens, who, on account of his advanced age, asked assistance from then-Metropolitan Kallinikos of Achaia in ordaining and training priests and supplying them with Holy Chrism and antemensia. In addition, Abbess Euphrosyni as well on 8 October 2003 declared before Bishop Chrysostom of the Serbian Patriarchate, “the genuine Serbian Orthodox Church is the Church of the GOC of Serbia and I only obey the true Archbishop of the Greek Old Calendarists, Chrysostomos.” The Abbess’ good witness was the cause for the eviction of the nuns from the Holy Monastery of Stjenik. In 2006, at the request of the late Archbishop Chrysostomos, the Exarchate of Eastern Europe was combined with the Exarchate of Central and Western Europe having as its Exarch then-Metropolitan Kallinikos of Achaia, who from that point began to visit Serbia or to send another Bishop in his place. They say, as well, in their documents that the Greek Exarch caused a division between the Serbian GOC. You all know better than any what caused the division among you and simultaneously the attempts of your Archpastor at reconciliation, as well as who refused to concelebrate with other Serbian clergy and perpetuated in this way the division.

You, those that have remained in obedience as faithful children of the One, Holy, Catholic, Apostolic Church, are “the remnant”. You are the ones upon whom depends the hope of the restoration and administrative reorganization of the Serbian Church of True Orthodox Christians through canonical procedures.

We too desire the rebirth of Orthodoxy in Serbia and the restoration of the autocephalous local Church of Serbia, understood in the genuine Orthodox sense. As we have declared in the past in writing, we have no plan to absorb the local Genuine Orthodox Church of Serbia. Moreover, in the memorandum our currently separated brethren submitted to us this past January, we did not set the small size of population as an impediment for the ordination of a bishop, but merely specified [as a condition] the better organization of the community of GOC of Serbia through the implementation of a Governing Council in which would be heard all views and which would truly express your voices. The separated brethren did not agree. They did not desire to have dissenters with them in this body. Why not, if they represented the majority? How would it have mattered, if there were a minority view? Did they fear that they really represented a minority view rather than the view of the majority? This is what in the end proved to be true. The system of sending away dissenters and of establishing deliberative bodies that prove to be merely cheerleaders of a leader suggests the totalitarian regimes of the past.

Our separated brethren and children attempt to make a parallel between their case and the case of the Greek GOC, when they found themselves without bishops in 1955. This parallel is incongruous. In 1955, the Church of the GOC of Greece was fully organized and formed as an organization and the 66 priests (with all of those able present) elected a twelve-member Council (Governing Ecclesiastical Council) through a transparent democratic process for their administration until they found Bishops. The term of office of the members of the Council was renewed every year by election. They chose their Episcopal candidates through an absolutely transparent process and secret ballot.

What elementary process did our estranged brethren follow that authorized them to speak for the Serbian Genuine Orthodox Church as they claim? They formed an exclusive group excluding those that disagreed with them; that is, they formed a faction (a transgression of the canons: Canon 18 of the Fourth Ecumenical Council and Canon 34 of the Sixth Ecumenical Council) and arbitrarily proceeded to make decisions without consulting with you and, certainly, without Episcopal sanction. This is another difference between the cases of the Greek GOC in 1955-1960 and the Serbian GOC in 2011. You today, through the grace of the Lord, are not deprived of your bishops on account of persecution, as the Greek GOC were then. Accordingly all the activity of the priests of the GOC of Serbia should have been undertaken with Episcopal blessing, in that, as St. Ignatius the God-bearer writes: “The one who does anything behind the bishop’s back serves the devil”. (Epistle to the Smyrneans 9.1) Some priests ignore this maxim; but when they are ordained bishops they invoke it. Your bishops did not refuse to ordain a bishop for your better pastoral care. This, however, needed to happen at the right time and through canonical procedures. One cannot build a roof at the moment the foundations are laid. It is necessary, at least, to erect the columns to support the roof. The “columns” of the Serbian Church of the GOC are its better organization.

This action of our estranged brethren is even more condemnable in that they knew that on the agenda of the Synodal Meeting of August 3rd was a proposal for the Synod to adopt a time table for the ordination of a bishop of your choosing and the reorganization of the Serbian Church of the GOC immediately after the union with the Russian Synod under Archbishop Tikhon, with, moreover, the cooperation of Greek and Russian bishops. They did not await at all the result of the Synod, but the eve of August 3rd they ran to make their plan a fait accompli through their coup. The Holy Synod will not abandon the faithful children of the Church that remain in canonical order and will move forward with the reorganization of the Serbian Church of the GOC.

Toward this end the Holy Synod decided to call a Clergy-Laity Conference in Belgrade on Saturday, August 21/ September 3, 2011, in the present of His Beatitude Archbishop Kallinikos of Athens and All Greece. All Genuine Orthodox Christians of Serbia that remain in canonical order and recognize the Holy Synod, which from the beginning was responsible for the reorganization of the Serbian Church, will have a right to participate. In this conference, the current situation will be evaluated, you will elect a Governing Council which will truly express your desires, and you will freely address your legitimate hierarchy with your proposals and petitions.

In conclusion, we pray that our Lord Who stretched out his arms on the Cross unite the previously separated, that He shine on you richly the Divine Grace for the healing of the wound created by this schism, and that He grant the return of our separated yet much beloved spiritual children and brethren.

THE HOLY SYNOD

The Archbishop

†KALLINIKOS of Athens

The Members

†AKAKIOS of Attica and Diauleia
†MAXIMOS of Thessalonica
†ATHANASIOS  of Larissa and Platamon
†JUSTIN Euripos and Euboia
†PAVLOS of America
†GERONTIOS of Peiraeus and Salamina
†CHRYSOSTOMOS of Attica and Boiotia
†MOSES  of Portland and the Western United States
†GREGORY  of Christianoupolis
†PHOTIOS of Marathon
†THEODOSIOS of Bresthena
†CHRISTODOULOS of Theoupolis
†SERGIOS of Loch Lomand

~ † ~

CLERGY-LAITY SYNAXIS IN BELGRADE

On Saturday August 21st/September 3rd 2011 the Belgrade General Clergy-Laity Synaxis of the GOC Serbia convened under the presidency of His Beatitude Archbishop Kallinikos of Athens and all-Greece. All of the clergy who serve in Serbia and Bosnia were present: Hieromonks Methodios Zaharic and Charalambos Bukovic, Priest Slavisha Lekic and Hierodeacon Joseph Mikic, as well as those Serbian clergy who accompanied His Beatitude the Archbishop from Greece, Hieromonk Averky Zlatkovic and Priest Athanasios Kristic and Archimandrite Kassian Angelov and Priest Martin Stanchev from Bulgaria. The massive presence of Serbian G.O.C. (several of which remained until the end of the four-hour session) verify that some 2/3 of the faithful remain committed to the canonical order.

This General Clergy-Laity Synaxis:

1. Expressed absolute condemnation of the arbitrary, sectarian and separatist actions of three clergymen and a small group of laity who followed them in order to flee unto the Russian Synod under Archbishop Tikhon so that one of them may be ordained a Bishop. This faction does not represent the voice of the G.O.C. of Serbia.

2. It affirmed the loyalty of the majority of the Serbian G.O.C. to their canonical ecclesiastical leaders, that is, the Holy Synod of the Church of the G.O.C. of Greece, who from the beginning was responsible to reestablish the Church of the G.O.C. of Serbia.

3. It decided to reestablish the Serbian Church as the “Church of the G.O.C. of Serbia”, a title which it bore from the beginning and which even the those who are now divided used a few months ago before changing it.

4. It decided to reestablish the ecclesiastical council of the parish of Belgrade (with -now- Hieromonk Joseph Mikic as serving priest) according to the new reality; of Smenderevo (with Priest Slavisha Lekic), to establish a parish and ecclesiastical council for Sambac (with Hieromonk Charalambos Bukovic as serving priest) and the convocation of a council in Pirkovtsi, Bosnia (with Hieromonk Methodios Zaharic as serving priest). After the reorganization of the parishes and ecclesiastical councils, the central coordinating body will operate which will really and without compulsion express the will of the clergy and people of the Church of the G.O.C. of Serbia and will operate based on a set of by-laws.

5. It started the processes to find a proper place to build the central ecclesiastical offices in Belgrade, also for the agreement of certain lawyers so as to found an appropriate legal person for the protection of the religious properties and the defense of the religious rights of the Serbian G.O.C.

The next day, Sunday August 22nd/September 4th 2011 His Beatitude and those clergy present concelebrated in the church of St. Steven Miloutin, in the city of Smenderevo in the presence of many faithful who were able to attend.

http://ecclesiagoc.gr/en/news/168-klerikolaike-synaxis-veligradiou

O comunitate de credincioşi ruşi de catacombă, ucenici ai vlădicăi Gurie de Kazan, făcând pomenirea acestui episcop de catacombă cu viaţă sfântă adormit în Sinodul tradiţionalist (‘vechi-calendarist’) grec (‘florinit’) condus de pururea-pomenitul Arhiepiscop Auxentie (+1994).

La pomenire au participat între alţii ÎPS Efrem de Boston (HOCNA) şi PS Moise de Roslindale (actualmente în Sinodul condus de ÎPS Calinic a Ahaiei).

~ † ~

O înregistrare deosebită, cu ucenicul cu viaţă sfântă al Sfântului Theofan al Poltavei, Schimonahul Epifanie Cernov, adormit în Sinodul tradiţionalist (‘vechi-calendarist’) grec (‘mateit’) condus de pururea-pomenitul Arhiepiscop Andreas (+2005).

Este o adevărată înregistrare document!

A se vedea şi:

Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă (‘vechi-calendaristă’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011

Despre diferenţa dintre conservatori, pseudo-conservatori cripto-ecumenişti şi tradiţionalişti

Adormirea Maicii Domnului, Rusia, cca. 1497

Întru Naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare
Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunea ta izbăveşti din moarte sufletele noastre

Nu întâmplător, şcolile teologice ale Bisericilor oficiale sunt infestate de această pseudo-teologie modernistă ce serveşte de minune implementării – ca să folosim un termen „din peisaj” – ereziei ecumenismului în minţile tinerilor dornici să se apropie de Ortodoxie. Astfel, acestora li se serveşte un surogat, o contrafacere în adevăratul sens al cuvântului.

Una dintre faţetele pseudo-teologiei moderniste este şi curentul neo-ortodox. Acesta este mai puternic decât orice altă erezie, pentru că are o aparenţă de Ortodoxie. Deşi unii dintre adepţii acestuia nu susţin făţiş ecumenismul, se vădeşte că neo-ortodoxia este un produs subtil al ereziei ecumenismului care acţionează viclean prin atacul dinlăuntru al dogmei şi al valorilor ortodoxe.

Se porneşte de la subminarea dogmei despre chipul lui Dumnezeu din om, învăţătură cu implicaţii adânci în antropologia ortodoxă, centrată pe întruparea lui Hristos, jertfa Sa pe cruce, moartea şi Învierea Sa, prin care firea omenească a fost restaurată. Prin moartea şi învierea lui Hristos, omul a redobândit posibilitatea de a-şi căpăta şi asemănarea cu Dumnezeu, a chipului schimonosit de păcate. Redobândirea asemănării, adică îndumnezeirea, este încununarea împreună-lucrării dintre harul Duhului Sfânt şi nevoinţa omului într-o viaţă de post, rugăciune şi înfrânare.

„Neo-ortodocşii” înţelegând prin chipul lui Dumnezeu din om androginitatea acestuia şi susţinând că restaurarea chipului se face prin împreunarea trupească dintre bărbat şi femeie (!), atacă şi batjocoresc însuşi sensul întrupării lui Hristos! Această „teologie a erosului”, o adevărată hulă împotriva Duhului Sfânt, potrivnică duhului Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, deşi modernistă, îşi are rădăcinile în tradiţii vechi, inspirându-se direct din păgânismul greco-roman, gnosticism şi cabala, după cum vom putea înţelege citind cartea.

Acest curent îşi propune şi o reformă a monahismului ortodox considerat inferior căsătoriei. Se relativizează asceza şi înfrânarea, de vreme ce prin eros omul îşi recapătă integritatea dinainte de cădere.

O categorie aparte a neo-ortodocşilor este şi cea a neo-atoniţilor, care se înscriu pe aceeaşi linie de modernizare a ortodoxiei, de schimbare a sensului spiritualităţii ortodoxe sublimate în viaţa monahală. Misionarismul Bisericii în lume este înlocuit cu un activism social de sorginte papistă şi protestantă, preocupat de bioetică sau de acţiuni de caritate, în timp ce adevăraţii apărători ai învăţăturii şi trăirii ortodoxe sunt izgoniţi cu poliţia armată din Sfântul Munte.

Aparent fără legătură, curentul hulitor al „teologiei erosului” şi prigonirea monahilor ziloţi din Sfântul Munte au în comun acelaşi cadru al luptei împotriva adevăratei Ortodoxii, fie ea subtilă sau făţişă. (A se vedea cartea Părintelui Patric Ranson, Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol).

În lucrarea sa Doctrina neo-ortodocşilor despre dragoste, pururea-pomenitul Părinte Patric Ranson, ucenic al Părintelui Arhimandrit Ambrozie Fontrier – numit pe drept cuvânt Nou Apostol al Franţei – analizează impecabil învăţătura eretică a exponenţilor acestor erezii – Yannaras, Evdokimov, O. Clément, Soloviov, Berdiaev – folosind citate esenţiale, prin care relevă sistemul ideatic al fiecăruia, pentru a face la sfârşitul cărţii o expunere a învăţăturii orthodoxe bogat argumentată cu citate din Sfinţii Părinţi. Diferenţele dintre învăţătura ortodoxă şi cele eretice sunt astfel foarte clar evidenţiate.

Stilul cărţii este când acela al unui studiu ştiinţific obiectiv, când unul dinamic, cititorul fiind adesea invitat să compare, să tragă singur concluzii. Notele de subsol dezvăluie demersul cercetătorului, al filologului, al jurnalistului şi chiar al detectivului în demascarea adevăratelor origini ale „teologiei erosului”, o otravă ce a infestat în profunzime mediile intelectualităţii ortodoxe oficiale, cu sprijinul mass-mediei.

Ar mai fi poate de adăugat că pururea-pomenitul Părinte Patric Ranson a trecut la Domnul în 1992, împreună cu fiica sa cea mică, Fotinia, şi cu citeţul Mihail, în urma unui accident al automobilului cu care se aflau în pelerinaj în Grecia – circumstanţele acestui accident rămânând până astăzi învăluite în mister…

Mulţumim celor ce au mijlocit ca şi această lucrare de importanţă deosebită să poată fi tradusă în Româneşte, mai cu seamă Preasfinţitului Filaret al Franţei (ierarh al Sinodului Bisericii Orthodoxe Tradiţionaliste (vechi-calendariste) a Greciei de sub omoforul Î.P.S. Macarie al Petrei), pentru dragostea cu care ne-a oferit dreptul şi binecuvântarea sa pentru a traduce şi publica în limba Română lucrările pururea-pomeniţilor părinţi Ambrozie Fontrier şi Patric Ranson şi ale Frăţiei Sfântului Grigorie Palama din Paris.

Dumnezeu să-i întărească pe toţi pe calea cea foarte anevoioasă a mărturisirii Adevăratei Orthodoxii, atât de greu încercată pretutindenea, iar Părinţilor Ambrozie Fontrier şi Patric Ranson veşnică pomenire!

Redacţia

Descărcaţi cartea dând clic pe imaginea coperţii

Sfântul Ierarh Calinic este unul dintre cei mai aprigi luptători pentru păstrarea adevăratei Credinţe şi biruinţa ei.

Cenzura oficială bisericească ascunde următorul fapt:

De-a lungul anilor 1863-1864, domnitorul francmason Alexandru Ioan Cuza a încercat înlocuirea Calendarului Patristic Bisericesc cu cel grigorian papist. În acest sens a convocat în 1864 un sinod la care a fost de faţă şi Sfântul Ierarh Calinic, de imaginea căruia Cuza vroia să se folosească, deoarece se bucura de încredere în rândul poporului. Sfântul s-a opus cu dârzenie inovaţiei nou-calendariste şi a părăsit pe dată sala în care se întrunise sinodul strigând:

„ Eu cu cei fără de lege nu mă voi socoti ! ”.

Datorită poziţiei Sfântului Calinic, nu s-a reuşit atunci introducerea aceastei “recomandări” impuse de francmasonerie, a cărei marionetă era şi Cuza.

A se vedea şi:

Dumnezeu pedepseşte episcopul nou-calendarist al Larissei pentru neascultarea faţă de Sfântul Spiridon

HRISTOS A ÎNVIAT!

ΧΡΙΣΤΌΣ ἈΝΈΣΤΗ!

ХРЇСТÓСЪ ВОСКРÉСЕ!

CHRIST IS RISEN!

CHRIST EST RESSUSCITÉ !

Sfântul Dimitrie al Rostovului

Pre Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o (Evr. 2,9)

În ziua cea trecută, a patimilor Domnului, am văzut pe Hristos, Mântuitorul nostru, fără slavă şi fără de cinste, aşa cum grăia Isaia despre Dânsul: „Şi l-am văzut pe El, şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Lui era necinstit şi mai defăimat decât al tuturor fiilor omeneşti.” Iar acum, întru luminatul praznic al Învierii Lui, vedem, împreună cu Sfântul Ioan Teologul, slava Lui, ca slava Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr, iubiţii mei ascultători.

Întru acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos a fost încununat cu spini, spre batjocură, iar acum, spre slava Sa, primeşte flori pe preacuratul său cap, neveştejiţi trandafiri de laudă.

Întru acea vreme, cu cei fără de lege s-a socotit, iar acum este Dumnezeu în mijlocul poporului Său, pe care l-a răscumpărat cu scump sângele Său şi din iad l-a slobozit. Că Domnul, în mijlocul adunării Sfinţilor Săi, s-a arătat, zicând: „Eu sunt cu voi.”

Întru acea vreme, mulţi trecând, Îl batjocoreau pe El, iar acum, în numele cel Sfânt al Lui, se închină tot genunchiul, al celor cereşti şi celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Întru acea vreme, a fost bătut peste spate, peste obraz şi chinuit până la moarte, că, spânzurându-L pe lemn, L-au omorât. Iar acum, El a omorât moartea şi pe diavol. Că scrie: „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este iadule, biruinţa?”

Întru acea vreme, Dătătorul nostru de viaţă era mort, iar acum viu este Domnul şi binecuvântat Dumnezeu. Întru acea vreme, soarele pe cer, la amiază s-a întunecat, iar acum, din mormânt, Soarele dreptăţii, cel frumos, nouă ne-a răsărit. Şi vedem, împreună cu Apostolul, pe Iisus, că, pentru primirea morţii, cu slavă şi cu cinste S-a încununat.

Iar noi aici, cercetând în scurt, vedem că altă cale nu este, către veşnica slavă şi cinste, fără numai prin multe pătimiri. Că, şi Însuşi Începătorul vieţii noastre, Hristos, se cuvenea, prin pătimiri, a se săvârşi.

Întru această puţină vreme, să ne înălţăm mintea noastră către cer, lăsând toată grija cea lumească. Şi să privim, ca printr-o oglindă, prin descoperirea Sfântului Ioan Teologul. Şi să auzim ce se lucrează în cer. Că eu aud acolo o oarecare tulburare făcându-se, ca un glas de tunete tari şi glas de ape al îngerilor celor mulţi – că era numărul lor mii de mii –, împrejurul Tronului şi al celor patru fiinţe şi al bătrânilor, un glas zicând: „Poruncesc la toate zidirile, în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare, ca să pregătească mulţumire şi închinăciune de robi, Feţei împărăteşti, ce stă pe Scaunul cel dumnezeiesc.”

Să vedem, dar, noi, cine împărăteşte pe Scaunul cel dumnezeiesc? Mie mi s-a părul că Leul va lua împărăţia. Că se zice: „Iată Leul, cel ce este din seminţia lui Iuda, a biruit.” Şi celui ce biruieşte, zice Dumnezeu, îi voi da să stea pe Scaunul Meu. Dar nu văd, pe Scaunul lui Dumnezeu, pe Leu. Deci, are să ia împărăţia, negreşit, Vulturul, cel ce-şi acoperă cuibul său şi peste puii săi se va îndura, că şi a întins aripile sale şi i-a luat pe ei şi i-a ridicat pe umerii săi. Dar, nici pe Vultur nu-l văd pe Scaun. Atunci, cine este în acest fel, Cel ce primeşte acea dumnezeiască şi împărătească cinste. Căruia are a se închina toată zidirea, cea de sus şi cea de jos? Privind, iată, văd pe Mielul împărăţind – Miel înjunghiat, şi aud mii de mii zicând cu glas mare: „Vrednic este Mielul, cel înjunghiat, să ia puterea şi bogăţia şi tăria şi înţelepciunea şi cinstea şi slava şi binecuvântarea.” Deci, să luăm aminte, că Unul şi acelaşi Hristos este şi Leu şi Vultur şi Miel. Leu, că a biruit lumea şi că moartea şi iadul a stricat: Vultur, că pe sufletele sfinţilor le-a ridicat pe aripile sale şi pe umerii săi şi i-a scos pe ei din iad; Miel, că a pătimit pentru toţi. Însă, când a voit a împăraţi, a împărăţit nu cu înfăţişarea leului, nici cu cea a vulturului, ci cu înfăţişarea Mielului, celui înjunghiat, ca să arate că, pentru cununa Împărăţiei Cereşti şi a veşnicei slave, nu este altă cale, în afară de calea pătimirii Celui înjunghiat. Şi, din pământeni, cine voieşte ca acolo să afle cununa, să-şi rănească inima sa prin umilinţă, să-şi înjunghie patimile sale prin omorâre şi greu să pătimească în ostenelile pocăinţei. Căutând spre cele cereşti, să privim şi Raiul, care, aşa cum este scris în descoperirea Teologului, pe lângă alte minunate şi nepovestite frumuseţi, are şi această mică frumuseţe, că porţile care sunt cu numărul de douăsprezece, sunt mărgăritare. Pentru care, oarecine mărturiseşte, zicând că, în visul nopţii, de i se arată cuiva mărgăritar, atunci, însemnează lacrimi. La aceasta se uneşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Ochii lui David cu ploi de lacrimi erau înfrumuseţaţi, ca şi cu nişte mărgăritare.” Mă minunez, că, dacă mărgăritarele sunt semnul lacrimilor, ele sunt şi semn de plângere. Deci, pentru ce sunt acolo porţi de mărgăritare, unde nu se arată nimic de lacrimi, nimic de plâns, ci toate sunt pline de nepovestită bucurie? Eu, cercetând, am cunoscut că acolo de se va sili cineva să intre, prin acele porţi nu va putea prin altceva, fără numai prin lacrimi. Văzut-ai că porţile Raiului, cele de mărgăritar, însemnează mărgăritarul-lacrimă? Şi aceasta să-ţi fie ştiut, că, prin lacrimi, ţi se cade ţie a intra în Rai şi nu este altfel de intrare în Rai, afară de lacrimile cele de mărgăritare. Că lacrimile se fac din sfărâmarea inimii, iar sfărâmarea inimii din întristarea cea pentru păcate şi din greaua pătimire pentru Dumnezeu. În acest fel este calea spre odihna Raiului.

Dar, să ne întoarcem către cele de jos şi să trecem prin părţile Egiptului, să pomenim acolo despre cele de demult lucruri ale cinstitului Iosif. Că Domnul, pe Iosif cel prea frumos, în Egipt pregătindu-l spre scaunul şi cununa împărătească, oare ce fel de cale spre acea slavă şi cinste i-a pregătit? Cu adevărat, cale de spini, strâmtă, plină de nevoinţe, cu năpraznică năpastă, temniţă întunecoasă, lanţuri grele, goliciune, foame, lipsa celor de nevoie. Lungă era acea cale, legătură pe multă vreme. Că a smerit în cătuşe picioarele lui şi prin fier a trecut sufletul lui. După aceea, după destulă şi multă vreme a pătimirii, a trimis împăratul şi l-a slobozit pe el şi l-a pus stăpân al casei lui şi domn peste toate averile sale. Cumplită cale către cinstea împărătească! Iosif acela era, mai înainte, închipuire a Patimilor Domnului nostru. Şi cum şi în ce fel Domnul nostru a pătimit, mai înainte de a lua împărăţia, peste toată făptura, nu trebuie multe a spune, celor ce bine le ştiu.

Dar, eu mă duc spre plimbare în grădina lui Solomon, ca să iau seama ce se lucrează acolo. Văd că Mirele Ceresc se răcoreşte acolo, logodindu-şi Lui mireasă, cum se zice de obşte de către pământeni, pe Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu sângele cel scump al Său, şi zic, chiar, pe tot sufletul fiecărui creştin l-a răscumpărat. Pe acea mireasă iubind-o mai mult decât sufletul Său, a numit-o pe dânsa crin. Ca şi crinul în spini, aşa este mireasa Mea. Eu voi lua seama unde Acel mire ceresc va pune crinul Său, pe iubita Sa mireasă, în grădina Sa. Mie, mi se pare că o va pune la un loc larg, între alte flori bine mirositoare. Iar El a pus crinul Său între spini, precum este cea de aproape a Mea, în mijlocul fecioarelor.

Aici, dar, o, binecredincioşilor ascultători, să gândim pentru ce Mirele Ceresc, pe crinul Său, pe mireasa Sa, o voieşte să fie în mijlocul spinilor. Crin între spini? Când a sădit Raiul spre răsărit, l-a împrejmuit pe el cu pomi roditori, pomi bine înfrunziţi. Ierusalimul cel Nou, care s-a arătat Sfântului Ioan, întru descoperire, că venea din cer, era împrejmuit cu zid de pietre scumpe de iaspis, de safir, de smarald, de topaze, de iachint, având porţi de mărgăritare, fiecare poartă dintr-un mărgăritar. Pe via cea roditoare, de care se scrie în Evanghelia de la Matei, a înconjurat-o cu o oarecare îngrăditură aleasă şi cu gard a îngrădit-o pe ea. Iar pe iubita Sa mireasă, pentru care nici sufletul Său nu Şi-a cruţat pe cruce, o pune pe pământ întru îngrădire, nu ca grădina Raiului, nu întru frumoşi pomi roditori, ci, într-o îngrădire de spini, o păzeşte, ca pe un crin între spini.

Dar, aici, să pomenim şi de parabola cea de demult, de care se scrie în cărţile Judecătorilor israiliteni, în care toate lemnele, pădurile, livezile, viile, adunându-se într-o adunare, îşi alegeau lor împărat. Şi, după ce mulţi s-au lepădat, s-a unit să aleagă pe spin, ca să împărătească peste ele, şi au zis către el: „Vino şi împărăteşte peste noi.” Ar fi putut zice cineva lemnelor: „Ascultaţi, lemnelor, ce vi s-a întâmplat, pe cine alegeţi? Au nu sunt între voi slăviţi chedri, preaînalţii finici, bineroditorii măslini şi alte lemne alese şi aducătoare de folos? Ci, de la spini, ce roadă o să aveţi? Ce folos va fi vouă? Că Evanghelia pe el nu-l laudă, ci mai vârtos zice: Au, doară, din spini aduni struguri? Dar, ca să nu fie defăimat cu totul sfatul lemnelor, cel într-o unire, eu le voi lăuda buna socotinţă şi alegerea. Că bine au făcut ele, alegîndu-şi-l lor pe spin de împărat. Că, el, măcar că este spin, este încununat de trandafir, încât cu toată cumplita lui ascuţire a spinilor, are a lui firească slavă şi frumuseţe. Şi apoi, când spinul stă împrejurul livezilor sau al viilor, atunci îngrădirea este gata, păzindu-le de orice stricăciune. Pentru că de ţepii lui, ca de o armă ascuţită, nu se poate apropia nimeni.

Deci, împărăteşte tu, spinule, peste lemne, iar voi, prea aleşi şi preaînalţi copaci, plecaţi-vă vârfurile voastre sub spin, închinaţi-vă lui, veniţi şi intraţi sub umbra lui. Multele soiuri de copaci închipuiesc tot felul de sfinţi: cedrul şi finicul, închipuiesc pe cei drepţi, că dreptul ca finicul va înflori; măslinul cel bine roditor însemnează învăţătorii bisericeşti, care, cu roadele cuvântului lui Dumnezeu, satură sufletele oamenilor credincioşi, via însemnează tot poporul cel de obşte, care vieţuieşte după Dumnezeu: via Domnului Savaot este casa lui Israil. Dar spinul ce însemnează, fără numai de pătimire? M-am întors spre chinuire, zice, când m-a împuns pe mine spinul. Însemnează mucenicie, primejdii, ca nişte bolduri ascuţite, necazuri, ca nişte răni de spini. Iar cel ce rabdă, pentru Dumnezeu, toate acestea, se află ca şi crinul între spini, care, sunt pătimirile însăşi, şi începe a primi părţi din veşnica slavă.

Înaltă rânduială este cea a Proorocilor, înaltă a Apostolilor, dar nu mai prejos şi a Învăţătorilor, a Cuvioşilor, a Feciorelnicilor, a Pustnicilor şi a celorlalţi Sfinţi. Însă, nici una din ele n-a primit desăvârşirea, fără a ei pătimire. Că tuturor acestor rânduieli, chip S-a făcut Domnul nostru Iisus Hristos, care, venind pe pământ, către oameni, S-a arătat în mulţimea sfinţilor şi nu S-a încununat cu slava împărăteştii cununi, până n-a străbătut, mai întâi, rânduiala pătimirii. Că prooroc era, spunând mai dinainte cele ce erau să fie, despre dărâmarea Ierusalimului şi despre judecata zilei cei înfricoşătoare. Era apostol, pentru că de la Dumnezeu Tatăl a fost trimis, umblând şi propovăduind pretutindenea. Era doctor fără de plată, că tot poporul căuta să se atingă de El şi să se tămăduiască de neputinţele sale. Era mare făcător de minuni, că învia morţii. Dar nu aici Şi-a întărit El cununa slavei şi împărăţiei sale. Dar unde? În rânduiala pătimirii, întru cununa de spini, în vărsarea sângelui Său, că aşa se cuvenea a pătimi Hristos, ca să intre în slava Sa. Şi aşa vedem pe Hristos, pentru primirea morţii, cu slavă şi cu cinste încununat.

O, iubiţilor ascultători, dacă Hristos, Domnul nostru, Care, voind să intre întru a Sa slavă, în aşa fel a trebuit a pătimi, ce ne rămâne nouă? Ce fel de osteneli, ce fel de nevoinţă ne trebuie nouă, celor ce voim a intra, nu întru a noastră, ci întru cea străină slavă? Întru cea străină, da, pentru că ne-am înstrăinat de dânsa, prin păcatele noastre, că din pântecele maicii noastre, noi, păcătoşii, ne-am înstrăinat…

Dar nu voiesc, în sărbătoarea cea de bucurie, cu nemîngâietoare cuvinte a tulbura dragostea voastră, ci, vă doresc a vă bucura, pentru Hristos cel înviat şi strig ca David: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa.” Amin.

Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos NECENZURAT poate fi descărcat de la această postare.

Răstignirea Domnului, desen de Fotie Kontoglu

~ † ~

Bucuria Sfintelor Paşti se apropie pentru ortodocşi, iar astăzi sunt Floriile, Intrarea în Ierusalim a lui Hristos, Împăratul întregii făpturi, călare pe un mânz de asină. Este sărbătoarea copiilor, căci numai ei L-au recunoscut în ziua aceea, este praznicul Bisericii care pregăteşte Săptămâna Mare în care este recapitulată întreaga istorie a omenirii până la Învierea lui Hristos. Peste o săptămână va fi aşadar sărbătoarea libertăţii noastre restaurate de Hristos, Care dăruieşte omului mântuirea; mântuirea, iar nu o viziune asupra lumii, un punct de vedere intelectual sau cultural despre lume.

Iar dacă dragostea cuprinde întreaga lume în ziua Sfintelor Paşti, dacă dragostea desăvârşită, întreagă, a devenit o realitate prin taina Întrupării, dacă dragostea a devenit posibilă de vreme ce este întemeiată pe mărturisirea ‘cea mai dreaptă’ a lui Hristos, cei ce nu cunosc Credinţa Orthodoxă nu înţeleg respingerea foarte categorică a papismului, diferenţa de calendar, credincioşia faţă de Sinoade şi de Părinţi.

Hristos cu sabie, dedesubt imagini de la prăbuşirea Concord din 2000

Totuşi Orthodoxia poate fi definită ca Evanghelia completă, transmiterea exactă a întregii învăţături de credinţă lăsată de Hristos apostolilor, mărturisită de mucenici, de Părinţii Bisericii, de sfinţi şi întărită de Sinoadele Ecumenice. “Ultimul” dintre aceste Sinoade, la care a fost definită întreaga credinţă Creştină, cel de la Constantinopol din 879, care îi reunea pe papa Ioan al VIII-lea şi pe Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului, a mărturisit că numai Hristos este infailibil, că nici un om, episcop sau papă, nu poate deţine vreun primat în Biserică. Or nici Al Şaptelea Sinod Ecumenic, care apăra icoanele, nici acest Sinod de la Constantinopol nu au fost primite în Apus, unde o credinţă întemeiată pe o cultură, pe o filozofie – cea a lui Aristotel, interpretată de Toma de Aquino, şi cea a lui Platon – iar nu pe Evanghelie şi pe Părinţi, a înlocuit credinţa Apostolilor.

Cu timpul, a triumfat nu numai infailibilitatea papală, ci şi cea a omului european, a civilizaţiei sale, a tehnicii sale, în care papalitatea actuală – care binecuvântează navete spaţiale şi pune pe coperta evangheliilor în format mic fotografii cu avionul Concord – se recunoaşte perfect.

Orthodoxia respinge cele două infailibilităţi – cea papală şi cea a omului european – şi puterea aparentă ce rezultă din ele. Precum adevăraţii orthodocşi greci şi ziloţii din Muntele Athos, tot astfel şi Sinodul Bisericii Ruse din Afara Graniţelor[1] a păzit Calendarul Părinţilor săi, ca pe patria sa autentică, neprimind timpul acestei “Pieţe Comune a religiei”, adică vremea unei lumi ce nu mai este creştină, ci “post-creştină”, căci nu-L pune pe primul loc pe Hristos, ci pe şefii de stat şi pe Ioan Paul al II-lea – unul dintre ei – şi pe marii sportivi sau actori.

Trăim într-o Europă ce a primit ispita pe care a respins-o Hristos în pustie, aceea a stăpânirii tuturor popoarelor, dispreţuindu-i pe cei ce au trăit Evanghelia în veacul nostru în chip desăvârşit: Sfântul Nectarie al Eghinei, Părinţelul Nicolae Planas sau Arhiepiscopul Ioann Maximovici care propovăduia în plin Paris.

Omul nu se poate îndumnezei prin firea sa sau prin forţele proprii; ci prin harul lui Dumnezeu el poate deveni din nou asemenea pescarilor din Galileea, care au trăit Fericirile. Numai păzind învăţătura de credinţă neştirbită, orthodocşii vor putea cânta cu bucurie săptămâna viitoare troparul Sfintelor Paşti:

Hristos a înviat din morţi
Cu moartea pre moarte călcând
Şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le

† Părintele Patric Ranson

NOTĂ:

[1]. Din păcate mărturisirea de credinţă a ROCOR avea să cadă după trecerea la Domnul a Sfântului Mitropolit Filaret şi a celor din generaţia sa. Această schimbare a determinat ‘Misiunea Franceză’ – adică Frăţia Sfântului Grigorie Palama din Paris, condusă de pururea-pomeniţii Părinţi Ambrozie Fontrier şi Patric Ranson – să treacă sub omoforul Î.P.S. Auxentie, întâistătătorul sinodului Bisericii Adevărat Orthodoxe (tradiţionaliste sau ‘vechi-calendariste’) a Greciei, în anul 1987.

Ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi tradiţionalişti (‘vechi-calendarişti’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011.

În primele rânduri ÎPS Calinic al Ahaiei, întâistătătorul Sinodului Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei, dimpreună cu preacuvioşia sa Methodie, stareţul Sfintei Mănăstiri Esfigmenu (mănăstire aflată sub omoforul acestui sinod).  –>

În prim plan ÎPS Macarie al Petrei, în fundal ÎPS Calinic al Ahaiei şi cei dimpreună cu dânsul.

Drapelul monahilor în rezistenţă de la Mănăstirea Esfigmenu şi al părinţilor ziloţi aghioriţi, având inscripţia ‘Orthodoxie sau moarte’, purtat de credincioşii tradiţionalişti (‘vechi-calendarişti’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena.

Cuvântarea Preacuvioşiei sale stareţul Methodie de la Mănăstirea Esfigmenu la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011.

Puteţi viziona şi alte conferinţe împotriva noilor tehnologii susţinute de tradiţionalişti (‘vechi-calendarişti’), cum ar fi ierarhii ÎPS Calinic al Ahaiei, ÎPS Macarie al Petrei, stareţul Methodie de la Esfigmenu, părintele Grigorie secretarul Mănăstirii Esfigmenu, medicul chirurg Athanasie Papagheorghiu, pe canalul youtube al utilizatorului westrock1974

Despre diferenţa dintre conservatori, pseudo-conservatori cripto-ecumenişti şi tradiţionalişti

Coperta publicaţiei mănăstirii, 'Fiii Tunetului' pe care o edita Părintele Grigorie de la Esfigmenu

Şi în perioada acestui Sfânt şi Mare Post, părinţii monahi de la Mănăstirea Esfigmenu îşi concentrează atenţia pe rugăciune (pentru sine şi pentru lume) şi liniştire. Însă călugării impostori [ai pseudopatriarhului Bartolomeu – n.n.] şi guvernul grec sunt ocupaţi în continuare cu neîncetata lor campanie de prigonire, cu ameninţări şi arestări.

Ieri (10/23 martie 2011), un mirean ce tăia lemne pe o proprietate a Mănăstirii Esfigmenu a fost acostat de poliţia greacă [staţionată în preajma mănăstirii – n.n.] şi ameninţat cu arestarea, după ce călugării impostori l-au reclamat acesteia. Tot de curând, la iniţiativa mănăstirii impostoare, secretarul stareţului Methodie, părintele Grigorie a fost arestat şi expulzat din Muntele Athos pe când se afla în Kareia în drum spre mănăstire. Părintele Grigorie a fost acuzat pe nedrept cum că s-ar afla în Muntele Athos „ilegal”.(!)

În loc de a se îndeletnici cu rugăciunea pentru pace şi unitate [adică unitate în Adevăr – n.n.] în Muntele Athos şi în lume, călugării impostori s-au preocupat încă odată cu întreţinerea unei atmosfere de frică şi lipsă de îngăduinţă. Este suficient doar să ne uităm nu cu multă vreme în urmă, la atacul acestor impostori cu barosul asupra monahilor paşnici de la Esfigmenu, pentru a înţelege intenţiile lor reale.

Având în vedere problemele economice şi civile cu care se confruntă, de ce guvernul grec continuă să cheltuiască resurse pentru a prigoni pe aceşti sărmani monahi care n-au făcut nici un rău nimănui? Potrivit unui studiu internaţional referitor la corupţie Grecia se află printre cele mai corupte ţări din lume, între Rwanda şi imediat deasupra Malawi.

Cerem rugăciunile şi sprijinul dumneavoastră. Vă rugăm să scrieţi autorităţilor Muntelui Athos şi guvernului grec pentru a protesta împotriva acestor acte necreştine.

Athena, 11/24 martie 2011,
Mănăstirea Esfigmenu şi susţinătorii

Amintim că Mănăstirea Esfigmenu a întrerupt încă din anii ’70 comuniunea cu patriarhia eretică a Constantinopolului şi celelalte biserici oficiale, aflându-se sub omoforul Bisericii Orthodoxe Tradiţionaliste (vechi-calendariste) a Greciei, Sinod avându-l ca actual întâistătător pe ÎPS Arhiepiscop Calinic al Ahaiei.

Pentru a înţelege ce se întâmplă la Muntele Athos citiţi cartea Părintelui Patric Ranson ‘Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol‘.

A se citi şi:

“Dragostea” oficialilor pentru tradiţionalişti: prigoana – ieri şi azi

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

Neo-athoniţii condamnă Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor

Despre diferenţa dintre conservatori, pseudo-conservatori cripto-ecumenişti şi tradiţionalişti