TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

„PENTRU PRIMA DATĂ DUPĂ 1OOO DE ANI…” Vizita papei Ioan-Paul al II-lea în România, 7-9 mai 1999

Posted by traditiaortodoxa pe Iunie 27, 2007

„Dacă omul va dăinui în dreptatea cea afirmată la sfintele Soboare, se va mântui, iar dacă va tăgădui sau va greşi în ceva respingând-o cu obrăznicie, va pieri în veci”.

Sfântul Chiril al Alexandriei

În luna lui mai a anului 1999, la invitaţia preşedintelui Emil Constantinescu şi a patriarhului Bisericii Ortodoxe Române (BOR), Teoctist, „primul papă slav a vizitat singura ţară latină”, după expresia potrivită a unui ziar român. Vizita marchează un moment de cotitură în relaţiile ecumenice între reprezentanţii oficiali ai Bisericilor ortodoxe şi romano-catolicismul papocentric. În Bucureşti predispoziţiile uniatice ale sinodului BOR au căpătat putere pentru un pas nou şi decisiv – „pentru prima dată în istoria Bisericii”, de la 1054, pontiful Romei a călcat pe pământ ortodox. Momentele însemnate ale acestei vizite au fost reflectate amănunţit în cotidianele şi radioemisiunile române, precum şi în presa mondială, de unde şi extragem informaţia despre evenimentul acesta.

I. PREISTORIA ACESTEI „VIZITE ISTORICE”

papa_rom3.jpgLa sfârşitul lui august 1998, Bucureştii au devenit „capitala religioasă a lumii”. Aici s-a ţinut a XII-a întâlnire internaţională ecumenică „Oameni şi Religii”, şi aşa numita „Întâlnire şi Rugăciune pentru pace”, intitulată „Pacea este numele lui Dumnezeu”, organizată de către comunitatea romano-catolică San Egidio, cu binecuvântarea patriarhului român şi colaborarea insistentă a preşedintelui Constantinescu. La întâlnirea aceasta, după tradiţia de la Assisi 1986, pentru pace s-au rugat reprezentanţi ai religiilor lumii întregi – arhiereii (în cele mai multe cazuri patriarhi sau arhiepiscopi) tuturor Bisericilor ortodoxe (cu excepţia Atenei) reprezentând Ortodoxia oficială, monofiziţi, opt cardinali romano-catolici, şef-rabinul Israelului, secretarul Ligii Mondiale Islamice, lideri ai diverselor mişcări mondiale pentru pace şi caritate. Această întâlnire se poate caracteriza şi ca o pregătire a vizitei papei Ioan Paul al II-lea în România ortodoxă, şi ca un început al „reconcilierii istorice dintre Biserica Ortodoxă şi cea catolică”, care se dovedeşte prin faptul că atunci, „pentru prima dată, patriarhul Teoctist a trecut pragul catedralei catolice Sfântul Iosif şi a participat la missa catolică, înconjurat de mirarea şi de bucuria credincioşilor prezenţi. Participarea tuturor episcopilor catolici şi greco-catolici la liturghia ortodoxă în dimineaţa următoare confirmă şi consolidează această nouă atmosferă de înţelegere reciprocă. Pentru prima dată în istoria Bisericilor s-a petrecut un eveniment de acest gen”.

Din faptul că o astfel de mulţime de creştini ortodocşi români au luat examenul necunoaşterii credinţei lor ortodoxe (după cum a arătat această întâlnire de rugăciune inter-religioasă chiar în centrul Bucureştilor), ierarhii BOR au căpătat siguranţa că poporul bisericesc deja este gata a-l primi pe suveranul pontif, cel care „vine întru numele lui Dumnezeu”, după expresia patriarhului Teoctist. Mai mult decât atât, „emoţia credincioşilor” în zilele acestei întâlniri inter-religioase „din timpul liturghiei catolice şi a celei ortodoxe dădea mărturie deopotrivă de amintirea comună a suferinţelor, cât şi de sfârşitul duşmăniei. În timpul zilelor congresului, episcopii ortodocşi s-au întâlnit de mai multe ori cu greco-catolicii şi cu alţi reprezentanţi creştini. Patriarhul şi mitropolitul greco-catolic au convenit să declare că din acel moment raporturile între bisericile lor se vor schimba, că „gheaţa începea să se spargă”.

„Începând să se spargă” la conferinţa internaţională „Oameni şi Religii”, „gheaţa” neprimirii ereziei a început să se şi cam „topească” la demersul următor al vizitei pontifului Romei în Bucureşti. Şi „topirea” aceasta, care totdeauna se petrece de la locul înalt spre locul mai jos, de astă dată a atins şi însuşi „poporul lui Dumnezeu”, care confundă, din cauza ignoranţei sau a indiferenţei, ascultarea de glasul sobornicesc al Bisericii cu ascultarea de cârmacii lor care s-au abătut de la canoanele ei soborniceşti. Apostazia de la adevăr este un proces tot aşa de treptat, ca şi sfinţirea întru adevăr – omul ori se urcă în sus pe scara care duce la sfinţenie, ori se coboară în jos, spre abis, dar mişcarea aceasta este ascunsă de la privirea lui. Şi, prin forţa legilor duhovniceşti, suindu-se, omul cu atât mai mult îşi vede păcătoşenia şi plânge pentru miluire, iar cel coborând cu atât mai mult triumfă, jubilând în „dreptatea” sa. Şi cu cât mai mult se depărtează de la măsura de dreptate bisericească. – de canoanele soborniceşti ale Sfintei Biserici, inspirate de Însuşi Dumnezeu – cu atât mai mult omul socoteşte acţiunile sale drept corecte – după măsura lumii de azi, celei ce zace în viclenie. În acest sens, în Bucureşti s-a făcut un nou şi decisiv pas înainte, spre „construirea unităţii dintre bisericile creştine încă divizate astăzi”, dar nu prin chemarea celor lepădaţi de Biserică la pocăinţă, ci prin „anexarea” Bisericii la apostaţi. O metodă cu adevărat bizară, dar ea singură nu jigneşte semeţia cea mare a ereticilor…

Toată vizita şi toate activităţile comune ale celor doi clerici înalţi au fost consecinţa logică a aşa numitei „Uniaţie din Balamand” (un text comun, semnat de reprezentanţii Vaticanului şi de un număr mare de Biserici Ortodoxe locale, la Balamand, Liban, 17-24 iunie 1993), scopul principal al căreia a fost descoperirea unor căi noi spre unirea romano-papismului cu Ortodoxia. Această biruinţă a diplomaţiei Vaticanului a reuşit să împingă pe ecumeniştii ortodocşi spre adoptarea unei poziţii absurde din punct de vedere ecleziologic ortodox – că Biserica Romei, ce s-a despărţit de Ortodoxia ecumenică în secolul al XI-lea, şi Biserica Ortodoxă cea a lui Hristos sunt „biserici-surori”. Accepţia noţiunii din urmă include şi recunoaşterea de către delegaţii ortodocşi, că „în fiecare dintre Biserici există har şi mântuire” şi „întrucât noi am înlăturat reciproc anatemele, chiar din aceea se cuvine să realizăm consecinţele teologice şi ecleziologice ale acestor convingeri pe o scară mondială”, după cuvintele mitropolitului Damaschin al Elveţiei din Patriarhia Constantinopolului. Vizita Papei în România a fost parcă un alt pas crucial spre realizarea acestor convingeri şi înfiinţarea unei platforme ecumenice pentru unirea viitoare ale celor două „biserici-surori”, care au „păcătuit” în istorie; şi pornind de aici – spre unirea tuturor comunităţilor eterodoxe, care se cheamă „biserici”.

II. CARACTERUL Şl SCOPURILE VIZITEI

papa_rom2.jpg„Sărbătoarea duhovnicească” a început chiar la aeroportul Băneasa. A început cu salutul pe care arhiereii şi preoţii ortodocşi îl schimbă înaintea rostirii Crezului, în timpul Sfintei Liturghii, şi care este un semn al unităţii depline (inclusiv şi euharistice) în Credinţă. Cităm din editorialul Liei Munteanu, intitulat „Liturghia Regăsirii” (ziarul „Adevărul”) „…în sărutarea frăţească pe care cei doi arhierei – Sfântul Părinte şi Preafericitul Patriarh – şi-au dat-o, pe umeri, la sosire, s-au topit întruna, pentru câteva clipe, Apusul şi Răsăritul creştin. „Hristos în mijlocul nostru”…, a murmurat Ioan Paul al II-lea, lipindu-şi buzele de sfintele veşminte ale lui Teoctist. „Este şi va fi”, a răspuns Teoctist, lipindu-şi buzele de sfintele veşminte ale lui Ioan Paul al II-lea”.

Spiritul ecumenic al vizitei papale s-a manifestat chiar de la începutul ei, a fost evident şi în discursul de întâmpinare al preşedintelui român, Emil Constantinescu. care a încercat să teologhizeze, numind romano-catolicismul şi Ortodoxia – „cei doi plămâni ai Europei”. „Pentru prima oară aceşti doi plămâni respiră împreună aerul normalităţii fraterne şi al speranţei comune” a zis dl. Constantinescu. „Fie ca această experienţă să devină tradiţie, spre folosul tuturor urmaşilor lui Iisus Hristos!”.

După preşedintele României s-a adresat papei şi patriarhul Teoctist. „Cu binecuvântarea lui Dumnezeu aţi păşit pe pământul românesc, Sanctitatea Voastră” au fost primele cuvinte ale ierarhului ortodox către pontiful roman. În cuvântarea sa, patriarhul a numit-o „biserică-soră” nu numai pe Roma cea despărţită de Biserica Ecumenică şi pe greco-catolicii supuşi Romei, ci a menţionat şi „celelalte biserici-surori din România”. În opinia lui Teoctist, „prin voia lui Dumnezeu”, în aceste clipe cei doi arhierei, cât şi toţi cei prezenţi, au prilejul să aibă „o mângâiere împreună prin credinţa noastră laolaltă, a Voastră si a noastră, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel”, să-şi manifeste „bucuria acelora mult întristaţi de separarea Bisericilor noastre” şi să aducă „împreună Bunăvestirea celor care îşi pun nădejdea în lucrarea noastră”. Despre ce credinţă comună, despre ce „lucrare a noastră”, despre ce „Bunavestire împreună” vorbeşte patriarhul român? Oare el pune în aceste expresii un sens dogmatic şi de credinţă? Dacă noi avem cu romano-catolicii o „credinţă laolaltă” şi o „Bunăvestire împreună”, oare ele includ şi dogmele papale – purcederea Sfântului Duh şi de la Fiu (filioque), primatul şi infailibilitatea papală, doctrina purgatoriului, dogma zămislirii neprihănite a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, doctrina harului celui creat, experienţa spirituală cea stricată şi căzută în amăgire a asceţilor şi misticilor romano-catolici? Dacă este aşa, atunci cuvintele patriarhului sunt o predică vădită a unei erezii, condamnată de două ori de Biserica Ortodoxă – la Soborul din Constantinopol în 879-880, şi în 1054, şi demascată în scrierile teologice ale unui şir de Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Iar dacă aceste cuvinte nu sunt decât o expresie a „diplomaţiei bisericeşti şi politice”, dacă patriarhul nu vrea să spună anume cele exprimate, numai pentru a crea „o impresie mai bună europenilor”, atunci ce alt compromis înjositor cu credinţa ortodoxă mai trebuie aşteptat decât acest fel de greţoasă cochetărie verbală a primului între episcopii români?

Ecleziologia ecumenistă în acţiune – iată cum putem caracteriza pe scurt, în limbaj teologic, vizita papei în România. Ea a fost un pas în realizarea treptată a concepţiei neortodoxe şi eretice, întipărite în textul de la Balamand, menţionat mai sus, că Biserica romano-catolică şi cea ortodoxă sunt „biserici-surori” cu Taine divine valide în aceeaşi măsură.

Scopul esenţial al vizitei a fost exprimat clar din partea reprezentanţilor romano-catolici: „Nu este vorba doar de o vizită pastorală pentru catolici, ci de o întâlnire ecumenica de o mare importanţă, un pas decisiv în dialogul cu ortodocşii în pragul Mileniului Trei şi în construirea unităţii dintre Bisericile creştine încă divizate astăzi. Cred că vizita lui Ioan Paul al II-lea pecetluieşte intrarea într-o nouă fază a ecumenismului, în care comuniunea şi vizita între şefii Bisericilor creştine şi papa va juca un rol notabil”.

Vizita papei Ioan Paul al II-lea în România va da, fără îndoială, un nou impuls puternic dialogului teologic între „bisericile-surori” şi va crea „o atmosferă frăţească” între creştinii ortodocşi şi greco-catolicii lepădaţi de Biserică, cât şi „va îndemna la înfiinţarea unui Conciliu Naţional al Bisericilor” – un gând exprimat de papa însuşi, în răspunsul său către patriarhul Teoctist după rugăciunea lor comună în catedrala patriarhală.

În ziarul italian „Republica” aflăm un comentariu interesant al acestei vizite, care vădeşte în parte unul dintre scopurile ei nemărturisite. „Călătoria în România a fost repetiţia generală, iar programul protocolar, elaborat de patriarhul Bisericii Ortodoxe din România, Teoctist, a fost pregătit într-un mod de a plăcea şi patriarhului Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii. Cu mulţi ani înainte, ne aminteşte ziarul, Ioan Paul al II-lea şi-a pus în gând să viziteze „A treia Romă” – Moscova, şi în sfârşit realizarea acestui scop e aproape. Mai mult decât atât, „vizita papei Ioan Paul al II-lea în România deschide uşile spre o vizita a pontifului roman la Moscova”, a declarat înaintea ziariştilor reprezentantul de presă al Vaticanului, Joaquin Navarro-Valls. „Vizita papei nu numai că deschide uşile, dar este şi o breşă spre vizita istorică a papei la Moscova”. Ea „ar putea deveni prima într-o serie de vizite în nişte ţări ortodoxe”, socoteşte secretarul de presă Navarro-Valls. Evaluând vizita papei în Bucureşti, un alt delegat al Vaticanului reliefează că, pentru prima dată după „schisma cea mare” de la 1054, papa a izbutit „a construi un pod între Orient şi Occident”. După opinia lui, interesul arătat faţă de această vizită din partea celorlalte Biserici Ortodoxe, desfundă calea spre unitatea tuturor care cred în Hristos. „Acum problema noastră”, constată nunţiul papal, „este să reuşim a găsi o cale spre Moscova”.

III. O ÎNCĂLCARE „CANONICĂ” A CANOANELOR?

papa_rom1gif.jpgCe se întâmplă, dacă nişte episcopi ecumenişti, deţinători ai unor funcţii bisericeşti înalte, care se consideră eronat o sursă şi o măsură de canonicitate, violează canoanele? Nimic deosebit. Ei nu se vor autoacuza nicidecum de acţiuni anti-canonice. Iar dacă un frate al lor sau unul dintre „aceştia mici” (Luca 17,2) din Biserică ar cuteza să-i arate greşelile, atunci îndată îl vor condamna pentru neascultare, pentru subminare a încrederii în ierarhia bisericească şi pentru abatere în schismă.

Din păcate, în timpul vizitei papale în România, încă o dată, dar acum înaintea ochilor nevăzători ai sutelor de mii de prezenţi, arhiereii români cu patriarhul lor în frunte au încălcat un rând de canoane ale Sfintei Biserici Ortodoxe:

1. Canonul Apostolic 45: „Episcopul sau presbiterul sau diaconul, daca numai s-a rugat împreuna cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca clerici [de biserică], să se caterisească”.

2. Canonul Apostolic 65: „Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se afurisească”.

3. Canonul 33 al Sinodului de la Laodiceea (343): „Nu se cuvine a se ruga împreună cu ereticii, sau cu schismaticii”.

Rugăciuni comune cu papa, cu cardinalii şi paterii lui s-au petrecut în toate zilele vizitei precum în catedrala ortodoxă, aşa şi în templul romano-catolic „Sfântul Iosif”; acum în păcatul acesta au fost implicaţi şi înşişi credincioşii din Biserica Ortodoxă Română, care sunt în comuniune cu sinodul şi clerul ei. În ziua de încheiere a vizitei, patriarhul României, împreună cu membri ai Sinodului B.O.R. au slujit o liturghie în Piaţa Unirii (sic!) din Bucureşti, în prezenţa papei, iar după aceea papa a oficiat o missă într-un parc al Bucureştilor, în prezenţa patriarhului si a unor arhierei ortodocşi. Iar la missa de sâmbătă în templul „Sfântul Iosif” a asistat mitropolitul Moldovei, Daniel, care consideră dialogul cu „biserica-soră” ca fiind unul dintre scopurile principale ale „ortodoxiei” ecumenice. La liturghia ortodoxă au asistat vreo 100.000 de oameni, dintre care cei mai mulţi au fost creştini ortodocşi.

Cuvântul patriarhului Teoctist la sfârşitul acestei zile „sărbătoreşti” (duminică, 9 mai 1999) trezeşte nişte simţiri dureroase. Ce poate fi mai natural, decât să aştepţi de la un patriarh ortodox cuvinte ortodoxe, şi ce poate fi mai grozav şi mai ridicol, decât să nimereşti la cele inverse? (redacţia Cuvântului Ortodox dispune de o înregistrare originală a cuvântului patriarhal, de unde am luat citatele):

1. Patriarhul Teoctist socoteşte că biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxa totdeauna au fost în comuniune invizibilă.

„Dar noi astăzi ne-am rugat”, a zis el, „şi am locuit împreună cu sfinţii Bisericii din veac şi până în veac. Paradoxal, în timpul liturghiilor săvârşite pe parcursul acestei zile am trăit cu toţii pe de o parte bucuria întâlnirii cu Sanctitatea Voastră, pe de altă parte – durerea unei separări încă prezente, neputând să ne împărtăşim din acelaşi sfânt Potir”.

Întrebarea, deci, ar fi: ce împiedică comuniunea vizibilă? Cu o solidaritate ecleziologică a ecumeniştilor ortodocşi cu papiştii, exprimată atât de clar, izvorul acestei dureri rămâne numai teama faţă de poporul lui Dumnezeu şi frica de a se vădi „taina fărădelegii”, ce se săvârşeşte pe la spatele acestui popor. Totuşi, în România există o mişcare antiecumenistă puternică, care este purtătoarea unei conştiinţe bisericeşti adânci şi a unui spirit vigilent. La etapa aceasta o intercomuniune „in sacris” a ierarhiei române cu Vaticanul ar tulbura conştiinţele celor împăcaţi cu politica Bisericii oficiale şi ar duce la retragerea unui număr considerabil de creştini la Biserica Ortodoxă de Răsărit din România (păstrătoare a calendarului patristic, BORR) în frunte cu mitropolitul Vlasie (Mogârzan).

2. Patriarhul Teoctist tăgăduieşte autenticitatea Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, prin propovăduirea unui „fond comun” neexistent al identităţii între Biserica Ortodoxă şi Vatican. Redescoperirea celor două „biserici-surori” ar trebui înfăptuită prin „respectul izvorât din iubirea tradiţiei fiecăruia”. Această afirmaţie se autoexclude, reieşind chiar din practica vieţii bisericeşti a Patriarhiei Române. Spre exemplu, în parohia BORR din Braşov, cei din cadrul Bisericii oficiale spun lumii cum că fraţii lor tradiţionalişti sunt o sectă, care tine „legea veche a lui Moise”, şi că mai bună este credinţa catolică de la Vatican, fiindcă prin ea românii vor fi primiţi mai degrabă în Consiliul Europei şi în NATO. Unde este în cazul acesta „respectul izvorât din iubirea tradiţiei fiecăruia”, mai ales când această tradiţie a fost comună până la introducerea anticanonică a aşa numitului „calendar nou” în 1924 în Biserica Ortodoxă Română, în schimbul acordării statutului de patriarh întâistătătorului acestei Biserici?

3. Patriarhul Teoctist indirect învinuieşte de păcat pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care au vădit esenţa eretică a unui rând de dogme şi doctrine teologice latine – e de ajuns să menţionăm numai pe Sfântul patriarh Fotie şi Sfântul Marcu al Efesului. Pe lângă acestea, patriarhul României atribuie „bisericilor-surori” un „păcat al dezbinării” istoric comun, lată cuvintele lui: „Conştiinţa păcatului dezbinării şi aportul de apropiere pentru refacerea unităţii de credinţă promovat de mişcarea ecumenică, sunt, fără îndoială, un dar al lui Dumnezeu pentru creştinii secolului, pe care îl încheiem peste puţin timp.” Patriarhia României, după cuvintele patriarhului Teoctist, „a fost şi rămâne activă în acest sens” în mişcarea ecumenică. Ea se bucură de „deschiderea ecumenică promovată de Conciliul Vatican II, care a redescoperit şi a afirmat valori de credinţă esenţiale, păstrate cu sfinţenie în Biserica Ortodoxă, ca sinodalitatea şi importanţa Bisericii locale”. În această afirmaţie a sa, patriarhul ortodox se arată ca un romano-catolic cu mult mai râvnitor decât mulţi romano-catolici, care consideră Conciliul Vatican II ca extrem de modernist şi chiar eretic.

4. Încă o dată patriarhul Teoctist goleşte de sens şi tăgăduieşte menirea Bisericii lui Hristos celei Ortodoxe si Apostolice de a propovădui eterodocşilor şi necreştinilor pocăinţă şi întoarcere la sânul ei salvator, la Trupul Mântuitorului Hristos. „Încercările prozelitiste nu fac decât să învenineze relaţiile dintre biserici, să producă animozitate şi vrăjmăşie între oameni” a constatat patriarhul. Ce înseamnă aceasta în practică? Finalul încercărilor de a întoarce la sânul Bisericii pe cei rătăciţi, pe cei rupţi de la ea prin forţă, ba şi mai mult – o interdicţie să se primească, să se boteze şi miruiască voitorii să treacă de la erezie la ortodoxie, fiindcă aceasta ar învenina „dragostea” ecumenică. Atunci menirea acestei „dragoste” este orice în afară de mântuirea sufletului omenesc. Sau, în cuvintele unui ecumenist proeminent din patriarhia B.O.R., mitropolitul Moldovei, Daniel, „necesitatea de a salva viaţa Planetei devine mai importantă decât mântuirea şi viaţa veşnică a omenirii”.

5. Încălcând şi canonul 32 al Sinodului de la Laodiceea, care fără echivoc interzice: „Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor, care mai mult sunt absurdităţi decât binecuvântări”, patriarhul României şi papa au dat din belşug „binecuvântări” comune tuturor credincioşilor, care vărsau lacrimile nădejdii, că iată acum viitorul va aduce o unitate, cu toate bogăţiile ei pământeşti, pe care le promite civilizaţia neo-păgână a apusului creştinilor ortodocşi răsăriteni celor aduşi la calicie.

6. Patriarhul Teoctist nu socoteşte biserica Romei ca eretica şi înstrăinata de la Biserica Ortodoxa a lui Hristos. În timpul lui, patriarhul Athenagoras al Constantinopolului, care a înlăturat în mod abuziv în 1965 anatema sobornicească asupra bisericii Romei, nu recunoştea deloc existenţa ereziilor, afirmând că nicăieri nu vede erezii, ci numai adevăruri parţiale. În cuvântarea lui în faţa catedralei patriarhale Teoctist a declarat în numele întregii „lui” Biserici locale: „În persoana Sanctităţii Voastre primim şi cinstim Biserica lui Hristos din Roma, cea întemeiată pe propovăduirea şi martiriul slăviţilor Apostoli Petru şi Pavel, venerabila Biserica apostolică, participantă la marile evenimente şi decizii conciliare ale Bisericii nedespărţite din primul mileniu”. Papa i-a răspuns: „În special, urez ca o crescândă înţelegere între toţi cei ce se onorează cu numele creştin – ortodocşi, catolici de diverse rituri şi protestanţi de diferite denumiri – să fie ferment de unitate şi de concordie în interiorul patriei voastre şi în tot continentul european”. Comentariul este de prisos.

IV. ATITUDINEA POPORULUI CREDINCIOS FAŢĂ DE VIZITĂ

papa_rom4.jpgCu toate că mass-media trâmbiţau cu îngâmfare fariseică despre „alegerea” românilor şi tot timpul făceau reclama „adorării de papă” în masă, n-au fost puţini şi acei români, care au înţeles menirea adevărată a vizitei papale.

Totuşi, drumul larg al creştinismului fără cruce, al „creştinismului” întors cu spatele la Hristos, s-a dovedit infinit mai atrăgător pentru mulţimi. Altfel, prin ce s-ar putea explica euforia în timpul vizitei papale a unei părţi aşa de mare de oameni, care mărturisesc formal credinţa ortodoxă, ţipetele furioase „Vivat papa” şi „Unitate!”, steguleţele fluturătoare ale Vaticanului?! Ioan Paul al II-lea, care rostise cam toate cuvântările sale în româneşte, a făcut ca românii să „tremure”. Secţia română a „Europei Libere” a transmis „pe viu” aproape toată vizita. Au fost intervievaţi un număr de ortodocşi, o parte dintre care a venit special de la ţară. Iată o constatare tipică, făcute de Ioana Manole (Focşani, învăţătoare): „Am venit alături de alţi credincioşi de la noi pentru a-l vedea pe papa. Deşi noi suntem ortodocşi, credem că este un eveniment deosebit că papa păşeşte pentru prima oară pe un pământ aparţinând Ortodoxiei. Eu cred că este un pas foarte important pentru întreaga creştinătate, iar faptul că acest eveniment se petrece în România este de bun augur pentru români. Peste ani, copiii noştri vor afla din cărţile de istorie că unul dintre cele mai importante demersuri pentru unitatea creştină, dintre catolici şi ortodocşi, s-a făcut în ţara noastră”.

* * *

Conştiinţa pluralistă a omului modern deja s-a obişnuit cu sistemul neo-păgânesc de valori, care nu-i impune datorii morale mai deosebite, dar în sfârşit cere de la el un singur lucru – a se face un rob al acestei credinţe, pe care sistemul acesta îi pune în faţă, a deveni un cetăţean „dezrobit” al imperiului deja născându-se al „noii ordini mondiale”. Este loc în el şi pentru creştinism. Bineînţeles, pentru „creştinismul” fără de Hristos. Acestui creştinism îi este îngăduit să coloreze cât de cât criteriile (sau mai precis etichetele sclipitoare ca reclamă) ale umanismului: „democraţie”, „drepturi ale omului”, „toleranţă”, „valori europene”, „progres”… Creştinismul încă se poate folosi şi ca o „limbă de cultură” a unei civilizaţii, care deja nu se interesează deloc de esenţa lui. „Gramatica” contemporană a acestei „limbi” se cheamă ecumenism. Regulile ei trebuie însuşite de către toţi creştinii. Mai devreme sau mai târziu. Consiliul mondial al bisericilor nu va rămâne singura „şcoală de limbi”. Centrele sunt multe – Vatican Istambul, Moscova, iar acum şi Bucureştii. Lecţia de aici a fost destul de elocventă.

Cel mai îngrozitor însă este faptul că, cu cât mai bine însuşeşti această „gramatică”, cu atât mai străină se face pentru tine limba autentică a creştinismului – Sfânta Ortodoxie, cu atât mai străină se face pentru tine şi esenţa creştinismului – Persoana cea pururea vie a lui Dumnezeu-Omul Hristos, în afară de Care sunt sortite pieirii nu numai nădejdile omeneşti de dreptate, pace, unitate, dragostei ci şi chiar omenia omului.

articol apărut în Cuvântul Ortodox, publicaţie a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Bulgaria, № 1-2, 1999, pp. 37-43, Sofia.

Traducere din limba bulgară, monah Eftimie (Hinov)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: