TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Noţiunea de „corectitudine exterioară” rămâne oare valabilă în Ortodoxie?

Posted by traditiaortodoxa pe Iunie 27, 2007

Este vorba anume de acest proces de înstrăinare fatală a ortodocşilor faţă de Ortodoxie (însemnând înstrăinare faţă de Hristos), care eshatologic accelerează cursul timpului. Astăzi, acest proces este, în mod impulsiv, precipitat de o civilizaţie modernă anticreştină. Ultimul ţel al acestei „taine a fărădelegii” care se extinde acum în mod global, este „de a clona” cumva Ortodoxia, creând în locul ei un duplicat, o „ortodoxie” corectă din exterior, într-o anumită măsură, dar de fapt, una neautentică (din punct de vedere duhovnicesc). Un fel de Ortodoxie devitalizată, redusă la o instituţie culturală, politică, religioasă şi populistă în mentalitate, o „Ortodoxie” care, deşi drapată în metafore cereşti, este terestră în fiece tendinţă, pulsând în duhul acestui veac, reformată lăuntric „după înţelesurile cele slabe ale lumii” (Col. 2:8) şi ruptă total de Hristos.

În zilele noastre pentru a diminua semnificaţia acestui proces, ca să-i restrângi dimensiunile în numele unei „apropieri echilibrate, care ia în considerare realitatea modernităţii”, şi să o reduci la „sperietoarea” agitată ameninţător de „fundamentaliştii super-corecţi” – trebuie să îndulceşti aceasta evidenţă reciprocă, prin care acest proces capătă, vai, şi mai multa putere.

Părintele Serafim Rose scria în 1975: „Problemele Bisericii moderne nu sunt nicidecum atât de simple, precum par în această eră istorică confortabilă, şi pe viitor ne aşteaptă multe greutăţi. Problema comună a tuturor Bisericilor Ortodoxe din zilele noastre este pierderea gustului pentru Ortodoxie, pentru ca ne-am obişnuit cu ideea că Biserica să fie înţeleasă pro ipso, am înlocuit Trupul lui Hristos cu o „instituţie”, şi credem că harul şi sfintele Taine ne sunt cumva, în mod automat, acordate. Un comportament logic şi prudent nu va putea să ne ghideze printre aceste greutăţi; avem nevoie să ne asumăm multă suferinţă şi să căpătăm multă experienţă ca să reuşim, şi numai puţini dintre noi vor înţelege ce înseamnă aceasta…” (Părintele Serafim Rose, dintr-o scrisoare din 19 februarie/4 martie 1975, citată în Vertograd-Inform, Nr. 8 [53] 1999, p. 35).

Ceea ce este, în mod special, tragic în această criză este faptul că cea mai mare contribuţie la pierderea sensului, ori a gustului pentru Ortodoxie este adusă de nimeni altcineva decât de majoritatea episcopilor: „Sunt adânc îndurerat de lipsa de interes faţă de mântuirea lumii noastre, în special, în rândul episcopilor”, scria în 1948 egumenul Nikon Vorobiev un luptător pentru credinţă şi stareţ la Pustia Optina în Scrisori (Moscova, 1997). „Ceea ce ne-a rămas este pocăinţa” (Scrisoarea 127, p. 186).

Ce poate să lovească mai aspru conştiinţa ecleziastică decât că această conştiinţă proprie poate fi năruită de acei care ar trebui să-i fie cei mai fideli exponenţi? Ce traumă mai severă ar putea exista în viaţa Bisericii decât aceea că s-a ajuns ca păstorii să devina lupi, iar ziditorii – distrugători ?

În zilele noastre, nu sunt fenomene izolate concesiile nepermise faţă de „mai-marii acestor vremuri”, necredinţa, răceala, indiferenţa şi dispreţul faţă de Ortodoxie. Toate acestea în mod vizibil sau intelectual sublimate într-o încercare de a regândi identitatea Ortodoxiei după realităţile lumii moderne; mai degrabă ele sunt celule în exces ale unui cancer virulent care în multele şi cele mai critice cazuri s-au răspândit de la cap în jos, în restul trupului. Consecinţele acestor lucruri ating întregul spectru întunecat ai Ortodoxiei „de castă” caracterizată de o cultură populistă şi purtând un patos revizionist pentru „modernizarea” Ortodoxiei, ceea ce conduce la o trădare clară şi intenţionată, la o distrugere la cele mai înalte nivele ale Bisericii, atât administrativ cât şi teologic, uneori totul fiind camuflat sub masca politicii tradiţionale a Bisericii.

Şi ce este mai înfricoşător în toate acestea? Smintelile împotriva „celor mici” (Mt. 18:6), dezorientarea, putreziciunea, haosul în conştiinţa ecleziastică şi înstrăinarea faţă de ceea ce „este de trebuinţă” prin procesul de substituire cu „spiritul efectului simplu”.

Este important să subliniez, încă o dată, că cele mai dăunătoare sunt schimbările distructive din conştiinţa episcopatului însuşi. Descurajator este faptul că prin purtarea lor, majoritatea ierarhilor aflaţi la conducere în aşa-numita Ortodoxie „oficială” nu reprezintă ultimii şi adevăraţii protectori ai Adevărului, ci îşi ridică propriile persoane la rangul de prim adevăr, corectitudine şi canonicitate în Biserică.

Acesta este probabil cel mai distructiv mecanism prin care „o organizaţie” vine să înlocuiască „Trupul lui Hristos”. Cei mai liberali dintre ierarhi în timp ce vorbesc de toleranţă, deschidere ecumenică şi lărgime de spirit faţă de heterodocşi şi faţă de lumea modernă, sunt, în acelaşi timp, deosebit de autoritari, intoleranţi şi absolut refractari la dialogul cu acei ortodocşi, care din cel mai sincer interes pentru Ortodoxie, din fidelitate faţă de tradiţiile dogmatice şi canonice ale Bisericii pun întrebări, care sunt „supărătoare” pentru autorităţile oficiale ale Bisericii. Ca rezultat, ierarhia provoacă, pângăreşte, şi chiar revizuieşte, în mod autoritar, valorile înalte care ghidează conştiinţa fiecărui creştin ortodox: respectul evlavios, încrederea, sfânta ascultare faţă de episcop şi faţă de Sinodul episcopilor ca păstrători supremi ai Adevărului.

Acesta este rezultatul tragic al unui îndelungat proces care ia naştere şi se dezvoltă sub influenţa unor factori diferiţi, împreună cu divizarea ce se lărgeşte din ce în ce mai tare între tradiţiile dogmatice şi canonice ale Bisericii.

În timpurile noastre, puţini sunt aceia care posedă o conştiinţă vie a faptului că tradiţia canonică a Bisericii este o parte a tradiţiei sale dogmatice; aceste canoane sunt, în fapt, dogme ale Credinţei aplicate în viaţa practică a Bisericii. Astăzi, tradiţia canonică a Bisericii a fost redusă la legislaţia Bisericii – un sistem autonom de reguli. Regulile canonice, care, în primul rând, sunt axate pe credinţă în sine, fiind duhovniceşti în esenţa lor, au fost traduse în limbajul formal al jurisprudenţei şi reinterpretate în modalităţi străine esenţei duhovniceşti a Bisericii.

Aici descoperim cauza primă a înlocuirii potenţiale a „Trupului lui Hristos” cu o „instituţie”, în distincţia artificială – şi aceasta în diverse tonalităţi romano-catolice, protestante şi politice – dintre Biserică, în dimensiunea ei duhovnicească, ca entitate mistică, atât cerească, cât şi pământească, şi Biserica în sine, ca structură organizaţională.

Drept rezultat al acestei distincţii se iveşte ceea ce noi numim un spiritualism ecleziastic (versiune cvasi-ortodoxă a teoriei Una Sancta, uneori moderată, alteori excesivă în expresie), sau ecleziologia politică a serghianismului (având ca principiu clandestin primar – supravieţuirea „instituţiei” prin orice mijloace ca o precondiţie pentru supravieţuirea „Trupului lui Hristos”) şi experienţa ecleziastică în mod consecvent neproductivă care survine din ea.

Potrivit acestei ultime variante, realitatea solidă şi concretă a Bisericii constă în „organizaţia” ei eclezială, în timp ce realitatea primă – Biserica cerească şi pământească ca Trup a lui Hristos, pentru care „instituţia” nu-i decât o simplă expresie externă – este subordonată unei „idei”, unui „ideal”, către ceva sublim, dar condiţional, în ceea ce priveşte realitatea „instituţiei”.

În toate trei din aceste instanţe vedem diferite modalităţi de a înlocui Trupul lui Hristos cu altceva: în prima instanţă cu o abstracţie teologică atât de evident ne-ortodoxă, iar în ultimele două cazuri, cu o organizaţie care luptă să supravieţuiască în cadrul ei, potrivit cu înţelesurile acestei lumi.

Cele mai curajoase tendinţe ale acestei ultime substituţii conduc, în mod inevitabil, la un conflict ce se intensifică în mod permanent şi devine din ce în ce mai profund între aceste „modalităţi de gândire” diferite: „Pe de o parte, există noţiunea de continuitate organică în Biserică ce se ştie pe ea însăşi ca o realitate, un corp, o continuitate vie… [şi]… pe de alta parte, exista un sistem birocratic, în care viaţa întregii Biserici nu e altceva decât un sistem de subordonare jurisdicţională”. (vezi Problems of Orthodoxy in America: The Canonical Problem)

Astfel, ajungem să înţelegem dilema nenaturală şi înspăimântătoare în care câţiva ierarhi ai Ortodoxiei oficiale ai zilelor noastre au plasat conştiinţele omeneşti chinuite: acestea nu mai ştiu dacă să aibă încredere în autenticitatea duhovnicească a Tradiţiei, în Biserică ca un sistem de „continuitate vie” sau să fie loiali şi obedienţi Bisericii, ca „sistem de subordonare jurisdicţională”. Dacă ierarhia îmbrăţişează sau tolerează în mod tacit altceva decât Adevărul bisericesc, atunci ea ajunge să se contrazică pe ea însăşi, plasându-se sub sancţiunea canoanelor, care exprimă acest adevăr. Astfel, ierarhia însăşi ajunge să constituie o contradicţie evazivă faţă de adevărul care aparţine atât de evident conştiinţei ortodoxe; formal, această ascultare faţă de episcop şi faţă de Sinodul episcopilor este o ascultare faţă de Biserică, o condiţie esenţială pentru participarea la Trupul lui Hristos. Bineînţeles că, teoretic, n-ar trebui să existe nici o contradicţie între ascultarea faţă de Episcopat şi aceea faţă de Adevărul (Revelat). Dar cât de păgubitor este când oamenii sinceri, care suferă pentru rănile din Trupul lui Hristos, îi reduc existenţa la existenţa ierarhiei care, ca şi în trecut, posedă „automat” harul şi pot oficia Tainele, iar aceşti oameni oneşti fac acest lucru din dorinţa de a nu produce noi răni înăuntrul Bisericii.

Iertaţi-mă, dar am îndoieli faţă de încrederea şi corectitudinea intenţiilor acestor persoane privitor la o „organizaţie” ce doreşte să înlocuiască „Trupul lui Hristos”, punând semnul de egalitate între episcopat şi Adevăr, corectitudine şi canonicitate, şi acordându-şi o validitate auto-suficientă printr-un principiu de existenţă personal şi abstract: toate acestea înseamnă promovarea unei înţelegeri magice, ne-ortodoxe, a Bisericii. Împrejurul nostru se amplifică o ciudată indiferenţă faţă de autenticitate şi faţă de consideraţiile morale elementare. Un episcop, un preot, un laic pot fi acuzaţi de tot felul de păcate morale şi canonice. În ziua în care acesta se aciuează în vreo jurisdicţie „canonică”, toate aceste acuzaţii devin irelevante. Dintr-odată, el devine „valid” şi i se poate încredinţa mântuirea sufletelor omeneşti! Chiar am uitat complet că toate elementele Bisericii sunt la fel de importante, deşi sunt interdependente între ele şi ceea ce nu este sfânt – adică drept, corect, just şi canonic nu poate să fie „apostolic”?

În opinia noastră, nimic nu a dăunat mai mult temeiurilor duhovniceşti şi morale ale vieţii bisericeşti decât ideea imorală că un om sau un act sau o situaţie sunt valide pur şi simplu printr-un simplu procedeu de „proprie validare”. Această doctrină imorală este cea care otrăveşte Biserica”.

În contextul a ceea ce am spus până acum este inclusă şi problema fundamentală a ecumenismului atât de larg răspândit.

Episcopul Fotie al Triadiţei

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: