TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Vlădica Averchie – Străjerul Bisericii lui Hristos

Posted by traditiaortodoxa pe Iunie 27, 2007

(sau împotriva „creştinismului roz”)

(la 20 de ani de la sfârşitul pământesc al arhiepiscopului Averchie de Jordanville)

Vlădica Averchie, Străjerul Bisericii lui Hristos

Vlădica Averchie vedea bine că lumea contemporană lui, conştient sau inconştient, se îndreaptă spre întâlnirea cu antihristul, încercând să atragă după sine şi Ortodoxia sobornicească. Dar cel mai înfricoşător este că lumea, într-o măsură oarecare, reuşeşte acest lucru. Tocmai de aceea, vlădica Averchie s-a alăturat sfinţilor ierarhi Ignatie Brianceaninov şi Teofan Zăvorâtul în ceea ce priveşte percepţia duhovnicească a evenimentelor contemporane.

Moştenirea duhovnicească a Diasporei Ruse este extrem de bogată şi de variată. Treptat, acest sfânt tezaur începe să se descopere şi creştinilor pravoslavnici din Rusia – tocmai celor pentru care a şi fost adunat, păstrat şi înmulţit. Dar cel mai uimitor lucru este că acel unic şi drept cuvânt al dumnezeiescului adevăr ajunge până la noi atât prin gura unor ierarhi şi gânditori bisericeşti trecuţi la Domnul cu mult timp în urmă cât şi de pe paginile îngălbenite ale cărţilor şi broşurilor tipărite de către Biserica Rusă din Diaspora, şi care au zăcut în depozite până la căderea jugului bolşevic. Anume acest cuvânt unic al dumnezeiescului adevăr răspunde la întrebările şi nedumeririle iscate în societatea vremurilor noastre.

Toate acestea reprezintă o mărturie a veridicităţii cuvântului, spus nu sub influenţa împrejurărilor politice ale vremurilor sau a unei dispoziţii de moment, ci sub inspiraţia Duhului Sfânt – Duhul Adevărului.

Temelia moştenirii duhovniceşti a Diasporei Ruse este formată din însuşi duhul evlaviei şi a concepţiei ruseşti despre lume, duhul râvnei pentru adevărul lui Dumnezeu. În păstrarea acestei moşteniri îşi vedea scopul emigraţia rusă, pe care mitropolitul Vitalie o numea „ultra-religioasă”, dar Biserica Rusă din Diaspora a reuşit să împodobească cununa sfinţeniei Rusiei pravoslavnice cu propriile flori înmiresmate, dăruind lumii o întreagă pleiadă de noi sfinţi – păstori, teologi şi asceţi. Aceştia toţi reprezintă manifestarea vădită în Biserica noastră a Duhului Sfânt, Carele îngrădeşte gurile îndrăzneţe şi viclene a celor ce ne numesc „raskolnici”, „jurisdicţie necanonică” ş.a.m.d. Începutul proslăvirii de către Biserică şi de către întreaga Rusie – mai mult decât atât – a cinstirii de către întreaga lume ortodoxă a sfinţilor ruşi din străinătate a fost pus în 1994, o dată cu proslăvirea părintelui nostru Ioann (Maximovici), arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco, făcătorul de minuni.

Adevărata sfinţenie este multilaterală, având multiple faţete şi revelându-se lumii prin cei mai diferiţi sfinţi. Tot astfel şi în istoria Bisericii din Diaspora au existat nu puţini nevoitori smeriţi, oameni ai rugăciunii, sihaştri aflaţi în zăvorâre, teologi înţelepţiţi de Dumnezeu şi acuzatori îndrăzneţi ai „duhului vremii”. Printre aceştia toţi un loc aparte îl ocupă arhiepiscopul Averchie, rectorul seminarului teologic de la Jordanville. Pentru foarte mulţi ruşi, predicile şi articolele sale inspirate de Dumnezeu au devenit o sursă nesecată de trezvie şi curaj duhovnicesc în lupta de rezistenţă dusă împotriva apostaziei. Mulţi creştini evlavioşi din catacombe (Biserica Rusă din catacombe – n.r.) îl cinstesc pe vlădica Averchie ca pe un sfânt ierarh şi se roagă lui pentru ajutor. Iar Domnul Dumnezeu îi întăreşte şi îi însufleţeşte în chip vădit pe unii drepţi ca aceştia, pentru că vlădica Averchie nu şi-a creat o doctrină, nu a croit „căi noi” în teologie, ci, asemănându-se Domnului Însuşi, a îndeplinit voia şi a propovăduit cuvântul Celui ce L-a trimis pe El. Şi Cel ce L-a trimis cu adevărat era cu El (In. 8, 29). Se cuvine să dăm slavă Proniei dumnezeieşti pentru faptul că slovele vlădicăi Averchie au ajuns în Rusia tocmai în zilele noastre. Acel „creştinism modern”, demascat şi deplâns în fiecare dintre predicile sale, a devenit un fapt comun şi răspândit pretutindeni în Rusia contemporană. În anii ’50-’70, când a trăit vlădica Averchie, acest „creştinism modern” era caracteristic societăţii „libere” occidentale, a cărei falsă bunăstare materială îi atrăgea atât de mult pe unii emigranţi ruşi. „De parcă am fi uitat, spunea vlădica Averchie în 1960, în postul Adormirii, că ne aflăm în pământ străin, într-o ţară departe, şi am început să ne simţim aici, în surghiun şi în împrăştiere, ca acasă. Unii dintre noi se străduiesc din răsputeri să se asimileze, imitându-i orbeşte pe locuitorii ţării în care locuim, chibzuind doar cum să-şi asigure cât mai bine bunăstarea lor materială în noile condiţii de trai. În acest scop ei sunt totdeauna gata să renunţe cu slugărnicie la valorile lor duhovniceşti. ”

În Rusia aflată sub călcâiul comunismului ateu, acest soi de „creştinism roz” ar fi fost imposibil. Pe atunci, în faţa fiecărui creştin întrebarea se punea tranşant: „ori-ori”. Cei pentru care bunăstarea lumească era mai de preţ preferau să nu se gândească la problemele religioase sau căutau să scape de ele prin argumente „ştiinţifice” temeinice, de genul „Gagarin a zburat în cosmos, dar nu L-a văzut pe Dumnezeu!” Credincioşia lui Hristos „chiar şi până la moarte” era aleasă doar de către unii creştini izolaţi, supuşi multiplelor persecuţii şi discriminări.

Rusia contemporană nouă este cu totul altceva! O parte dintre „rossieni” au ales Occidentul în calitate de idol căruia trebuie să i ne închinăm şi pe care să-l copiem în toate. Cealaltă parte preferă să idealizeze trecutul sovietic, când exista un „stat puternic” de care se temea o lume întreagă şi aşa mai departe. Şi unii, şi alţii (unii imitând Occidentul, alţii încercând să-şi afle rădăcinile lor „naţionale”) afirmă că ei sunt creştini, mai mult decât atât – creştini pravoslavnici (dreptmăritori). „Aceasta este credinţa noastră naţională”, repetă ei cu obstinaţie. „Strămoşii noştri păstrau toate aceste tradiţii – botezul, lumânările, cozonacii – şi noi continuăm să le respectăm. Suntem urmaşi destoinici ai strămoşilor noştri!” Cum să nu ne amintim aici de raţionamentele iudeilor din timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului, de iudeii molipsiţi de „aluatul fariseilor” – aluat al necredinţei, al unui materialism subţire, imperceptibil. Lor le sunt adresate cuvintele proorocului Ioan Înaintemergătorul: „Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: părinte avem pe Avraam, căci va spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul, care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc” (Mt. 3, 9-10). Se cade şi nouă a spune: „Să nu credeţi că puteţi zice: suntem ruşi, înseamnă că suntem pravoslavnici”, fiindcă puternic este Domnul să-Şi ridice fii vrednici şi din alte seminţii.

Deosebirea dintre suporterii Occidentului şi cei care regretă trecutul comunist este doar de suprafaţă şi a fost caracterizată cu precizie de către vlădica Averchie, ca fiind numai o distincţie între metodele sau procedeele de stăpânire a lumii, de înrobire a sufletelor şi a inimilor omeneşti, în vederea înscăunării şi triumfului final al antihristului – în timp ce concepţia despre lume, ideologia lor, şi a unora şi a altora, în principiu este una şi aceeaşi. Nici unii, nici alţii nu vor să audă de cea de-a Doua Venire a lui Hristos, de sfârşitul lumii, de Judecata de apoi… şi unora, şi altora gândul la pocăinţă le este la fel de nesuferit.

Trebuie să recunoaştem cinstit că poporul nostru nu a folosit pe deplin cei cinci ani de libertate pe care Dumnezeu ni i-a dat (de la căderea comunismului în 1991 – n.r.) pentru a se îndrepta spre pocăinţă. Desigur, uneori poate că-L cinstim pe Dumnezeu cu buzele (deşi mai curând poate că nu pe Dumnezeu, ci Tradiţia ortodoxă), „însă inimile noastre rămân departe de El” (Mt. 15, 8).

Prin aceste cuvinte vlădica Averchie ne învinuieşte pe noi, ruşii din zilele noastre, care ne numim creştini după botez, însă în fapt suntem nişte materialişti prost mascaţi: „Întreaga viaţă a creştinilor din zilele noastre este cu desăvârşire opusă tuturor criteriilor cerute de adevăratul creştinism… În realitate, noi nu putem trăi ca toţi ceilalţi… Vieţuirea lumească actuală, aşa cum este ea, împrăştiată şi superficială, nu se potriveşte cu creştinismul – acestea sunt două lucruri ce se exclud reciproc. Nu există un „minim” de creştinism, care să se poată împăca măcar cât de cât cu lumea destrăbălată în care trăim şi al cărei scop îl reprezintă distracţiile şi confortul…Ori – ori! Jumătăţi de măsură nu există.” (Din predica „Cum să petrecem postul Adormirii?”, P. R., nr. 15, 1960).

Iar cuvintele vlădicăi, rostite în 1958, în Săptămâna vameşului şi fariseului, sună ca o mustrare directă la adresa „patrioţilor noştri pravoslavnici” : „Pentru ei creştinismul nu este decât o frumoasă tradiţie şi nicidecum o ideologie viabilă, căreia s-ar cădea să-i urmăm. Uneori ei se lasă impresionaţi de unele particularităţi specifice ale creştinismului, tratându-l însă cu superficialitate şi pur formal (fără să pătrundă în profunzimea şi în esenţa lui). Ei participă uneori la slujbele bisericeşti şi se entuziasmează de latura lor estetică. Unii, din obişnuinţă, vin să se mărturisească şi să se împărtăşească. Ei respectă şi unele datini, dar toate acestea sunt de suprafaţă, fără să atingă fiinţa lor lăuntrică – adevăratul creştinism, în esenţa lui veritabilă, rămâne pentru ei ceva cu totul străin, aflat în contradicţie cu propriile lor gânduri, simţăminte, emoţii, convingeri. Este înfricoşător să o spunem, dar oare nu este adevărat?”

Vlădica Averchie protesta cu hotărâre împotriva încercărilor de a împăca viaţa contemporană cu „războiul duhovnicesc”, de a impune un soi de „creştinism roz”, atât de popular acum în Patriarhia Moscovei. „Dulceag şi sentimental, preaplin de duhul unei false iubiri atotiertătoare, ascunzând patima iubirii de slavă şi senzualitatea păcătoasă, strâns legată de plăcerile şi de voluptăţile acestui veac, faţă de bucuriile sufleteşti care sînt luate drept duhovniceşti, acest creştinism s-a ivit în epoca umanismului apostat, ca un vlăstar al său, înflorind luxuriant acum în „ortodoxia modernistă”…

Acesta este cel mai alarmant fenomen al vremurilor noastre, care subminează din temelie adevăratul creştinism, fenomen cu mult mai periculos decât toate ereziile din timpurile mai vechi şi mai noi, întrucât minciuna este cel mai adesea camuflată cu abilitate şi cu atâta fineţe, încât nu toţi sunt în stare să o discearnă cu claritate…

Acest „creştinism roz” este un creştinism care se acomodează uşor cu duhul acestui veac, cu acea lume care zace în răutate” („Prin suferinţe vremelnice către fericirea veşnică”, P.R. nr. 6, 1960).

Dar iată cum descrie vlădica Averchie una din metodele de seducţie ale „creştinismului roz”: „Pentru mireni, tot ce ne învaţă Biserica nu pare obligatoriu, ca şi cum ei n-ar fi mădulare ale Bisericii, n-ar fi creştini. În acelaşi timp, ei aproape că se înfurie asupra păstorilor care îşi fac datoria lor pastorală şi aleargă să-şi caute alţi învăţători „care le-ar gâdila auzul” (II Tim. 4,3). Vlădica ne reaminteşte că monahii, spre deosebire de mireni, nu se află în posesia unei alte Evanghelii deosebite, esoterice. Dimpotrivă, Evanghelia şi legămintele Domnului sunt aceleaşi pentru toţi creştinii. Vom fi judecaţi după Evanghelie! Poate că unii dintre adepţii „creştinismului roz” ne vor întreba: „Ce vreţi să spuneţi, oare creştinismul este o învăţătură sumbră, pesimistă şi nu se află în el nici o bucurie?” Nicidecum! „Credinţa noastră ortodoxă, remarca vlădica Averchie în predica sa pascală, este o bucurie care dăinuie veşnic în inimile noastre…”

O bucurie care este însă mai adâncă şi mai desăvârşită decât entuziasmul emoţional al „astei lumi”. Cultivarea unor astfel de sentimente entuziaste, convingerea că această „veselie” naturală, sufletească, face parte din psihologia creştinismului – iată calea directă spre înşelarea cea mai primitivă, care, în cele din urmă, va otrăvi şi această bucurie cu otrava amăgirii de sine. „Toată plinătatea bucuriei pascale, sublinia vlădica în aceeaşi predică, ne este accesibilă doar cu condiţia păstrării de către noi a unei fidelităţi necondiţionate lui Hristos Celui înviat, a unei credincioşii depline faţă de El, ca Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, şi a unei intransigenţe absolute faţă de duşmanii Lui.”

Aici ne apropiem de tema pe care vlădica o considera primordială şi pe care o relua iarăşi şi iarăşi în predicile sale, fără să obosească. Aproape că nu există predică a vlădicăi Averchie în care să nu răsune această grozavă caracteristică a vremurilor noastre şi singura adevărată – apostazia: „Cel mai înfricoşător lucru, păcatul esenţial al contemporaneităţii, care însă niciodată nu s-a manifestat cu atâta forţă, care niciodată nu a cuprins pături aşa de largi ale populaţiei, chiar şi dintre cei care se numesc creştini” – aşa defineşte vlădica apostazia.

În ultima vreme, despre apostazie se vorbeşte tot mai puţin; se pare că acest cuvânt este pe cale să dispară din lexicul bisericesc. Acest lucru, oricât ar părea de paradoxal, confirmă că vlădica Averchie a avut absolută dreptate, când a lansat avertismentele sale. Fenomenul este de aşa natură, încât mai devreme sau mai târziu lepădarea de credinţă (apostazia) va deveni universală, mai precis – aproape universală. Tocmai despre acest lucru a grăit Domnul: „Dar Fiul Omului venind, va afla, oare, Credinţa pre pământ?” (Lc. 18,8 ). Părinţii de-Dumnezeu-înţelepţiţi au repetat nu o dată că diavolul se străduieşte să ne convingă că el nu există. Acelaşi lucru se poate spune şi despre duhul apostaziei, care reprezintă una din manifestările lucrăturii diavoleşti în lume şi în istorie. Cu cât vorbim mai puţin despre apostazie, cu cât îi acordăm mai puţină atenţie, cu atât mai triumfătoare devine aceasta, cu atât mai aproape este antihristul.

Apostazia este tocmai acea „taină a fărădelegii”, despre care scrie sf. ap. Pavel: „Taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte” (IITes.2, 7). Întemeindu-se atât pe învăţătura sfinţilor Ioan de Kronştadt şi Teofan Zăvorâtul cât şi pe a multor sfinţi din vechime, arhiepiscopul Averchie tălmăcea aceste cuvinte ale apostolului în înţelesul că cel ce reţine răul universal este ţarul pravoslavnic.

Epoca apostaziei, a înfăptuirii „tainei fărădelegii”, va începe după ce viaţa împăratului va fi luată de pe pământ. Întrucât ultimul ţar ortodox, succesorul gloriei împăraţilor vechii şi noii Rome, a fost suveranul nostru rus, începutul epocii apostaziei a fost marcat prin asasinarea lui (rituală) – una din cele mai îngrozitoare crime din toate timpurile şi popoarele.

„Apostazia, după cum învăţa vlădica Averchie, îi ademeneşte pe oameni în mrejele sale prin două procedee: pe unii, mai slabi, îi încântă prin avantajele „prieteniei cu lumea”, cu bogăţia, cu confortul şi cu poziţia în societate şi, în sfârşit, prin instinctul de turmă – de a fi în rând cu lumea, de a fi ca şi ceilalţi. Pe alţii, mai tari, încearcă să-i înşele cu ajutorul unui bogat arsenal din cele mai fine surogate, „inoculându-le cu iscusinţă falsa credinţă în locul celei adevărate”.

Acest din urmă procedeu al apostaziei ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult pe noi, creştinii dreptcredincioşi, care sperăm să ne mântuim. Arhiepiscopul Averchie citează frecvent cuvintele celor doi renumiţi ierarhi ruşi ai sec. al XIX-lea – Teofan Zăvorâtul şi Ignatie Brianceaninov, care au descris cum nu se poate mai bine semnele epocii apostate, felurile de înşelare, împotriva cărora nu vor rezista nici chiar drepţii. „Deşi numele de creştin va fi auzit pretutindeni, scrie sfântul ierarh Teofan Zăvorâtul, şi peste tot vor fi biserici şi feţe bisericeşti, toate acestea vor fi părelnice, în interior însă va fi cea mai straşnică apostazie”.

„Vremurile, pe măsură ce înaintăm, vor deveni tot mai dificile – scrie sfântul ierarh Ignatie. Apostazia a fost prezisă de sfânta Scriptură cu toată claritatea, şi slujeşte ca dovadă a faptului cât de adevărat şi drept este tot ce s-a spus în Scriptură. Apostazia a fost îngăduită de Dumnezeu: nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri. Îndepărtează-te, fereşte-te tu însuţi de ea, aceasta este de ajuns pentru tine. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, spre a te feri pe cât posibil de influenţa lui… Edificiul Bisericii, care se clatină de multă vreme, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să oprească acest cutremur şi să-i stea împotrivă…Nu avem de la cine aştepta refacerea creştinismului.”

Pentru noi, pravoslavnicii creştini ai acestei epoci apostate, este de mare trebuinţă să ne deprindem „a deosebi duhurile”. „Nu tot ce străluceşte este aur”, repeta arhiepiscopul Averchie. Cu privire la Rusia contemporană acest proverb rus se potriveşte de minune, şi la propriu, şi la figurat. În Rusia, realmente, aurul străluceşte pretutindeni. „În curând vor veni astfel de vremuri, ne avertizează arhimandritul Lavrentie de la Cernigov, când nu numai turlele bisericilor vor fi poleite cu aur, ci şi clopotniţele, dar în aceste biserici nu se va putea intra, căci în ele va fi „urâciunea pustiirii”.

Prin urmare, fenomenul cel mai înfricoşător al vremurilor noastre, rodul cel mai veninos al apostaziei, nu este nici comunismul, nici democraţia, care vin şi ele cu programele lor ateiste. Cea mai înfricoşătoare şi vătămătoare apariţie este „pseudo-biserica”, sau „biserica celor ce viclenesc” (Psalm 25, 5).

A face parte dintr-o asemenea „biserică” nu numai că nu este spre mântuire, ci dimpotrivă – duce la pierzanie” (din predica arhiepiscopului Averchie la praznicul Sf. Ap. Petru şi Pavel, 1969).

Instituţia aceasta („biserica celor ce viclenesc”) nu lansează programe politice, ateiste (bezbojnice), ci, dimpotrivă, repetă neobosit: „Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21), poleind cu sârg turlele bisericilor.

Câtă deosebire între învăţătura vlădicăi Averchie şi discursurile multor „lideri ai Bisericii” din zilele noastre, care propovăduiesc pacea cu cei apropiaţi şi cu cei de departe, dragostea de adevăr şi de neadevăr, coexistenţa între bine şi rău, compromisurile cu oricine de dragul „unităţii şi salvării Bisericii”. „Când îi auzi pe reprezentanţii şi conducătorii duhovniceşti ai Bisericilor locale făcând astfel de declaraţii, spunea vlădica Averchie, pur şi simplu ţi se face frică”.

Epoca apostaziei a desfigurat chipul lumii, umplându-l cu surogate. Sfânta noastră datorie pastorală constă în a-i preveni pe credincioşii noştri de existenţa a o sumedenie de înşelări subţiri, răspândite în prezent peste tot: ţine de datoria noastră să-i învăţăm să descopere adevărata Biserică, să fie în stare să o deosebească de falsele biserici şi de „bisericile celor ce viclenesc”! (din predica „Voi întemeia Biserica Mea…”, 1960).

Vlădica Averchie a fost un adversar convins al ideilor liberale despre Biserică, idei care au devenit, cu părere de rău, atât de populare în zilele noastre. Vlădica numea „filosofări prosteşti” concepţiile potrivit cărora „frontierele canonice exterioare ale Bisericii nu coincid cu aşa-zisele „frontiere mistice ale creştinătăţii”, şi că îngrădirile „jurisdicţionale” nu ajung până la cer. Biserica cerească este cu neputinţă de separat de Biserica pământească, aceasta alcătuind un organism unic cu „frontiere canonice” unice. Totodată, nu se cuvine şi nu trebuie să uităm că adevărata Credinţă este una singură, precum Unul este Dumnezeu, şi în acelaşi chip şi adevărata Biserică este şi ea una singură” (P.R. nr. 14, 1960) – iar această unitate şi unicitate a ei a fost trasată prin anumite îngrădiri canonice precise de către Însuşi Capul Bisericii – Hristos.

Raţionamentele moderne de genul că „adevărata vieţuire bisericească plină de har şi mântuitoare” există şi de-o parte, şi de cealaltă a frontierelor canonice vizibile ale Bisericii, au fost catalogate de către vlădica Averchie ca fiind un atentat direct împotriva unităţii Bisericii. Fără ascunzişuri şi lăsând la o parte toată diplomaţia, vlădica a dat o caracterizare precisă – „în duhul Părinţilor” – acestor raţionamente: „are loc o subminare a Credinţei lui Hristos din interior – idealurile adevăratului Creştinism sunt înlocuite, dar într-un mod extrem de fin şi de perfid, cu idealurile antihristului ce va să vină”. Iată de ce concepţia antihristică despre lume începe să cuprindă cercuri tot mai largi ale preoţimii şi mirenilor din sânul Bisericilor Ortodoxe locale” (P.R. nr. 3, 1960).

„Biserica Rusă, care stă de strajă în apărarea dumnezeiescului Adevăr, devine tot mai singuratică în această lume, care zace în răutate ca niciodată” (P.R. nr. 9, 1960).

Capcana cea mai periculoasă, pe care apostazia ne-a pregătit-o nouă, creştinilor ortodocşi ruşi, este reprezentată prin instituţia numită de vlădica Averchie „biserica sovietică” – adică Patriarhia Moscovei, organizată la decizia GPU-ului stalinist între anii 1927-1943. De cincizeci de ani încoace, respectiva instituţie depune eforturi, şi nu fără succes, pentru a înlocui adevărata Biserică a lui Hristos” (P.R. nr. 9, 1960).

Urât-am biserica celor ce viclenesc…

Cu câtă tristeţe caută acum spre noi vlădica Averchie, dacă ne va fi auzind reflecţiile noastre pline de îngăduinţă faţă de „maica noastră – Biserica Rusă”, cu care ar trebui să ne unim cât mai curând şi cu orice preţ, deoarece motivele istorice care au dus la tragica separare nu mai există… Dar oare acei ierarhi ai Bisericii care sînt dependenţi atât de diverse organizaţii luptătoare-de-Hristos, secrete şi făţişe cât şi de societăţile şi organizaţiile necreştine, mai pot fi ei numiţi slujitori ai lui Hristos?” – se întreba vlădica Averchie. „Nicidecum, pentru că ei şi-au însuşit „chipul evlaviei” (cu toate că, în prezent, şi acesta a devenit o raritate – adăugăm noi – A.S.) – dar vigoarea evlaviei a fost pierdută. Atât nesocotirea dogmelor Bisericii, încălcarea lor cu uşurinţă, cât şi pierderea conştiinţei vii bisericeşti, au dus la apariţia aşa-zisului „serghianism” (în 1927 – A.S.), iar mai târziu, a „bisericii sovietice” (în 1943 – A.S.). Ce dacă toţi aceşti ierarhi cu gura rostesc numele lui Hristos, iar în realitate se află la ordinele viclenilor stăpâni ai lor (francmasonii), punând capcane împotriva Lui şi a adevăraţilor urmaşi slujitori ai Lui? Cu câtă fidelitate îi slujesc ei pe potrivnicii lui Hristos, prezentând minciuna drept adevăr şi adevărul drept minciună!” (P.R. nr. 8, 1960).

Oare nu despre aceştia vorbea vlădica în predica sa din a cincea săptămână a Postului mare în 1960: „Pretutindeni creşte influenţa «bisericii celor ce viclenesc», a bisericii sovietice, pe care în prezent mulţi se arată dispuşi să o prezinte ca fiind adevărata şi legitima Biserică Rusă, şi toate acestea necăutând la încălcarea totală a canoanelor bisericeşti stabilite de întemeietorii ei”. „Cât de mare este înaintea lui Dumnezeu, înaintea adevăratei Biserici şi înaintea Rusiei naţionale fărădelegea acestor slujitori ai „bisericii celor ce viclenesc”, care încearcă din răsputeri să-i atragă pe toţi în înşelăciunile lor. În acest scop ei acţionează atât asupra închipuirii lor, încercând să-i impresioneze prin reprezentarea falsei măreţii şi atotputernicii a Bisericii Ruse contemporane cât şi folosindu-se din plin de slăbiciunile naturii umane” (P.R. nr. 9, 1960).

Avertismentele şi previziunile vlădicăi Averchie repetă întocmai, uneori literă cu literă, cuvintele devenite între timp cunoscute ale unor noi mucenici ruşi… Cu adevărat, vlădica a fost unul dintre succesorii lor, purtătorii lor de cuvânt. Ca şi episcopii Iosif al Petrogradului şi Kiril al Kazanului, el a prevăzut diminuarea considerabilă a Bisericii lui Hristos, care mai păstrează Ortodoxia apostolicească nevătămată, pe fundalul creşterii măreţiei şi gloriei pământeşti a bisericii pseudo-pravoslavnice şi eretice. Vlădica nu scăpa din vedere nici perspectiva transformării adevăratei Biserici într-o „sectă” abia vizibilă din punctul de vedere al lumii acesteia; la sfârşitul vremurilor „este posibil să rămână numai un singur episcop credincios Mântuitorului Hristos, dimpreună cu un grup neînsemnat de preoţi şi mireni” (P.R. nr. 13, 1960).

În actualele condiţii, slujirea Bisericii Ortodoxe din afara frontierelor se cuvine a fi înţeleasă ca un sfânt legământ şi, în acelaşi timp, ca o călăuză, ca un îndreptar după care să ne putem conduce în acţiunile noastre – aşa ar trebui înţelese astăzi cuvintele arhiepiscopului Averchie.

Chezăşia păstrării unităţii ei şi a mântuirii sufletelor noastre constă numai în credinţa nestrămutată privitor la poziţia pe care o ocupă Biserica noastră în persoana celor mai de vază ierarhi ai săi din ultimii 75 de ani. În faptul că „totuşi se mai află dreptate pe pământ – în aceasta îşi pun nădejdea toţi ruşii de bună credinţă”.

În zilele noastre „au rămas puţini oameni dintre cei care înţeleg ideea nobilă, în numele căreia există ROCOR… În cele mai multe cazuri ori nu suntem înţeleşi, ori unii se prefac a nu înţelege. Am fost acuzaţi de mândrie şi de tendinţa de autoconfirmare. Să primim, dar, cu smerenie toate aceste acuzaţii, şi să ne amintim la câte ocări şi injurii a fost supus Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, iar după El – sfinţii apostoli, sfinţii mucenici şi toţi urmaşii adevăraţi ai Lui. „Nu este slugă mai mare decât Stăpânul său” (In. 15, 20). Nu de aceste învinuiri ar trebui să ne temem noi, ci de faptul că există pericolul de a ne lăsa cuprinşi de falsă smerenie şi de a cădea în prăpastia pierzaniei, devenind prizonieri ai slujitorilor antihristului ce va veni. Adevărata smerenie stă în a ne smeri înaintea Legii lui Dumnezeu şi a învăţăturii Bisericii şi nicidecum în a o încălca pentru a fi pe placul duşmanilor sfintei noastre credinţe şi a sfintei noastre Biserici” (P.R. nr. 3, 1958).

Am dori să încheiem prin cuvintele însufleţitoare şi întăritoare ale arhiepiscopului Averchie: „Slavă lui Dumnezeu, că mai avem încă Biserica noastră Ortodoxă Rusă din afara frontierelor, care păstrează succesiunea Bisericii Ortodoxe Ruse… S-o păzim deci prin toate mijloacele şi s-o îngrădim de „duhul vremii”, ca pe un ultim refugiu al nostru în această lume apostată. Să nu ne temem că vom rămâne în minoritate: pentru noi esenţialul este să facem parte din rămăşiţa celor ce se mântuiesc, pe care Domnul Însuşi a numit-o „turmă mică”, spunând: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Lc. 12, 32).

Alexander Soldatov Pravoslavnaia Rus, nr. 7, 1996

(Toate citatele din text aparţin arhiepiscopului Averchie)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: