TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

REZISTENŢA VALAAMULUI – Întru cinstirea monahilor tradiţionalişti izgoniţi de la Valaam în 1926

Posted by traditiaortodoxa pe Iunie 27, 2007

Cuviosul ieromonah Nicandru de la Valaam

Valaamul cel întipărit în inimile noastre, nimeni nu-l va răpi vreodată…

„Sfânta chinovie a Valaamului” – ce inimă creştină nu va tresări la aceste cuvinte? Aidoma unui bastion de necucerit al Ortodoxiei se înalţă Lavra Valaam. De stâncile Valaamului s-au zdrobit şi obiceiurile păgâneşti ale localnicilor, şi trufaşa filozofare a suedezilor luterani. Ateiştii bolşevici cât nu s-au sforţat, şi tot n-au izbutit să captureze insula de îndată, dar ce s-a întâmplat mai târziu?

Cu puţin timp înainte de fericitul său sfârşit, duhovnicul mânăstirii Sfânta Treime de la Jordanville, părintele Filimon, călugărit la Valaam, scria în amintirile sale:

„Cât de întristător este că, până acum, nu s-a scris nimic despre tragedia străvechii şi slăvitei chinovii valamite. Dar tragedia a început cu mult înainte de căderea Valaamului, despre asta însa mai târziu…”.

Părintele Filimon n-a reuşit să-si încheie amintirile. Domnul l-a chemat pe cuvios la Sine.

Vom încerca astăzi să reconstituim lanţul evenimentelor, calificate de părintele Filimon drept „tragedia de la Valaam”. Astăzi când se surpă întăriturile de veacuri ale dreptei credinţe, când şi unele personalităţi de prestigiu, recunoscute de toată lumea, se leapădă de slujirea Adevărului, se simte necesitatea pătrunderii evenimentelor vieţii bisericeşti a celui de-al 20-lea veac. Astfel, cum oare vom deosebi lumina de întuneric, cum ne vom dumiri – cine într-adevăr a slujit lui Hristos, şi cine s-a mascat doar prin cuvinte, mimând această slujire, înşelându-se pe sine şi pe alţii?

Prin urmare, să ne transpunem cu gândul în acea noapte furtunoasă de februarie a anului 1940, când ultimii vieţuitori ai mânăstirii Valaam ce s-au nimerit sub bombardamentul aviaţiei sovietice părăseau insula, retrăgându-se pe gheaţa lacului Ladoga, străluminată de zariştea pojarului, în adâncul Finlandei. Acesta nu era decât jalnicul deznodământ îngăduit de Dumnezeu, dar semnul prevestitor al tragediei valamite l-a constituit poate, următoarea întâmplare, când, într-o zi în biserică au adus o îndrăcită şi dracul, prin gura ei aşa zbiera: „Mai aşteptaţi voi, să vedeţi cum o sa vă înec pe toţi, găteje afumate!” Şi pentru păcatele noastre a îngăduit Domnul aceasta. Oare ce a fost ceea ce s-a întâmplat mai apoi, dacă nu lucrătura diavolească; că se năpustiră asupra Valaamului toate săgeţile vicleanului.

Primul război mondial a smuls din mânăstire câteva sute de fraţi şi monahi, care au fost recrutaţi, ca pe urmă să se piardă în iureşul revoluţiei. Puţini dintre aceştia au mai găsit drumul înapoi. Începând din 1918 – altă pacoste s-a abătut – chinovia se desprinde definitiv de Rusia-mamă, rămânând separată pe teritoriul Finlandei. Ce-i drept, datorită acestor împrejurări, Valaamul scapă pentru un timp de ghearele bolşevicilor, în schimb o altă nenorocire – „noul stil calendaristic” face ravagii. Se poate chiar afirma că Valaamul a ferit întreaga Biserică Rusă de această lovitură a schimbării calendarului. Schisma nou-calendaristă, zdrobind inimile vieţuitorilor valamiţi, a evidenţiat pentru mulţi ierarhi ai Bisericii Ruse caracterul păgubitor al acestei iniţiative nefaste, tăindu-le pofta de a repeta trista experienţă a Valaamului.

Stilul nou întâia dată a fost introdus în Biserica Autonomă Finlandeză (de care depindea acum şi Valaamul) prin hotărârea „Sinodului de la Serdobol” în 1921. Acest eveniment s-a petrecut sub presiunea guvernului finlandez (în majoritate luteran), interesat ca cetăţenii de diferite confesiuni să poată prăznui împreună sărbătorile bisericeşti. Totodată, a fost nesocotită Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, care interzice astfel de prăznuiri.

„Totuşi – scrie în amintirile sale namestnicul valamit Hariton (un nou-calendarist), această decizie n-a fost urmată de blagoslovenia patriarhului Tihon pentru întreaga Biserică, aşa încât mănăstirile… s-au dat înapoi pe vechi” (Ierom. Hariton, Introducerea stilului nou în B.O.F. şi cauza discordiei în mânăstiri, Arensburg, 1927). Nu-i exclus ca acest amânunt să fi slujit drept pretext al retragerii samavolnice în 1923 a Bisericii Finlandeze din subordinea Bisericii Ruse şi alipirea ei de Patriarhia nou-calendaristă modernistă a Constantinopolului.[1]

Următorul val nou-calendarist, care a lovit Valaamul, s-a rostogolit de la Constantinopol. Speranţele reformatorilor finlandezi s-au adeverit. Aşa-zisul „congres panortodox” de rea faimă de la Constantinopol din 1923 a confirmat definitiv introducerea noului calendar. Fireşte că patriarhul constantinopolitan a dat binecuvântarea sa Bisericii Finlandeze să treacă in corpore pe stil nou şi chiar la noua pascalie, ceea ce de acum încălca direct hotărârea Sinodului I ecumenic, care stabilise prăznuirea Paştilor în acelaşi timp de toată Biserica, şi în nici un caz împreună cu iudeii. După noua pascalie, data Paştilor în unii ani coincidea cu „paştile iudeilor”.

Iată când a sunat ceasul mărturisirii credinţei, pentru monahii slăvitei chinovii valamite a început rezistenţa Valaamului.

Pentru ca natura evenimentelor următoare să prindă un contur mai clar, se cuvine să notăm o circumstanţă însemnată. Toţi valamiţii, inclusiv şi cei care mai târziu au trecut pe nou, depun mărturie că toată obştea era împotriva reformei calendaristice (dacă nu în fapt, cel puţin în cuget). Însă unii erau consecvenţi în convingerile lor, iar alţii, sub presiunea autorităţilor laice şi bisericeşti, nu s-au împotrivit pentru Adevăr, ceea ce i-a condus în chip firesc la un sfârşit tragic, ajungând să devină prigonitorii confraţilor lor. Evenimentele s-au petrecut astfel: după ce, la 3 septembrie 1923, s-a dat citirii epistolei cu privire la trecerea pe stil nou, la Valaam s-a ţinut o adunare la iniţiativa ieromonahului Avraamie, care i-a chemat pe fraţi să nu se supună acestei directive şi a fost sprijinit de foarte mulţi dintre ei. În pofida multiplelor încercări de a-i convinge, frăţimea stătea ferm pe poziţia să nu schimbe calendarul. Şi atunci, pe data de 17 septembrie, cinci călugări au fost expediaţi cu forţa la închisoarea din Viborg. Acolo i-a interogat guvernatorul însuşi. Ceilalţi adepţi înverşunaţi ai vechiului calendar au fost dispersaţi pe la schiturile depărtate de pe insule, mulţi au fost dezbrăcaţi de mantie. Dar, cu toate că mai apoi cea mai mare parte a ierarhiei mânăstireşti s-a supus reformei, nici după aceea stilul nou n-a triumfat pe deplin la Valaam. Prin schituri, în paraclisele retrase, prin chilii, valamiţii continuau să slujească pe vechi. Chiar şi cei ce trecuseră pe nou, în suflet nutreau speranţa că poate în curând se vor întoarce vremurile de altădată

Următoarea etapa a tragediei de la Valaam a început cu vizita reprezentantului Patriarhiei constantinopolitane, mitropolitul nou-calendarist Ghermanos, care slujise împreună cu arhiepiscopul Gherman, nelegitim aşezat de către Constantinopol la cârma Bisericii Finlandeze. În acea perioadă, ultimul se remarcase prin faptul că, sub blagoslovenia Constantinopolului, sărbătorise Paştile după noua pascalie, căzând automat sub interdicţia Sfinţilor Părinţi ai Sinodului I de la Niceea, care zice aşa: „Toţi care îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi marelui Sinod, cel adunat la Niceea… pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi şi lepădaţi de la Biserică de vor stărui împotrivindu-se mai tare celor bine dogmatisite; şi acestea să fie zise pentru laici; iar dacă vreunul dintre clericii Bisericii: episcop, prezbiter sau diacon, după hotărârea aceasta ar îndrăzni să se deosebească şi să serbeze Paştile cu iudeii pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericii, pe unul ca acesta Sfântul Sinod l-a judecat din momentul acela străin de Biserică, ca unul ce s-a făcut pricinuitor de păcat lui, cât şi altora, de stricare şi răzvrătire.”

Sub interdicţia aceluiaşi Sinod căzuse şi mitropolitul grec Ghermanos, în calitate de coliturghisitor cu Gherman, care slujise după noua pascalie, deoarece în continuare textul hotărârii glăsuieşte:

„Şi nu numai pe aceştia Sinodul îi cateriseşte de liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu ei după caterisire…”

Ca să nu cadă sub aceeaşi interdicţie, majoritatea valamiţilor au refuzat să slujească cu aceşti arhierei. Sigur ca aceasta decizie n-a fost luată cu uşurinţă. Un martor ocular îşi aminteşte:

„Părinţii neîntrerupt se sfătuiau prin chilii, chiar şi noaptea, când au aflat că vine arhiepiscopul Gherman şi cu mitropolitul Ghermanos…”. Monahii începură să buchisească culegerile de canoane bisericeşti, pidalioanele… Şi iată că a răsunat dangătul măreţ al marelui clopot mânăstiresc.

Inimile valamiţilor au tresărit, şi monahii toţi au început să plângă. În loc de obişnuita bucurie, acest sunet a trezit numai durere în suflete.

„La priveghere n-a venit decât o mână de călugări, ceilalţi au luat hotărârea să nu vină, sau mai stăteau la îndoială. Un duh nefiresc de buimăceală stăpânea catedrala pe tot parcursul slujbei” (revista Pelerinul Rus, 1990).

Această memorabilă priveghere a avut loc la data de 7 spre 8 septembrie (stil vechi), de Naşterea Maicii Domnului, în 1925. Îndată după aceea o nouă prigoană s-a abătut asupra tradiţionaliştilor. La 10 noiembrie pe insulă a sosit o comisie de cercetare formată din doi clerici. În comisie au intrat şi câţiva clerici din conducerea mânăstirii, în frunte cu egumenul Paulin (deşi se vedea ca sufleteşte se simte împovărat, mai cu seamă că încercase să-şi dea demisia „din cauza stilului”, totuşi, până la urmă n-a cutezat să iasă la mărturisire făţişă).

La şedinţa acestei comisii toată frăţimea mânăstirii a fost chemată să răspundă, câte unul şi sa-şi clarifice poziţia faţă de ierarhia fino-constantinopolitană nou-calendaristă şi instalată ilegal. A fost o încercare grea, desigur, pentru monahii valamiţi, care până atunci se obişnuiseră să convieţuiască în bună înţelegere şi în ascultare; iar acum se vedeau siliţi să aleagă ei singuri, de sine stătător. Domnul însă şi Maica Domnului nu i-au părăsit pe robii lor nici în aceste momente de grea cumpănă. Bunăoară, monahul Boris îşi amintea că la acea judecată el tăcea, neştiind cam ce să spună. Anchetatorii i-au dat drumul, zicându-i să se gândească şi să le dea un răspuns mai târziu. Părintele Boris s-a rugat mult la Maica Domnului, şi, din mila lui Dumnezeu a auzit glasul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu vestindu-i:

„Dacă voieşti să te mântuieşti, ţine predania Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, şi nu urma acestor deştepţi” (din Jurnal autobiografic).

Slavă Domnului, nu toţi cinstiţii stareţi ai Valaamului au şovăit aidoma egumenului Paulin. Tradiţionaliştii au avut şi adevăraţi cârmaci duhovniceşti care nu s-au temut să-şi piardă situaţia şi cinul pentru credinţa faţă de Adevăr. Dintre aceştia, în primul rând s-a remarcat părintele Mihail, duhovnicul mânăstirii, preţuit de toata lumea, apoi namestnicul, părintele Ioasaf, părintele iconom Ieronim şi şeful cancelariei, ieromonahul Policarp. Asupra dârzeniei lor depune mărturie chiar şi arhimandritul nou-calendarist Atanasie (Neceaev), pe atunci posluşnic. Printre altele, el îşi aminteşte că în perioada răzmeriţei calendaristice de la Valaam, părintele duhovnic Mihail a rostit doar o singură frază, tare şi răspicat:

„Nouă sfintele canoane nu ne îngăduie să fim cu cei ce le încalcă”; şi am simţit, încheie arhimandritul Atanasie, ca poziţia sa e de neclintit”.

La 30 noiembrie 1925, administraţia bisericească finlandeză a emis o circulară conţinând interdicţii referitoare la mişcarea tradiţionaliştilor valamiţi. De bună seamă, aceasta circulară ar fi rămas o simplă hârţoagă, dacă n-ar fi fost trădarea oportuniştilor din mânăstire, care, fără frică de Dumnezeu, s-au şi grăbit să aducă sentinţa la îndeplinire. Conform circularei sus-amintite, pe data de 3 decembrie, părintele namestnic Ioasaf, ierodiaconul Mardarie şi ierodiaconul Iuvian, pe care l-au şi depus din treaptă, au fost surghiuniţi în depărtatul schit Tihvinski, iar monahul Gavriil a fost trimis pe Insula Sfântă. Pe 15 decembrie, părintele duhovnic Mihail şi părintele iconom Ieronim au fost surghiuniţi la schitul preacuviosului Gherman, aflat pe o insuliţă. Bineînţeles că toţi părinţii tradiţionalişti au fost înlăturaţi imediat din funcţiile deţinute până atunci. Dar cea mai grea pedeapsă i-a lovit pe cei expediaţi spre răfuială în labele puterii sovietice, faţă de care tradiţionaliştii nu-şi ascundeau atitudinea lor negativă. Aşa, de pildă, ieromonahul Policarp, în anul 1925, a fost trimis in Rusia bolşevică, motivul fiind articolele sale contra nou-calendariştilor nelegiuiţi, publicate în presa străină.

În rezistenţa lor mărturisitoare, un sprijin de nădejde al valamiţilor a devenit Biserica Rusă din afara frontierelor şi întâistătătorul ei ierarh, mitropolitul Antonie (Hrapoviţki). Sinodul Arhieresc al Bisericii Ruse din Afara Frontierelor în repetate rânduri şi-a declarat dezacordul cu privire la reforma calendaristică, respingând nenumăratele apeluri ale ierarhilor nou-calendarişti răsăriteni. Decizia Soborului Arhieresc „Cu privire la chestiunea reformei calendarului ortodox” glăsuieşte:

„Soborul Arhieresc hotărăşte: să nu se aplice schimbări în calculul existent al timpului bisericesc” (Buletinul bisericesc, № 13-14, 1923). Acesta a fost şi motivul adresării monahilor valamiţi nemijlocit către mitropolitul Antonie, dar mai era şi strânsa legătură personală a acestui renumit arhipăstor cu Valaamul, unde acesta vieţuise timp de câteva luni după revoluţia din 1917 şi de unde fusese convocat la Soborul întregii Rusii de la Moscova.

La Valaam toată obştea îl iubea pe vlădica Antonie pentru purtarea lui smerită, cu adevărat monahală, şi pentru cuvintele de folos şi predicile lui înţelepte. Nu-i de mirare, aşadar, că anume lui s-au adresat fraţii valamiţi în căutare de povăţuire, atunci când a început răzmeriţa calendaristă.

Scrisorile mitropolitului Antonie au devenit pentru valamiţii tradiţionalişti acel îndreptar după care ei îşi verificau direcţia căii lor. În scrisoarea din 27 ianuarie 1923, mitropolitul Antonie îi scrie sus-amintitului ieromonah Policarp următoarele:

„E clar, în Patriarhia constantinopolitană a pătruns o banda eretică în frunte cu Meletie…, iar pe Gherman (întâistătătorul Bisericii Finlandeze samavolnice, n.a.), eu îl consider un simplu mirean… bieful Efrem, (desemnat ca duhovnic al mânăstirii după răfuiala cu părintele Mihail – n.a.) pesemne o fi căzut în înşelare… vă sfătuiam să faceţi ascultare, iar acum, în numele Domnului, vă zic să nu vă supuneţi falsului episcop Gherman şi răposatului de moarte ruşinoasă, patriarhul Grigorie, cel ce a dus la pierzanie cu proiectele sale întregul patriarhat (constantinopolitan – n.a.)”.

În continuare urmează cu adevărat slove profetice:

Vă sfătuiesc să vă ţineţi cu tărie de singura cale mântuitoare şi să răbdaţi totul: şi devastarea mânăstirii şi surghiunul şi orişice privaţiuni pentru credinţă… chiar dacă se va întâmpla să înduraţi cele mai mari necazuri nici atunci să nu vă abateţi de la dumnezeiasca noastră credinţă. Întâietatea în Biserică până-n secolul X aparţinea papilor romani, şi ce dacă? Ei au fost lepădaţi şi anatemizaţi de Biserică împreună cu toată turma lor, ducându-şi existenta lor mizerabilă ca eretici… aceeaşi soartă va avea şi Constantinopolul, dacă va porni pe urmele lui Meletie şi Grigorie al VII-lea.” (din Scrisorile fericitului mitropolit Antonie, Jordanville, 1988).

Valamiţii tradiţionalişti se într-ajutorau şi cu tradiţionaliştii vechi-calendarişti de la Muntele Athonului. S-a stabilit o corespondenţă cu stareţul rus Teodosie din Karulia, unul dintre conducătorii mişcării tradiţionaliste de la Sfântul Munte. Acest cuvios stareţ până la sfârşitul vieţii s-a ţinut de orientarea Bisericii Ruse din Afara Graniţelor şi s-a aflat în corespondenţă amicală cu mitropolitul Antonie. Desigur că sprijiniţi de asemenea luminători ai Ortodoxiei, ca mitropolitul Antonie şi părintele Teodosie, valamiţii au putut să reziste prigoanei din partea nou-calendariştilor. Aşadar, după întâmplările din 1925, la Valaam se părea ca a triumfat stilul nou, de fapt însă era numai o victorie aparentă. Ca şi mai înainte, aproape jumătate din frăţime păstra făţiş stilul vechi, iar căpeteniile duhovniceşti ale tradiţionaliştilor, cu toate că erau despărţiţi de ceilalţi, însă prin rugăciunile lor şi prin însăşi faptul existenţei lor îi întăreau pe confraţi. Diavolul însă, nesuferind ruşinoasa umilinţă, aţâţa necontenit administraţia bisericească nou-calendaristă modernistă împotriva şi aşa strâmtoraţilor tradiţionalişti. În septembrie 1926, foştii stareţi sinodali ai Valaamului, rămaşi credincioşi pravoslaviei patristice, au fost chemaţi la o nouă judecată la Serdobol (în prezent Sortavaia). Despre cele petrecute acolo povesteşte egumenul Filimon:

„Cu lacrimi în ochi monahii le-au descoperit ceva nou judecătorilor, şi anchetatorii stăteau acum temători în faţa răspunsului fatal; valamiţii le-au citit din canoanele soborniceşti şi apostoleşti cele lăsate acum de lumea cea păcătoasă care a devenit surdă faţă de disciplina bisericească.

…Judecătorii s-au ridicat în tăcere, cuprinşi de tulburare, şi, precum Caiafa a rostit cândva verdictul hotărâtor, preşedintele Solnţev a pronunţat: „Sunteţi acuzaţi de legislaţia statului… de răzvrătire contra legii… Să ştiţi că al vostru părinte egumen e cu noi şi, namestnicul este prietenul nostru devotat!”

Judecata a fost formală şi 36 de monahi au fost condamnaţi să fie izgoniţi definitiv… şi să fie închişi la periferia oraşului, în Halahuta… Cu ceilalţi se va răfui pe urmă egumenul trimiţându-i pe la diferite schituri depărtate (Foaie jubiliară îndurerată, 1926-36, Vladimirovo).

Şi iată că a sosit şi ziua de 9/22 octombrie a anului 1926 – ziua exilului, când verdictul noului Caiafa a fost adus la îndeplinire de către noii farisei. Un surghiunit de la Valaam, ieromonahul Nicandru (viitorul duhovnic al vestitei mânăstiri Lesna) îşi aminteşte:

„Niciodată nu voi uita acea zi întristătoare… însuşi egumenul nostru Paulin şi frăţimea mânăstirii noastre ne-au predat în mâinile poliţiei… Pentru o vremelnică bunăstare, din pricina fricii omeneşti şi-au înăbuşit conştiinţa, au încălcat sfintele canoane ale Bisericii. Ziua izgonirii noastre s-a nimerit a fi neobişnuit de calmă pentru această perioadă tomnatecă, lacul Ladoga era liniştit şi prima zăpadă pufoasă acoperise Valaamul… Pe la orele 8 dimineaţa toţi eram de acum pe vapor…, ceilalţi monahi tradiţionalişti şi cu ei unii din nou-calendarişti de nevoie, au venit să-şi ia rămas bun; nu puţine lacrimi au fost vărsate de-o parte şi de alta, plângea chiar şi jandarmul” – îşi aminteşte părintele Filimon… „Şi iată că a răsunat ultimul fluierat, şi vaporaşul începe să se îndepărteze încet de iubitul Valaam… Cât de amarnic a fost pentru noi să părăsim cuibul natal, în suflet însă domnea pacea, fiindcă simţeam că pătimim pentru dreptate şi cu noi este Dumnezeu!”

După izgonirea acestui grup de tradiţionalişti vechi-calendarişti, începe, cum s-ar spune, ultimul segment al istoriei mânăstirii Valaam. Arhimandritul Serafim, viitorul arhiepiscop de Chicago şi Detroit scria următoarele asupra stării de lucruri de la Valaam în 1929:

„Autorităţile şi aşa n-au izbutit să-i constrângă pe toţi monahii să se lepede de sfânta Ortodoxie… Din cei 250 de călugări rămaşi, în jur de 100 nu vor să fie în comuniune cu nou-calendariştii şi… se roagă lui Dumnezeu în ascuns…”. Iată un fragment din scrisoarea unui astfel de mărturisitor:

„Toată iarna aceasta am mers să ne rugăm la tăbăcărie…, venea multă lume, cântarea era bine pusă la punct… În prima săptămână a Postului Mare am postit cu toţii şi la unu noaptea ne-am împărtăşit cu Sfintele Taine într-o stare de înălţare sufletească de nespus, încât nu pot să v-o exprim. Înainte de Sfânta Împărtăşanie schimonahul S. şi-a cerut iertare de la toţi pentru trecerea la “Biserica Vie” (”Jivaia Ţerkovi”) nou-calendaristă – aşa s-a numit biserica cârmuită de mitropolitul Serghie (Stragoroski), care a acceptat colaborarea cu autorităţile bolşevice [vezi Serghianismul]). Şefii noştri, aflând toate acestea, s-au înfuriat rău de tot şi i-au poruncit cu străşnicie părintelui Ambrozie să nu ne lase să ne rugăm acolo. Paraclisele Petrovski, Pokrovski şi Blagovescenski au fost închise cu lacăte, prin urmare am fost siliţi să întâmpinam prima zi de Paşti în atelierul de dogărie.

În a doua săptămână a Postului Mare, câţiva dintre monahi au fost exilaţi pe insula Tihvinski, alţii – pe insula Serghievski… Când se va desprimăvăra; iarăşi ne vom duce să ne rugam la Petrovskoie, măcar… în fata paraclisului… trebuie să răbdăm, poate că Domnul îşi va pogorî milostivirea Sa asupra noastră, cei prigoniţi”.

Milostivirea Domnului n-a întârziat; Domnul i-a chemat la sânurile Sale, unul după altul, pe mulţi mărturisitori valamiţi; prin aceasta curmându-le pătimirile. La 8/21 mai 1934, a trecut la cele veşnice fostul duhovnic al chinoviei, ieroschimonahul Mihail. Desigur, pentru fiii săi duhovniceşti această moarte a fost o grea pierdere, întrucât el era nu numai conducătorul duhovnicesc al tradiţionaliştilor, ci şi un adevărat stareţ purtător de duh, care discuta cu oricine în mod direct şi sincer, expresiv şi împăciuitor. Toţi au considerat sfârşitul stareţului ca fiind prematur şi provocat de cruzimea egumenului nou-calendarist, care l-a gonit pe bolnăviciosul părinte Mihail mai întâi pe insula Tihvinski, supranumită de răposat „Sahalinul nostru valamit”, iar după aceea pe insula Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Treceau anii, dar brutalitatea prigonitorilor nou-calendarişti nu se potolea. Monahia Maria (Stahovici) de la mânăstirea Novo-Diveevo îşi aminteşte despre acele timpuri:

„Egumenul Hariton (următorul după egumenul Paulin) era un mare diplomat te întâmpina prietenos, nu atingea punctul nevralgic al schismei… era un adevărat Machiavelli… însă cu monahii săi tradiţionalişti era violent şi crud”.

În această perioadă, obştea de la Valaam începe să se dezmembreze rapid, unii plecau, se împrăştiau. Şi atunci Domnul, văzând împietrirea inimilor prigonitorilor Săi, a îngăduit ruina definitivă a mânăstirii. Cu acest prilej părintele Nicandru scria următoarele:

„Străvechea şi sfânta mânăstire a Valaamului şi-a încetat existenţa. În războiul cu finlandezii, bolşevicii atei au bombardat şi incendiat mânăstirea din avioane! Frăţimea a fugit, iar la Valaam s-a înfiinţat un sanatoriu pentru necredincioşi. Totul a fost pângărit! O mie de ani a stat chinovia, mulţi nevoitori a avut, iată însă că îngerul ei păzitor s-a îndepărtat şi satana a pus stăpânire pe ea… (din arhiva publicaţiei Orthodox America).

Chiar şi egumenul Hariton, zguduit de cele întâmplate, scria: „Mânăstirea a suferit o straşnică pedeapsă, de parcă tot iadul se năpustise asupra noastră… ne cercetam conştiinţele, întrebându-ne pentru ce vină şi pentru ce păcate am meritat asemenea pedeapsă divină?” (Pâinea duhovnicească, № 6, 1940). Către acest moment toţi stareţii care stăteau în fruntea mişcării tradiţionaliste ori adormiseră de-acum în Domnul, ori părăsiseră obştea, aşa că la „noul Valaam” (aflat pe teritoriul Finlandei) mişcarea tradiţionalistă încetul cu încetul scade din intensitate. Deşi o grupare mică mai păstra stilul vechi, şi aceşti monahi simpli cu mintea s-au repatriat în Rusia sovietică, lăsându-se ademeniţi de propaganda arhiereilor sovietici care le-au promis grabnica redeschidere a mânăstirii Valaam. În ce priveşte pe cei 35 de vechi-calendarişti tradiţionalişti izgoniţi de Ia Valaam în 1926, aproape toţi aceştia au fost primiţi cu dragoste în Biserica Rusa din Afara Frontierelor. Mulţi dintre ei au împodobit ulterior cu faptele lor duhovniceşti Biserica Rusă şi Sârbă. Bunăoară, atunci când mitropolitul Evloghie, sub influenţa cercurilor liberale (şi masonice – n.r.) ale emigraţiei ruse de la Paris, a provocat schisma, tradiţionaliştii care urmăreau de la Valaam evenimentele bisericeşti, l-au susţinut întru toate pe mitropolitul Antonie şi Sinodul Arhieresc din Afara Graniţelor, care a condamnat acţiunile mitropolitului Evloghie (Scrisori de la Valaam, 1993).

Tradiţionaliştii valamiţi au ocupat o poziţie fermă şi în privinţa declaraţiei mitropolitului Serghie şi a „bisericii sovietice”. Arhimandritul A. Neceaev, un nou-calendarist şi adept convins al lui Serghie, scrie ca tradiţionaliştii valamiţi nu numai că n-au acceptat stilul nou şi administraţia bisericească finlandeză, ci s-au depărtat şi de… Biserica Rusă. Au întrerupt comuniunea liturgică cu ea, acuzând-o că s-a dat în slujba bolşevicilor (adică tradiţionaliştii erau de partea Bisericii din catacombe, care n-a acceptat declaraţia din 1927 şi a rupt orice comuniune bisericească cu serghianiştii). Credem că nu întâmplător vechii-calendarişti n-au acceptat serghianismul. Cui, dacă nu lor le-a fost clar caracterul vătămător al împăciuitorismului autorităţilor bisericeşti cu autorităţile ateiste. Fiindcă, dacă n-ar fi fost laşitatea oportuniştilor din mânăstire în faţa autorităţilor finlandeze, destinul Valaamului ar fi putut să fie altul. Iată de ce, când mitropolitul Serghie s-a transformat într-un apologet al crimelor guvernului sovietic, fireşte că vechii-calendarişti tradiţionaliştii valamiţi n-au sprijinit aceasta nouă linie reformatoare.

Astfel, vedem că mişcarea tradiţionalistă de la vechiul Valaam a ieşit din cadrul „chestiunii calendaristice” şi pe drept cuvânt poate fi denumită o mişcare cu adevărat pravoslavnică, deoarece mărturisitorii valamiţi la toate întrebările perfide ale actualităţii au dat un răspuns în duh cu adevărat creştinesc, ceea ce mărturiseşte asupra unităţii lor indestructibile cu urgisita, dar nebiruita Ortodoxie sobornicească (universală). Fie ca lumina acesteia să nu se stingă nici în inimile noastre.

Un valamit, 1996

din publicaţia Pravoslavnaya Rus, Jordanville (aparţinând Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor).

Notă:

[1]. Încă din 1919, în perioada aflării sale necanonice în scaunul arhiepiscopal de la Atena, „zidarul slobod” (francmason) Meletie Metaxakis pune în faţa sinodului Bisericii din Grecia chestiunea schimbării calendarului. Ulterior, Meletie a devenit patriarh şi a fost gata să recurgă la înşelătorie pentru a-şi atinge scopurile sale antiortodoxe. În scrisoarea din 10 iulie 1923, el încerca sa-l inducă în eroare pe arhiepiscopul Serafim al Finlandei, încredinţându-l că noul calendar a fost acceptat pentru uzul bisericesc „de comun acord cu opinia generală şi rezoluţiile tuturor Bisericilor Ortodoxe”. Patriarhul Tihon a fost înşelat în aceeaşi manieră. Sub impresia falsă că reforma calendaristică a fost adoptată de întreaga Biserică, în acea perioadă tulburată de venirea la putere a comuniştilor în Rusia, patriarhul a dat publicităţii un edict prin care introducea noul calendar în jurisdicţia Bisericii Ruse. Poporul credincios a respins cu hotărâre aceasta inovaţie. Când adevărul a ieşit la iveală, rezoluţia patriarhală a fost anulată. În concluzie, activitatea şi hotărârile „congresului panortodox” din 1923 pot fi caracterizate prin cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare: „Şi toate acestea fără consimţământul întregii Biserici (universale)”. vezi Un pas fatal pe calea apostaziei de episcopul Fotie al Triadiţei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: