TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Monofiziţii şi pseudoreligia universală

Posted by traditiaortodoxa pe Iunie 30, 2007

Din neştiinţă, multora li se va părea de neînţeles din ce cauză erezia monofizită joacă un rol atât de mare în crearea religiei mondiale, a cărei parte componentă, străvechea erezie a lui Eutihie, Dioscor şi Sever devine sub ochii noştri. Alţii îndeobşte nu văd nimic periculos în erezia monofizită, din nepăsare faţă de adevărul bisericesc şi din duh potrivnic faţă de istoria Bisericii. Aceştia se lasă orbiţi de miturile despre „frăţia popoarelor” şi „apropierea Bisericilor”, împrumutând, de exemplu, teza despre frăţia ruso-armeană sub toate formele din cărţuliile populiste de pe vremea sovietelor, referitoare la istoria Caucazului, în care Biserica nu era deloc menţionată.

Relaţia monofizitismului actual faţă de Sfânta Ortodoxie s-a manifestat de-adevăratelea de Sfintele Paşti din anul 2002, la Ierusalim, când Patriarhul Armean al Ierusalimului, ajutat de coreligionarii săi, a încercat să smulgă mănunchiul de lumânări aprinse de la sfânta Lumină din mâinile Patriarhului Ortodox al Ierusalimului, Irineu. Ziarul grecesc „Orthodoxos Typos” a numit acest eveniment „un episod întristător şi necuviincios”. Patriarhul Ortodox al Ierusalimului i-a acuzat pe armeni că au încercat să răpească dreptul asupra Locurilor Sfinte. Totodată ortodocşii au declarat că sunt hotărâţi „să-şi dea şi sângele ca să-şi apere privilegiile lor”.

Fiindcă veni vorba, potrivit unor izvoare sârbeşti, relaţiile dintre armenii monofiziţi şi siro-iacobiţi în Biserica Învierii între 1997 şi 1998 au ajuns la încăierări. De ce însă comunitatea monofizită armeană se comportă atât de necuviincios la Locurile Sfinte, mai cu seamă dacă ţinem cont că la 1 Ianuarie 2000 la Locurile Sfinte erau 60.000 de ortodocşi, 40.000 de uniaţi, 25.000 de romano-catolici şi doar 1600 de armeni, 2000 de siro-iacobiţi şi 7800 de copţi?

Aici nu e vorba numai de ura monofiziţilor faţă de Sfânta Euharistie, care durează de un mileniu şi jumătate, ci şi de ecumenismul care a egalat în drepturi Biserica şi ereziile, Biserica şi sectele, ca şi de uniaţia cu monofiziţii de la Chambessy dintre 1990-1993, încheiată în numele lumii ortodoxe, dar în spatele ei. Această uniaţie se traduce în viaţă în unele locuri pe ascuns, de pildă în Patriarhia Moscovei, iar în alte locuri cu solemnitate, ca în actualul Patriarhat al Antiohiei.

Anul 2002 a adus noi surprize amare şi-n Grecia ortodoxă. La Facultatea de teologie a Universităţii din Salonic, la interval de 3 luni au fost susţinute două teze de doctorat făţiş monofizite. În prima dintre ele, ereziarhul Dioscor a fost numit „ortodox”, în a doua ereziarhul Sever s-a învrednicit de aceeaşi onoare. Periodicul asociaţiei ortodoxe panelene, ziarul „Orthodoxos Typos” a tras un semnal de alarmă, atât din cauza apariţiei tezelor „hulitoare de Dumnezeu”, după definiţia sa, la Universitatea din Salonic, cât şi din cauza unirii cu monofiziţii aflată în curs de pregătire. Ziarul a propus ca această temă să fie dezbătută de către Soborul arhieresc al Bisericii din Grecia. În acelaşi timp uniunea clericilor din Grecia a adresat o scrisoare aspră conducerii bisericeşti în legătură cu informaţia de încredere referitoare la împărtăşirea romano-catolicilor şi a armenilor în bisericile ortodoxe şi la faptul că aceştia botează copiii. Armenii susţin că ei sunt armeni ortodocşi; catolicii, că nu există diferenţe între ei şi ortodocşi. Uniunea clericilor insistă că ar trebui editată o enciclopedie pentru cler şi popor în care să se accentueze că dorita unire a Bisericilor încă nu a avut loc şi că sfintele canoane interzic rugăciunile în comun şi comuniunea în Taine cu heterodocşii.

Se naşte întrebarea, „De ce uniaţia monofizitismului cu Biserica Ortodoxă este atât de importantă pentru ecumenismul mondial?” Nu numai pentru că această uniaţie distruge structura dogmatică şi canonică a Bisericii Ortodoxe: însăşi concepţia despre lume a monofizitismului, cel puţin a cârmuitorilor actuali ai lor, este deosebit de prielnică pentru planurile ecumeniste.

Să ne îndreptăm atenţia către o scriere a unui renumit activist armean din perioada prerevoluţionară, şi anume fostul patriarh constantinopolitan armean Maleahi Ormanian – „Biserica Armeană”. Acesta şi în prezent este foarte venerat în catolicosatul de la Ecimiadzin (cum mărturiseşte articolul unui episcop armean contemporan din „Periodicul Patriarhiei Moscovei”). În afară de blasfemiile binecunoscute proferate împotriva celui de-al IV-lea Sobor Ecumenic de la Calcedon, Maleahi Ormanian exprimă în chip de formulă 3,7,20 proporţia numerică a Sinoadelor Ecumenice recunoscute de armeni, de lumea greco-ortodoxă şi de romano-catolici. Totodată el crede că „este de dorit cel mai mic număr de dogme”; în acelaşi timp această limitare dogmatică la armeni nu este întâmplătoare, ci „reiese în întregime din principiul prudenţei introdus la baza doctrinei bisericii armeneşti.”

Mai departe, să nu uităm că în urmă cu un secol Ormanian a schiţat programul ecumenismului: „Dacă în urma unui fericit concurs de împrejurări principalele Biserici existente din vechime ar sfârşi, să zicem, nu printr-o unire deplină, ci cel puţin prin stabilirea între ele a unei înţelegeri sau convenţii, în acest caz cel mai prielnic teren pentru astfel de apropiere ar fi cel pe care se află în prezent Biserica Armeană.” De asemenea, Ormanian era entuziasmat de „spiritul toleranţei”, sau mai bine zis al toleranţei totale a cercurilor bisericeşti armene. Biserica Armeană „insistă asupra faptului că adevărata universalitate poate exista doar în adunarea tuturor Bisericilor… O dată ce această condiţie va fi îndeplinită, fiecare Biserică în parte poate să răstălmăcească după cum voieşte amănuntele de ordin secundar. Aceste temeiuri ale învăţăturii creştine, Biserica Armeană le reduce la cea mai simplă şi succintă tâlcuire.” În fond această teză nu este mai prejos de „minimumul teologic” al CMB, unde totul este permis – inclusiv tâlcuirea „unor amănunte de ordin secundar”.

În „Buletinul bisericesc” (organ al Sinodului Bisericii Ruse) din 1911 a fost tipărit un articol cuprinzător „O privire a Bisericii Ortodoxe asupra Bisericii Armeneşti”. În acest articol se analiza şi cartea lui Ormanian, cel ce timp de 12 ani fusese patriarh al Constantinopolului iar atunci era „unul din cei mai de seamă pretendenţi la postul de catolicos al Armeniei”, unul dintre „cei mai renumiţi savanţi contemporani”. Opinia de bază a „Buletinului bisericesc” referitoare la Biserica Armenească se întemeia pe lucrarea fundamentală a profesorului Academiei Duhovniceşti din Sankt-Petersburg, I. E. Troiţki, care, după cum se ştie, scria cu claritate despre monofizitismul Bisericii Armeneşti. „Buletinul bisericesc” observa că în faţa pericolului „junilor turci” armenii ar putea să facă uniaţia cu ortodocşii „din cauza unor avantaje politice”, fără a înlătura în prealabil diferendul dogmatic între Biserici.

Ştiinţa teologică rusă îi consideră pe armeni ca monofiziţi. Dreptul canonic rusesc repartizase Biserica Armeano-Gregoriană pe seama Departamentului Afacerilor Bisericeşti a confesiunilor străine din Ministerul Afacerilor Interne. Statistica rusească scria următoarele despre componenţa religioasă a populaţiei din Imperiul Rus: „La noi principalele confesiuni religioase sunt în număr de şase: cea ortodoxă, de care aparţine toată populaţia rusească; mahomedană, de care aparţin triburile turco-tătare şi populaţia Caucazului; catolică – polonezii şi letonii; cea protestantă – finlandezii şi germanii; iudaică – evreii; şi armeano-gregoriană – armenii”. După cum vedem nici statistica nu observă vreo înrudire dintre aşa-zisele „confesiuni creştine”, enumerându-le de-a valma cu alte religii – un amănunt neînsemnat dar semnificativ al acelei epoci.

Dacă în prezent în loc de Imperiul Rus pravoslavnic avem o Federaţie Rusă „liber cugetătoare”, în care toţi sunt egali – de la lăcaşul ortodox până la sanctuar păgânesc, de la străvechea catedrală a Adormirii Maicii Domnului până la nou venitele „misiuni” sectante, sigur că nu putem pretinde imposibilul – schimbarea politicii religioase de stat. În schimb este cu putinţă şi trebuie să cerem revenirea la regulile canonice ale renumitului Sobor Local dintre anii 1917-18, la tot ce este mai valoros din moştenirea Bisericii Ruse prerevoluţionare. Noi însă observăm contrariul. „Unica predanie” pe care ierarhii de la vârf ai Patriarhiei Moscovei o păzesc şi o cultivă este „predania” anului 1961, an când sub presiunea şi la comanda expresă a regimului totalitar, Patriarhia Moscovei a intrat în CMB; „predania” vremurilor de tristă amintire a ecumenistului Nicodim (Rotov) care a iniţiat „dialogul iubirii” cu Vaticanul, cu protestantismul, cu monofizitismul şi altele.

Prin urmare, dacă în trecut dialogul cu catolicosatul de la Ecimiadzin era obligatoriu – în scopul de a întări „noua comunitate istorică” – poporul sovietic – pe „linia” pseudobisericească, în prezent nu mai poate fi vorba de nici un fel de constrângere. „Comunitatea ecumenistă” este întărită benevol, în cadrul „secolului globalizării”. Cu alte cuvinte ei se leapădă de bună voie de Simbolul Credinţei, înlocuindu-l cu o „gramată” ecumenică bună în toate împrejurările.

Dacă răsfoim publicaţiile Patriarhiei Moscovei în anii „de libertate” 1990, va fi foarte greu de aflat ceva despre Sinodul de la Calcedon, în schimb cititorul va descoperi nu numai o „comunitate istorică”, în jurul „numelui lui Hristos”, cu armenii monofiziţi, ci şi unele raţionamente confuze referitoare la familia cea mai apropiată de Ortodoxie a vechilor Biserici răsăritene (orientale) din care fac parte de asemenea Bisericile Coptă, Siriacă, Malabară şi Etiopiană. Chiar şi denumirea atribuită deja comunităţilor monofizite eretice este de „Biserici Ortodoxe Răsăritene (precalcedoniene)”. În sfârşit, concepţia referitoare la heterodocşi, adoptată practic fără dezbatere de către Sinodul arhieresc din 2000, evită de asemenea orice aluzie referitoare la monofiziţi, la erezii, la anatemele Sinoadelor Ecumenice. Iarăşi se discută despre „Bisericile Precalcedoniene” – Coptă, Armeană, Siro-Iacobită, Etiopiană, Malabară. În toate acestea se simte mâna preşedintelui secţiei CMB-ului, a Mitropolitului Kiril, care încă în 1996, în deplin acord cu uniaţia de la Chambessy, a numit Biserica Armenească „Biserică soră”, partener fidel la mişcarea ecumenistă.

După cum observăm, „teoria ramurilor”, a „Bisericilor surori”, a „familiei Bisericilor” ş.a.m.d. se află în contradicţie flagrantă cu conştiinţa tradiţională ortodoxă. Renumitul teolog grec, Arhimandritul Gheorghe (Kapsanis), egumenul Mănăstirii Grigoriou din Muntele Athos, în lucrarea sa despre conştiinţa ecleziologică a lumii ortodoxe de după căderea Constantinopolului, din 1453 şi până la începutul secolului XX, subliniază că pentru ortodocşi „nu există credinţă apostolică în afara limitelor canonice ale Bisericii soborniceşti (catoliceşti), şi nici Biserică apostolică în afara graniţelor adevărului, adică a Credinţei ortodoxe.” În acest punct aripa ecumenistă a Patriarhiei Moscovei se contrazice pe ea însăşi, promovându-şi propria „ortodoxie” fără să mărturisească Ortodoxia. De exemplu, oficial îl cinsteşte pe sfântul Maxim Grecul, deşi acesta, dacă veni vorba, a scris şi împotriva comuniunii cu papistaşii, şi împotriva rătăcirilor armenilor; dar în acelaşi timp, după cum s-a văzut mai sus, aripa ecumenistă a Patriarhiei Moscovei este gata să se unească de facto cu monofiziţii (în primul rând cu catolicosatul armean) în cadrul ecumenismului, fiind deja pregătită ca, la începutul anului 2002, la reuniunea curentă de la Assisi, să recunoască şi papismul ca „Biserică soră”. Totodată s-ar cuveni să precizăm că principiile ortodoxe şi cele pseudo-ortodoxe, ecumeniste, diferă unele de altele în toate privinţele, deosebindu-se esenţial şi în ce priveşte dialogul cu heterodocşii. Dacă la începutul secolului XX, până la răspândirea ecumenismului, ereziile erau privite ca erezii, acum însă, în secolul ecumenismului, nu mai există erezii, în schimb există nişte „interpretări proprii ale adevărului evanghelic”. Deci tocmai cu această „interpretare proprie a Ortodoxiei” ni se propune să facem compromisuri, să ne îndreptăm spre „formularea unui acord”, pentru a folosi una dintre definiţiile precise ale teologului nostru remarcabil, Profesorul I. E. Troiţki. Ecumenismul nu cunoaşte nici o formă de propovăduire ortodoxă în mediile heterodoxe, nici un fel de pocăinţă în materie de erezie, drept condiţie a unirii cu Ortodoxia.

Toate acestea se observă şi faţă de monofiziţi. „Buletinul bisericesc” din 1910 comunică următoarele: „Patriarhul Fotie al Alexandriei a înfiinţat o nouă eparhie ortodoxă în Abisinia (Etiopia). Timp de 14 veacuri aici nu a existat nici o eparhie ortodoxă. Ca mitropolit al Abisiniei a fost desemnat Mitropolitul Hristofor de Axoma”. În prezent actualul Patriarhat al Alexandriei a recunoscut deja „tainele” copţilor monofiziţi.

„Buletinul bisericesc” din 1911 scria: „Pe data de 14 Iunie, 1910 Episcopul Petru (siro-iacobit din Sadad) împreună cu o parte din păstoriţii săi s-au alăturat Bisericii Ortodoxe din Emessa (Biserica Antiohiei).” Buletinul nostru bisericesc observa că acesta este primul caz de trecere a unor siro-iacobiţi la Ortodoxie şi a reprezentat o dorinţă benevolă a nou-veniţilor de a trece sub omoforul Bisericii. Ce se întâmplă însă în prezent? Patriarhatul Antiohiei recunoaşte tainele atât ale papistaşilor cât şi ale monofiziţilor.

În sfârşit, câteva date despre misiunea noastră de la Urmi dinainte de revoluţie, înfiinţată între nestorieni: aceştia s-au alăturat Bisericii Ruse şi dintre ei a ieşit Episcopul Ioan de Urmi, hirotonit la Belgrad de către Mitropolitul Antonie Hrapoviţki. Dar ce vedem în prezent? Vedem dialogul ecumenist al Patriarhiei Moscovei cu nestorienii ca între egali, iar judecând după site-urile de pe internet ale monofiziţilor, ultimii poartă propriul lor dialog cu nestorienii.

Desigur, cel mai distrugător act după intrarea Patriarhiei Moscovei în CMB, în 1961, este uniaţia de la Chambessy şi apoi cea de la Balamand. În acelaşi timp ar fi o greşeală vădită şi un fel de autoînşelare a unei părţi a ortodocşilor din Rusia a se preface că nu observă roadele acestor convenţii ce proliferează. Aripa ecumenistă a Patriarhiei Moscovei, deopotrivă cu ecumeniştii din Grecia (după cum am văzut mai sus), nu simte nicidecum nevoia unei dezbateri soborniceşti sau, cu atât mai mult, a confirmării acestor uniaţii. Oficial problema este îngheţată, însă, ca din întâmplare, de bază devin tocmai unele dintre „opiniile teologice personale” ce rezultă din obligaţiile uniaţilor şi se sprijină pe „teologia” de la Chambessy, Balamand şi Assisi.

Un exemplu pilduitor îl reprezintă cariera fulgerătoare a ieromonahului, apoi egumenului, iar în prezent a episcopului vicar din Anglia, Ilarion (Alfeev), vechi colaborator al secţiei CMB a Patriarhiei Moscovei, şi până nu demult participant activ al „rugăciunilor” în comun de la Assisi. Vom cita un fragment, care nu necesită nici un fel de comentariu, din monografia lui, având ca temă teologia dogmatică: „Spre deosebire de Biserica Ortodoxă din Afara Graniţelor, Biserica Ortodoxă Rusă împreună cu alte Biserici Ortodoxe participă la mişcarea ecumenică, menţinând legătura cu creştinii de alte confesiuni, îndeosebi cu cei a căror ecleziologie este identică sau apropiată de ecleziologia ortodoxă – a Bisericii Romano-Catolice şi a Bisericilor Răsăritene Precalcedoniene. Tocmai de aceea, necăutând la faptul că şi în Biserica Ortodoxă Rusă există teologi şi ierarhi pentru care cuvântul „ecumenism” sună ca o înjurătură şi care se manifestă în duhul Arhiepiscopului Averchie, poziţia oficială a Bisericii noastre se caracterizează prin tendinţa către dialogul cu confesiunile heterodoxe”.

Într-un articol al său a declarat deschis că s-a ajuns la o înţelegere cu monofiziţii (după expresia lui, cu „pravoslavnicii răsăriteni”) în privinţa unor probleme hristologice. Pe site-ul eparhiei copte (monofizite) din Anglia poate fi găsit textul complet al acestei „înţelegeri cu privire la unele probleme hristologice”, altfel spus, ale uniaţiei de la Chambessy. Dacă vom consulta site-ul Patriarhiei Copte din Egipt vom găsi nu numai cele mai sofisticate calomnii asupra celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (în spiritul patriarhului armean Maleahi Ormanian), ci şi epitetul de „sfânt” (?!) atribuit ereziarhului Dioscor, ca şi mândria pentru activitatea lor ecumenistă – copţii se află în dialog cu Vaticanul, prezbiterienii, protestanţii evanghelici şi cu Ortodoxia oficială. „Patriarhatul” Copt este unul dintre întemeietorii CMB-ului, membru al Comitetului Bisericilor Panafricane şi din Orientul Mijlociu.

Ceilalţi monofiziţi, armenii, conform datelor corespondentului în Rusia al Institutului Kesston, încă din 1990 le permiteau anglicanilor să participe la taina euharistiei. Nu sunt un secret pentru nimeni relaţiile strânse între Ecimiadzin şi Vatican. Cu atât mai mult sunt de înţeles cuvintele Papei de la Roma, aflat în Septembrie 2001 în Armenia: „Iarăşi sunt la doi paşi de Moscova”.

În sfârşit, având în vedere dialogul dintre Vatican şi islam, Vatican şi iudaism, dialogurile corespunzătoare ale Ortodoxiei „oficiale” (Mitropolitul Damaschin al Elveţiei, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, Mitropolitul Vladimir al Asiei Centrale, Mitropolitul Vladimir al Moldovei ş.a.) vom înţelege tot acest labirint ecumenist planificat al declaraţiilor reciproce, al uniaţiilor, al rugăciunilor în comun, al întrunirilor „teologice”, al participării la slujbele bisericeşti. Iar monofiziţii joacă un rol din ce în ce mai important în crearea pseudo-religiei universale. Totuşi rolul principal în construcţia acestui nou Turn al Vavilonului este rezervat papismului modern, necăutând la toate pretenţiile monofiziţilor.

În această privinţă, cu cea mai mare sinceritate s-a exprimat arhiepiscopul unui mic grup de catolici din Grecia, Nicolae Foscolos: „Pentru noi, catolicii, Biserica este o unică piramidă în frunte cu Arhiepiscopul Romei, Papa.”

Oare câţi aşa-zişi „duşmani ai Bisericii”, pseudo-„rascolnici” şi „eretici”, vor mai răsări printre pravoslavnici, pe măsură ce monofiziţii ereziarhi vor deveni „pravoslavnici”, iar ecumeniştii din toate ţările îşi vor ridica „piramida lor unică” în frunte cu Papa de la Roma?

Alexander Soldatov
Revista Pravoslavnaia Rus

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: