TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Părintele Serafim Rose – Prefaţă la Viaţa preacuviosului Paisie Velicikovski

Posted by traditiaortodoxa pe Iunie 30, 2007

Numai prin Ortodoxia credinţei, fără paza cu râvnă a tuturor poruncilor lui Hristos (adică punând Ortodoxia în practică, cu mare osteneală), nu este cu putinţă să ne mântuim.Sfântul Paisie Velicikovski

În vremurile noastre înfricoşătoare, ale unei lepădări aproape totale de Hristos şi de sfânta Sa Biserică, vremuri premergătoare apariţiei antihristului, de mare valoare este tipărirea de cărţi ca cea ce descrie viaţa stareţului Paisie, care, având darul discernământului şi alte virtuţi harice, a fost o întruchipare a adevăratului duh ortodox.

Arhiepiscopul Nectarie de Seattle

Data de 21 decembrie 1972 a marcat cea de-a 250-a aniversare a naşterii arhimandritului Paisie Velicikovski (1722 -1794). Această remarcabilă aniversare a trecut aproape cu totul neobservată în lumea ortodoxă atât de ocupată de problemele ei lumeşti, de luptele ei pentru supravieţuire. Şi totuşi pentru creştinii ortodocşi din secolul XX nu există Sfânt Părinte din vremurile apropiate nouă mai însemnat decât preacuviosul Paisie Velicikovski. Aceasta nu numai din pricina vieţii lui sfinte, nu numai pentru că a apărat ca un al doilea sfânt Grigorie Palama practica isihastă a „rugăciunii minţii” sau a „rugăciunii lui Iisus”; nu numai pentru că prin mulţii săi ucenici a inspirat marea reînviere monahală a secolului XIX, care a înflorit mai cu seamă în sfinţii „bătrâni” („stareţii” de la Pustia Optina), ci înainte de toate pentru că a reîndreptat atenţia creştinilor ortodocşi spre izvoarele sfintei Ortodoxii – singura temelie a vieţii şi gândirii ortodoxe adevărate, atât în trecut cât şi în prezent, atât a monahilor cât şi a laicilor.

Aceleaşi izvoare – dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi – sunt şi temelia întregii Ortodoxii autentice şi în vremea noastră. Astăzi un observator al lumii ortodoxe poate vedea uşor ce devine Ortodoxia atunci când aceste izvoare nu mai sunt temelia vieţii şi gândirii ei. Cei ce urmează unor deprinderi şi obişnuinţe neluminate sunt nevinovaţi ei înşişi; ei acceptă pur şi simplu ce li s-a „predat”. Sub păstori stricţi dar prudenţi, astfel de oameni pot fi călăuziţi pe calea adevărată a Ortodoxiei, dar în timpul nostru, timpul unei larg răspândite conduceri iresponsabile a Bisericii, aceşti oameni sunt mult mai adeseori călăuziţi treptat pe calea unor inovaţii şi reforme tot mai mari şi mai absurde.

Încă şi mai rea este starea celor care, nefiind înrădăcinaţi în adevăratele izvoare ale Sfintei Ortodoxii, ocupă poziţii de păstori şi teologi, iar în ignoranţa lor „savantă” caută să călăuzească turmele încredinţate lor după curentele intelectuale sau teologice la modă ale zilei. Aşa sunt, de pildă, liderii mişcărilor „harismatică” sau „evanghelică”, căzuţi pe spate în faţa unei experienţe care, deşi compatibilă cu protestantismul şi creştinismul occidental, poate fi uşor detectată cu discernământ ca o amăgire satanică de cei ce sunt înrădăcinaţi în Tradiţie şi trăiesc după Sfinţii Părinţi. Aşa sunt teologii „şcolii de la Paris” sau ai altor şcoli moderniste care, fiind familiarizaţi cu modelele de gândire şi viaţă heterodoxe, îndrăznesc să-i prezinte pe înşişi Sfinţii Părinţi potrivit înţelegerii lor moderne desfigurate, nereuşind astfel să transmită nici adevăratul lor mesaj, nici (cu atât mai puţin) savoarea lor ortodoxă, dând mai degrabă o caricatură academică bidimensională a lor, bună numai pentru prezentări în saloane ecumeniste decadente şi în reviste academice lipsite de viaţă.

Ambele aceste două tipuri de „ortodocşi” sunt tocmai cei care s-au tăiat de la izvoarele Ortodoxiei şi care la rândul lor îi ajută şi pe alţii să se taie de aceste izvoare. Mişcarea Adevăratei Ortodoxii în timpul nostru a văzut cu limpezime crescândă necesitatea unei delimitări de această pseudo-ortodoxie sau semi-ortodoxie şi a regăsirii în acelaşi timp a rădăcinilor ei în izvoarele adevărate şi nealterate ale Ortodoxiei: Sfinţii Părinţi. Este tocmai ceea ce a văzut şi a făcut la vremea sa preacuviosul Paisie şi ceea ce a făcut din el o figură cheie pentru noi astăzi.

E adevărat, desigur, că lumea pătrunsă de Sfânta Ortodoxie care l-a dat pe cuviosul Paisie nu mai există, şi de asemenea e adevărat că glasul „bătrânilor de-Dumnezeu-purtători”, pe care i-a întâlnit sau generat pe calea sa Sfântul Paisie, chiar şi într-o epocă de declin duhovnicesc, e pur şi simplu neauzit în zilele noastre – cu siguranţă zilele creştinilor de pe urmă.

Şi totuşi, nu se poate ca flacăra zelului cu adevărat ortodox să moară înaintea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos; nici, dacă această flacără există, Hristos Dumnezeul nostru să nu arate chiar şi acum râvnitorilor Săi cum să ducă o viaţă ortodoxă adevărată şi inspirată. În realitate, mesajul cuviosului Paisie se adresează tocmai şi direct nouă, creştinilor de pe urmă: în „sulul” său despre „rugăciunea minţii” el spune că Sfinţii Părinţi au scris cărţile lor „prin purtarea de grijă deosebită a lui Dumnezeu, ca în vremurile de pe urmă această lucrare dumnezeiască să nu cadă în uitare.”

Auziţi, creştini ortodocşi ai acestor vremuri de pe urmă? Aceste scrieri ale Sfinţilor Părinţi, chiar şi cele care tratează despre cea mai înaltă formă de spiritualitate, au fost păstrate pentru noi, astfel ca, şi dacă s-ar părea că „bătrânii de-Dumnezeu-purtători” nu mai există, să avem însă măcar cuvintele lipsite de rătăcire ale Sfinţilor Părinţi, care să ne călăuzească în ducerea unei vieţi plăcute lui Dumnezeu şi plină de râvnă aprinsă. Iată de ce se înşeală cei ce ne învaţă că, întrucât sfârşitul lumii e aproape, trebuie să stăm, să nu facem eforturi deosebite, ci să păstrăm pur şi simplu învăţătura care ni s-a predat şi să o dăm înapoi, ca şi talantul îngropat al slugii nevrednice (Mt. 25, 24-30), Dumnezeului nostru la a Doua Sa Venire! Preacuviosul Paisie învaţă că numai prin ortodoxia credinţei, fără paza cu râvnă a tuturor poruncilor lui Hristos (adică punând ortodoxia în practică, cu mare osteneală), nu e cu putinţă să ne mântuim.

Timpul sfârşitului, chiar dacă pare aproape, nu-l ştim; oricât de aproape, el rămâne totuşi viitor. În prezent avem numai aceeaşi luptă străveche împotriva puterilor nevăzute, împotriva lumii şi împotriva propriilor patimi, de rezultatul căreia depinde destinul nostru în veşnicie. Să ne luptăm cât mai e încă ziuă, cu timpul şi armele pe care ni le-a dat Atotştiutorul nostru Dumnezeu!

Astăzi situaţia Ortodoxiei e diferită şi mult mai rea decât a fost în timpul stareţului Paisie. În locul veninului păgânismului şi latinismului, care n-a atins de fapt niciodată inima Ortodoxiei, avem astăzi predominarea unei atmosfere de heterodoxie modernistă şi de absurdă „acomodare cu epoca”, care a străpuns atât de adânc însăşi inima unor Biserici ortodoxe, încât fără îndoială ele nu-şi vor mai reveni niciodată, fiii lor fiind lipsiţi de dreapta credinţă, fără a şti măcar ce-au pierdut. În locul mâinii grele a birocraţiei guvernamentale vedem mâna încă şi mai grea a unor moduri de viaţă pseudo-creştine şi păgâne care îi lipsesc pe creştinii ortodocşi de ceva încă nestins în epoca preacuviosului Paisie: evlavia ortodoxă, întregul mod de vieţuire creştin. Tineretul ortodox de azi n-a fost de regulă crescut în mod adecvat şi conştient în învăţătura şi evlavia ortodoxă sau, dacă a fost, ritmul mereu mai accelerat al vieţii moderne păgânizate acţionează puternic pentru a spulbera această educaţie: cel mai adesea el nu ajunge să iubească din copilărie pe Sfinţii Părinţi şi dumnezeieştile slujbe, şi să râvnească după mai mult; şi abia dacă mai are cui se adresa pentru a-şi corecta deficienţele educaţiei şi mediului său: puţine seminarii mai încearcă să dea o educaţie în Ortodoxia autentică. Pentru un astfel de tineret neîntemeiat adânc în Ortodoxie, latura umană a Bisericii devine mult prea adeseori centrul atenţiei, iar mult prea evidentele certuri şi nedreptăţi dintre oamenii Bisericii sunt de ajuns pentru a-i deturna cu totul atenţia de la Biserică sau, dacă mai rămâne un interes religios, să-l devieze spre unul din înfloritoarele secte religioase şi sociale ale zilei ori chiar spre o viaţă de droguri şi imoralitate, împotriva căreia se aduc astăzi atât de larg răspândite avertismente.

Într-adevăr, avem mult mai multă nevoie acum de o întoarcere la izvoarele Ortodoxiei, decât avea cuviosul Paisie! Situaţia noastră e disperată! Şi, totuşi, mila lui Dumnezeu nu ne părăseşte, şi chiar şi astăzi putem spune că există o mişcare de Ortodoxie autentică care respinge conştient indiferenţa, inovaţionismul sau de-a dreptul apostazia predicate de „teologi” şi „ierarhi” ortodocşi de faimă mondială, şi care tânjeşte după mai mult decât Ortodoxia „îndătinată”, lipsită de putere în faţa asalturilor unei lumi rafinate, pricepute în distrugerea sufletelor.

Viaţa preacuviosului Paisie are o deosebită valoare pentru noi fiindcă este viaţa unui Sfânt Părinte al vremurilor moderne, care a trăit în zilele noastre ca şi Părinţii din vechime. Toate curentele antiduhovniceşti ucigaşe ce ameninţă să-l înrobească cu desăvârşire pe om – umanismul ateu, ecumenismul relativist, şi revoluţia cumplită care le-a adus la putere într-o mare de sânge – fie existau deja, fie s-au născut în timpul vieţii lui. Climatul duhovnicesc al epocii sale era foarte asemănător celui al nostru. Dându-şi seama de „climatul vremii” atât de neprielnic Ortodoxiei, preacuviosul Paisie găsise modul de a-l combate – Sfinţii Părinţi; şi, de aceea, el a strâns adevăratele şi dumnezeieştile arme – scrierile ascetice ale Părinţilor.

Acest aproape contemporan al nostru s-a nevoit şi a fost încununat întru slavă, iar Dumnezeu, văzând ostenelile sale, i-a dat rod duhovnicesc însutit, care hrăneşte până în prezent pe creştinii ortodocşi, şi a descoperit în el izvorul tradiţiei curate în Ortodoxia epocii moderne.

Fireşte, trebuie să continuăm să citim texte duhovniceşti ortodoxe, ca Viaţa preacuviosului Paisie, altfel ne vom veşteji duhovniceşte şi vom muri. Dar în acelaşi timp trebuie să ne smerim pe noi înşine şi să folosim însăşi înălţimea vieţii zugrăvite în aceste texte drept prilej pentru noi de „a spori în cunoştinţa decăderii noastre”, cum spune atât de bine preacuviosul Nil. Trebuie să aplicăm în mod adecvat „viaţa” preacuviosului Paisie la propria noastră stare duhovnicească.

De aceea, toţi cititorii ei sa-şi dea bine seama că:

1. Astăzi nu mai există „bătrâni” („stareţi”) ca Sfântul Paisie. Dacă ne imaginăm că ei există, ne putem vătăma ireparabil sufletele – „imaginaţia” fiind tocmai una din formele „înşelării” sau „amăgirii” duhovniceşti. Trebuie să învăţăm să citim viaţa şi faptele lui chiar dacă nu suntem în stare să le aplicăm în întregime la viaţa noastră coruptă şi depravată.

În acelaşi timp, trebuie să-i respectăm pe părinţii noştri duhovniceşti care cunosc măcar mai multe decât noi şi încearcă să facă tot ce pot mai bine pentru a-i călăuzi pe fiii lor duhovniceşti în cele mai imposibile condiţii. Mulţi tineri astăzi sunt în căutare de „guru” şi sunt gata să devină sclavii oricărui astfel de candidat care s-ar ivi. Dar vai celor ce profită de acest climat al timpului nostru pentru a se proclama pe ei înşişi „bătrâni” („stareţi”) de Dumnezeu-purtători în tradiţia veche, fiindcă ei numai se amăgesc pe ei înşişi şi pe alţii. Orice alt părinte duhovnicesc ortodox va spune deschis fiilor săi că puţinul de „stăreţism” ce-a mai rămas astăzi e ceva foarte diferit de ceea ce reprezintă preacuviosul Paisie şi stareţii de la Optina.

2. Tipul de comunitate pe care a cârmuit-o Paisie e dincolo de capacităţile timpului nostru. Un asemenea „rai pământesc” nu ar mai putea exista astăzi, nu numai pentru că nu mai există „bătrâni” de-Dumnezeu-purtători, care să ne călăuzească, ci pentru că, şi dacă ar exista, nivelul duhovnicesc al celor ce i-ar urma e mult prea jos. Epoca noastră e prin excelenţă epoca contrafacerii, falsificării duhovniceşti, iar nu a vieţii purtătoare-de-Duh de odinioară.

Să învăţăm deci să folosim la maximum posibilităţile limitate pe care le avem (şi care, în comparaţie cu viaţa lumii de azi, sunt la urma urmei un „rai pământesc”), fără să demolăm puţinele comunităţi ortodoxe rămase cu un criticism egocentric şi trândav, şi fără să ne dezechilibrăm pe noi înşine cu visurile unor imposibile comunităţi desăvârşite.

3. Timpul nostru cheamă mai presus de orice la osteneli smerite şi tăcute cu iubire şi simpatie pentru ceilalţi nevoitori pe calea vieţii duhovniceşti ortodoxe la o adâncă hotărâre ce nu se descurajează din pricina atmosferei nefavorabile.

Noi, creştinii vremurilor din urmă, mai suntem chemaţi să lucrăm cu stăruinţă asupra noastră înşine, să fim ascultători faţă de părinţii şi autorităţile duhovniceşti, să ducem o viaţă cuviincioasă cu cel puţin un minimum de disciplină duhovnicească şi cu o lectură sârguincioasă a literaturii duhovniceşti ortodoxe, pe care preacuviosul Paisie a transmis-o timpului nostru, să veghem asupra păcatelor şi căderilor noastre şi să nu-i judecăm pe ceilalţi. Dacă facem aceasta chiar şi în vremurile noastre teribile, putem avea nădejde, cu mila lui Dumnezeu, de mântuire a sufletelor noastre. Poate că principala menire a vieţii preacuviosului Paisie pentru noi astăzi este aceea de a ne da curajul să îndurăm înfricoşătorul climat antiduhovnicesc al timpului nostru; fiindcă, aşa cum ne-a preîntâmpinat Mântuitorul nostru, chiar şi în vremurile de pe urmă când „dragostea multora se va răci”, „cel ce va răbda până la capăt se va mântui”. (Mt.24,13)

Ieromonah Serafim Rose Platina, California 1976

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: