TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Cum să înţelegem Calendarul nostru Bisericesc

Posted by traditiaortodoxa pe Iulie 8, 2007

(Temeiuri istorice şi ştiinţifice)

Reproducem aici un fragment din lucrarea vrednicului de pomenire părinte Boris Molceanov, care cercetează detaliat perfecţiunea liturgică a calendarului iulian. Esenţa lucrării este următoarea: Pascalia, acceptată şi transformată în canon de către Conştiinţa fără de greşeală a Bisericii, reprezintă o capodoperă a armoniei liturgice, ea fiind temelia calendarului nostru bisericesc, care foloseşte soarele şi luna într-o unitate echilibrată pentru anotimpuri, zile şi ani. Calendarul iulian face ca această unitate armonioasă să devină posibilă, în timp ce calendarul gregorian introduce discordia şi dezechilibrul în ciclul liturgic.

Întrucât dorinţa de a introduce noul calendar în cronologia sărbătorilor bisericeşti se bazează exclusiv pe consideraţii necreştine, materialiste şi seculariste, ori şi mai grav, este inspirată de mişcarea ce reneagă Sfânta Biserică, conducând la erezia tuturor ereziilor – ecumenismul – şi toate acestea cu un total dispreţ faţă de reflectarea supremei unităţi şi armonii a creaţiei dumnezeieşti, noi nu putem accepta aceste tendinţe.

Pascalia singură va clarifica în cele din urmă „chestiunea calendarului”, pentru că, fiind adoptată de către Conştiinţa Bisericii şi fiind adeverită de către Duhul Sfânt, Pascalia reprezintă un absolut inviolabil!

A tăgădui acest fapt ar fi egal cu a nega lăcaşul şi lucrarea Sfântului Duh. Pe viitor, toate calculele privind unitatea şi acordul ciclului liturgic vor avea ca punct focal al armoniei lor, Pascalia.

1. Legătura unilaterală a calendarului lunar cu cel iulian în Pascalia creştin-ortodoxă.

Studiind Pascalia noastră suntem irezistibil cuprinşi de admiraţie în faţa lucrării ingenioase a savanţilor din Alexandria, care au reuşit să efectueze, în Pascalie, o legătură inalterabilă între calendarul lunar şi cel iulian solar. Astronomii alexandrini din secolul al III-lea cunoşteau bine întârzierea calendarului iulian faţă de soare. Cu toate acestea, ei n-au abandonat calendarul iulian, ci s-au folosit cu pricepere de erorile lui pentru o concordanţă stabilă cu anul lunar, ce stă la baza Pascaliei noastre. Calendarul iulian rămâne în urma adevăratului timp solar, şi cel lunar de asemenea rămâne în urmă împreună cu calendarul iulian. Anul lunar s-a dovedit a fi legat în veşnicie de cel iulian şi o întârziere progresivă a unuia faţă de celălalt este imposibilă.

O rămânere în urmă (defazare) a anului iulian este egală cu rămânerea în urmă a celui lunar. Echinocţiul întârzie egalmente în ambele cronologii.

Diferenţa dintre calendarul iulian şi cel lunar nu întrece o oră şi jumătate în decursul unui mileniu. Noi înşine putem vedea cum toate lunile pline pascale, calculate pentru mii de ani înainte în Pascalia noastră, cad precis în toate dăţile indicate în calendarul iulian, dar nu coincid deloc cu calendarul gregorian.

Legătura indestructibilă dintre calendarul lunar şi cel iulian este evidenţiată îndeosebi de către următorul fenomen specific: ştim că un ciclu lunar este egal cu 19 ani, în timp ce un ciclu solar este egal cu 28 de ani. Să analizăm aceste cifre, multiplicând mai întâi: 19 = l x 19; 28 = 4 x 7. Ce se întâmplă când le multiplicăm între ele? 19×4 = 76, adică perioada de 76 de ani, după a cărei trecere începutul anului lunar coincide exact cu începutul anului iulian. Aşadar, multiplicând 76 cu 7 obţinem 532, adică acea perioadă, după a cărei trecere, Paştele iarăşi cade în aceleaşi zile şi luni, în care a fost sărbătorit de la început şi pe întreaga durată a indictului.

Având în vedere o legătură atât de stabilă între calendarul lunar şi cel iulian, nici vorbă nu poate fi despre vreo schimbare a calendarului iulian, fiindcă va interveni inevitabil o dezechilibrare a întregului sistem bine alcătuit şi armonios al Pascaliei noastre şi apariţia unor mari încurcături în toate calculele pascale.

Din păcate, experimentul necugetat al schimbării calendarului petrecut la Roma îşi manifestă în prezent urmările sale jalnice.

2. Reforma latină a calendarului şi consecinţele sale nefaste asupra armoniei liturgice.

La Vatican, în turnul celor patru vânturi, există o încăpere numită Sala Calendarelor. În 1582, Papa Grigorie XIII se afla în această sală, observând cu interes cum razele solare se mişcau pe parchetul pe care era trasată o linie de la nord spre sud.

În acea perioadă savanţii italieni Ignatius Dante, Aloysius Lilius, Christopher Clavius şi Pietro Cicchone se străduiau să-1 convingă pe Papă de întârzierea calendarului faţă de soare şi de necesitatea unei rectificări. Papa cerea dovezi. Şi atunci savanţii au tras o linie pe pardoseala Sălii Calendarelor, străpungând peretele sudic pentru a lăsa să intre în încăpere razele soarelui. Papa a fost invitat să se convingă vizual de corectitudinea afirmaţiilor lor.

S-a dovedit că aveau dreptate: zilele solstiţiului şi echinocţiului se deplasaseră cu zece zile întregi. Soarele însuşi mărturisea asupra întârzierii calendarului iulian. Papa s-a lăsat convins. În 1582 reforma calendarului a fost efectuată. După 4 octombrie, deodată a venit 15 octombrie (conform tradiţiei biblice acest interval este rezervat Creaţiei).

Dacă, totuşi, cunoştinţele savanţilor italieni din secolul al XIV-lea ar fi fost cel puţin apropiate de cunoştinţele alcătuitorilor Pascaliei (savanţii alexandrini din secolul III), în acest caz ei înşişi ar fi renunţat la propriul lor plan de reformare a calendarului. Din nefericire, ei erau prea departe de înţelepciunea savanţilor alexandrini care, în secolul al III-lea, ştiau deja foarte bine ceea ce savanţii italieni ajunseseră să afle abia în secolul al XVI-lea – întârzierea calendarului.

Reforma ca atare a fost efectuată primitiv şi grosolan. În loc de a ordona ca 5 octombrie să devină brusc 15 octombrie, reforma s-ar fi putut introduce gradat şi ordonat pe o perioadă de 44 de ani, nesocotind anii bisecţi, ci considerându-i ca fiind întregi. S-a văzut, de fapt, că, graţie unei astfel de reforme pripite, primii destabilizaţi s-au pomenit a fi reformatorii înşişi, anume astronomii italieni, care s-au lovit imediat de multiple dificultăţi de ordin practic. Nu se ştie cum şi-au mai menţinut ei jurnalul observaţiilor astronomice, în care sunt notate nu numai zilele, ci şi orele şi minutele, după ce au produs un gol de zece zile întregi? Cum şi-ar mai fi făcut ei calculele astronomice după ce, datorită reformei lor, au rupt toate conexiunile cu stabilitatea calendarului convenţional? Unica scăpare din acest impas ar fi fost revenirea la calendarul iulian şi efectuarea în continuare a tuturor calculelor în conformitate cu acest calendar, modificând extrem de simplu rezultatele obţinute în baza calendarului iulian de către aceşti noi codificatori. Astfel, ar fi fost posibil de obţinut aceeaşi acurateţe a cronologiei, iar unitatea dintre cronologia solară şi cea lunară n-ar fi fost distrusă.

A meritat oare să fie reformat calendarul din pricina defazării în cronologia iuliană? Cel mai hotărât opozant al reformei latine s-a dovedit a fi cronologia lunară ce nu poate fi în nici un fel unitară cu noul calendar. Prin urmare, reformiştii italieni au fost siliţi s-o modifice deopotrivă cu întreaga Pascalie.

Minunata lucrare a savanţilor alexandrini a fost iremediabil mutilată şi distorsionată. Sistemul lor ingenios de simplu şi de precis a fost înlocuit cu un sistem nou şi împovărător. Armonia dintre anul lunar şi cel solar a fost distrusă pentru totdeauna. Ordinea din calculul fazelor lunare a fost schimbată şi reformiştii au început să calculeze mişcările lunii în mod artificial, prin introducerea unei acceleraţii de o zi plină la 310 ani. Rezultatul a fost următorul: Paştele lor, în unii ani coincide cu Paştele evreiesc – eveniment condamnat şi interzis cu desăvârşire de către Sinodul I Ecumenic!

Dacă super-încrezuţii în sine făcători ai noului calendar, Aloysius Lilius şi colegii săi ar fi catadicsit să consulte calendarul evreiesc contemporan lor, ei n-ar fi introdus această nefericită perturbaţie lunară.

Înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian a fost asemănătoare înlocuirii unei magnifice opere de artă cu o buturugă cioplită grosolan.

Savanţii italieni din secolul al XVI-lea şi-au ridicat cu acest nou calendar un monument ignoranţei şi stupidităţii lor personale.

Compromisul este oare posibil?

Reformiştii latini, după cum s-a văzut, schimbând calendarul solar, s-au văzut siliţi să denatureze şi cronologia lunară, iar, împreună cu anul solar, să schimbe întreaga Pascalie.

Numeroşi creştini ortodocşi, înţelegând totala imposibilitate pentru Sfânta Biserică de a renunţa la calendarul lunar şi la rânduielile canonice privitoare la sărbătorirea Paştelui, cu toate acestea nu înţeleg pe deplin legătura de nezdruncinat a Pascaliei noastre cu calendarul iulian. Aceşti oameni, rău informaţi, vorbesc adesea despre un compromis, chipurile, să lăsăm Pascalia noastră neschimbată, adică să sărbătorim Paştele şi celelalte sărbători legate de acesta, după calendarul iulian, iar celelalte sărbători, în acord cu calendarul gregorian. Această propunere este întărită de faptul că, copiii noştri care învaţă în şcoli ne-ortodox-creştine sunt nevoiţi să-şi petreacă sărbătorile conform uzanţelor vacanţelor legale ale ne-ortodocşilor, după calendarul gregorian. Nu vom intra în discuţie, negând aceste dificultăţi pe care le întâmpină copiii noştri în faţa necesităţii de a respecta zilele sfinte în acord cu calendarul nostru bisericesc.

Există desigur greutăţi, dar n-are rost să le exagerăm. Copiii din familiile evreieşti şi musulmane găsesc totuşi o modalitate de a-şi respecta sărbătorile fără a schimba calendarul. Dacă necreştinii au curajul şi puterea de credinţă de a posti când alţii sărbătoresc şi de a-şi respecta cu stricteţe sărbătorile potrivit cronologiei lor, ce scuză putem avea noi când nu facem nici atât? De ce oare numai printre noi apar astfel de tendinţe de a sacrifica calendarul nostru iulian?

Autorii soluţiilor de compromis nu pot evita situaţiile complet inadmisibile în urma încercărilor de a folosi Pascalia canonică în relaţie cu calendarul gregorian. Un exemplu al unei astfel de situaţii s-a întâmplat în 1959. În acel an, Pastele a căzut în data de 20 aprilie. Sfânta Treime – în data de 8 iunie (după calendarul iulian). Opt zile mai târziu, la 16 iunie a început postul Sfinţilor Apostoli care a continuat până în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie). Dacă ar fi fost folosit calendarul (nou) gregorian, începutul postului ar fi căzut în data de 29 iunie, adică chiar în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, astfel că postul ar fi dispărut cu desăvârşire. Aşa ceva se întâmplă totdeauna atunci când Pastele cade între 20 şi 25 aprilie.

Sfânta Biserică nu poate sub nici o formă să renunţe la poruncile apostolice. În consecinţă, calendarul (nou) gregorian nu poate fi acceptat chiar şi în condiţii de compromis.

din revista Orthodox Life, Jordanville, 1958

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: