TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Reflecţii critice pe marginea unei cărţi despre calendarul Bisericii

Posted by traditiaortodoxa pe Iulie 12, 2007

Arhiepiscopul Hrisostom şi Ieromonahul Patapie

Într-un volum recent publicat, intitulat Neînţelegerea îndreptării calendarului[1] Nicolae Popescu, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Ovidius din Constanţa, România, susţine cu ardoare ceea ce domnia sa denumeşte „corectarea” calendarului iulian de către Biserica Ortodoxă Română, atunci când, în 1924, această instituţie – şi alte câteva Biserici Ortodoxe locale – au adoptat calendarul papal sau aşa-numit „nou” sau „gregorian”, pentru calcularea ciclului sărbătorilor liturgice ale Bisericii. (Statul român adoptase calendarul gregorian pentru uz laic la 1 aprilie 1919). Interpretând greşit chestiunea calendarului, autorul pune în mod eronat semnul egalităţii între calendarul iulian şi cel bisericesc, care, utilizând calendarul iulian pentru calcule, realizează o dispunere inteligentă şi complexă a sărbătorilor ecleziastice de peste an în jurul diverselor evenimente solare şi lunare şi a poziţiei centrale a sărbătorii Sfintelor Paşti. Esenţa reformelor calendaristice din 1924 a constat în abandonarea acestui Calendar Bisericesc – utilizat în mod universal de către Biserica Ortodoxă începând de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), folosit încă de majoritatea creştinilor ortodocşi din întreaga lume – şi nu în corectarea calendarului iulian. Tot această ruptură cu Tradiţia Bisericii explică şi reacţiile răspândite împotriva inovaţiei respective din partea multor preoţi şi credincioşi ortodocşi – „anticalendariştii” (un epitet cât se poate de lipsit de sens) şi „stiliştii” (un termen peiorativ, derivat din expresia „pe stil vechi”, folosită privitor la datele din calendarul iulian), aşa cum se referă autorul la credincioşii ortodocşi care au refuzat să adopte calendarul papal, care sunt de obicei cunoscuţi drept „vechi calendarişti”. Deşi se pretinde a veni în apărarea reformei calendaristice, cartea dlui Popescu este în esenţă un atac împotriva a ceea ce domnia sa consideră un refuz încăpăţânat al vechi calendariştilor de a accepta schimbarea calendaristică, încheind cu o listă de măsuri gratuite, stângace, nechibzuite şi exagerate pe care consideră că Biserica de stat oficială a României ar trebui să le adopte pentru a-i readuce în sânul Patriarhiei Române pe „rătăciţii” vechi calendarişti.

Nu avem nici o dorinţă să punem la îndoială sinceritatea autorului sau motivele sale pentru a scrie o asemenea carte. Este cât se poate limpede că domnia sa crede cu tărie că vechi calendariştii nu au înţeles raţiunile care au făcut Biserica Română să renunţe la calendarul iulian şi să-l adopte pe cel gregorian (sau papal) pentru stabilirea Sinaxarului adică a ciclului de sărbători ecleziastice stabile, păstrând cu toate acestea formula statornicită la Sinodul I pentru calcularea datei Sfintelor Paşti. Dar modul în care domnia sa tratează chestiunea calendaristică este afectat de numeroase distorsiuni, omisiuni şi alte inexactităţi, iar dintre acestea pe unele ne vom strădui să le abordăm în limitele acestui articol.

Este inutil să spunem că noi, ca vechi calendarişti, nu avem nici o înclinaţie spre ideile susţinute în cartea de faţă sau spre abordarea uneori polemică. Dar, aidoma altor vechi calendarişti care sunt adepţi ai unei ecleziologii moderate, noi nu ne opunem de principiu unei dezbateri deschise, irenice şi generoase asupra chestiunilor din jurul Calendarului Bisericesc. După cum susţine şi Mitropolitul Chiprian de Oropos şi Fili, Întâistătătorul rezistenţei vechi calendariştilor moderaţi din Biserica Ortodoxă a Greciei, „din cauza ecumenismului şi a inovaţiei calendaristice, Biserica Ortodoxă din zilele noastre este divizată şi are nevoie să fie unificată.”[2] Iar scopul rezistenţei noastre, după cum sugerează înalt preasfinţia sa, este chiar convocarea unui sinod general de unificare, pentru a le permite celor aflaţi în greşeală să se întoarcă la adevărata credinţă. Atunci când nu izbutim să menţinem perspectiva unui asemenea sinod general mai presus de orice alt gând al nostru, notează el, „chietismul şi introvertirea ecleziologică nesănătoasă şi autosuficienţa vor fi predominante, cu toate consecinţele lor tragice şi dureroase la nivelurile teologic, pastoral şi spiritual.”[3] Ca să evităm să devenim introvertiţi, trebuie nu numai să încercăm să oferim o apărare articulată apoziţiei noastre împotriva ecumenismului şi a inovării calendarului, dar şi să fim dornici să-i ascultăm pe oponenţii noştri şi să le răspundem într-un mod echilibrat şi nepărtinitor la criticile ce ni le aduc. în acelaşi timp însă, am putea să ne aşteptăm ca nou-calendariştii să dovedească echilibru şi integritate pe măsură, atunci când scriu despre noi. Din păcate, cartea dlui Popescu nu este nici echilibrată şi nici dreaptă; prin urmare, nu întreprinde nimic pentru a favoriza o mai bună înţelegere în rândul confraţilor săi nou-calendarişti faţă de un curent care, de la începuturile sale din anii 1920, a fost ţinta vitriolării, violenţei şi represiunii din partea tuturor puterilor, fie ele lumeşti sau ecleziastice, într-o aşa de mare măsură.

În partea întâi a primului capitol a cărţii sale, dl Popescu propune un rezumat suficient de competent asupra originilor calendarului iulian şi notează lipsurile lui, dintr-un punct de vedere astronomic. Desigur, calendarul iulian, ca orice alt calendar (şi în special cel gregorian), nu este perfect, dar nici nu prezintă defecte esenţiale, aşa cum ar vrea să ne facă să credem susţinătorii calendarului gregorian. în susţinerea acestei păreri, putem să invocăm înalta consideraţie pe care o avea renumitul matematician german Cari Friedrich Gauss pentru calendarul iulian. Gauss, care a derivat formula matematică pentru calculul datei Sf. Paşti ale ortodocşilor, era fascinat de vechimea şi gradul de sofisticare ale calendarului iulian, despre care considera că posedă o mai mare valoare ştiinţifică decât calendarul gregorian.[4] De asemenea, eminentul astronom rus E.A. Predteşenski şi-a exprimat opinia că, în vreme ce Calendarul Bisericesc (care, repetăm, se bazează pe calendarul iulian) „a fost în aşa fel conceput, încât a rămas neegalat până astăzi”, calendarul gregorian, prin comparaţie, este „greoi şi stângaci într-o asemenea măsură, încât sugerează o reproducere ieftină pusă alături de o descriere artistică a aceluiaşi subiect”.[5]

Mai mult, în partea a doua a acestui capitol, cunoaşterea limitată a istoriei, de care dă dovadă dl Popescu, iese la iveală cât se poate de evident. Potrivit lui Vasile Gheorghiu, din a cărui carte despre calculul pascal dl Popescu citează, Patriarhul Ieremia II al Constantinopolului a scris o epistolă Papei Grigore XIII, în august 1583, afirmând că era imposibil pentru Bisericile Răsăritului să accepte reforma calendaristică a Papei, care fusese introdusă fără consultarea Bisericilor Răsăritului, de vreme ce ar putea să provoace neînţelegere în rândul credincioşilor ortodocşi. Aceasta este o interpretare mult prea simplificată. De fapt, principala preocupare a Patriarhului şi a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului era pretenţia Papei că impunerea noului său calendar reprezenta un semn al puterii sale asupra timpului şi eternităţii. Şi realitatea este că această pretenţie a fost respinsă şi de către protestanţi, şi chiar şi de coloniile americane – populate în primă instanţă de dizidenţi protestanţi – care nu au adoptat calendarul gregorian până la mijlocul secolului al XVIII-lea, considerându-l iniţial o imposibilă recunoaştere a autorităţii papale. Astfel, avem încă un prilej de uimire că dl. Popescu nu înţelege critica blândă făcută de Patriarhul Ieremia pretenţiei Papei de autoritate asupra timpului şi eternităţii, prin propunerea sa că, pentru a stabili dacă acest calendar era „plăcut lui Dumnezeu”, să fie supus atenţiei tuturor patriarhilor şi să nu fie introdus decât „în bună înţelegere cu toţi”.[6] Acest apel la consens patriarhal nu era, după cum încearcă să argumenteze dl Popescu, o susţinere a reformei din partea patriarhului, ci mai degrabă o contestare a prerogativelor papale.

Mai la obiect, dl Popescu face această scamatorie istorică în ciuda binecunoscutelor condamnări ale calendarului gregorian lansate atunci când, în ultimă instanţă, Patriarhul Ieremia a supus chestiunea reformei calendarului patriarhilor Răsăritului. Nu se poate ca dl Popescu să nu aibă ştiinţă de limbajul vehement al anatemelor cuprinse în Sigillionul semnat de Patriarhul Ieremia, Patriarhul Silvestru al Alexandriei şi de un reprezentant al Patriarhului Sofronie IV al Ierusalimului la sinodul ţinut în noiembrie 1583 pentru a discuta cererea Papei ca Biserica Ortodoxă să-i adopte calendarul. Fragmentul din Sigillion reprodus în continuare arată foarte limpede cât de vehement se opuneau cei trei patriarhi calendarului gregorian şi oricărei idei de supremaţie papală:

Din nou Biserica vechii Rome, înşelându-se de mândra deşertăciune a astronomilor săi, cu nechibzuinţă a schimbat preafrumoasele aşezăminte despre Sf. Paşti, stabilite de cei 318 Sfinţi Părinţi la soborul I ecumenic de la Niceea, care cu cea mai mare sfinţenie sunt respectate de toţi creştinii din întreaga lume ca nişte aşezăminte neatinse… Cel ce nu urmează tradiţiile şi obiceiurile Bisericii aşa cum au poruncit cele şapte soboare ecumenice despre Sf. Paşti, legiuind toate bine ca să le urmăm şi voieşte a urma Pascaliei gregoriene şi calendarului papist, acela, ca şi ateii astronomi, lucrează contra tuturor hotărârilor sfintelor soboare, voind prin aceasta a le schimba şi a le slăbi, să fie anatema, depărtat de la Biserica lui Hristos şi de la adunarea creştinilor. Dar voi, pravoslavnicilor şi binecredincioşilor creştini, staţi în cele ce v-aţi învăţat, în cele ce v-aţi născut şi educat. Şi când va fi necesar, însuşi sângele vostru să-l vărsaţi ca să păstraţi credinţa şi mărturisirea părintească. Păziţi-vă şi feriţi-vă de unii ca aceşti reformişti, ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă ajute vouă şi rugăciunile credinţei noastre să fie cu voi cu toţi, Amin.[7]

De fapt, nicăieri în prezentarea dlui Popescu nu întâlnim nici măcar o aluzie la aceasta, nici la alte aspecte legate de calendarul papal respinse în cadrul conciliului – cu hotărâre de nezdruncinat. Remarcă, în schimb, mai degrabă cu jumătate de gură, că „Patriarhul Constantinopolului spune că Biserica Răsăritului rămâne deocamdată pe lângă regulile pascale utilizate până acum.”[8] Mai mult, el nu menţionează în nici un fel cele doua sinoade convocate de Patriarhul Ieremia în 1587 şi 1593, pentru a reafirma această respingere decisivă mai timpurie a calendarului gregorian de către Biserica Ortodoxă. În 1587, de exemplu, „îndreptarea calendarului a fost condamnată pe motiv că este primejdioasă şi inutilă”,[9] în vreme ce, în 1593, nu mai puţin de patru patriarhi – Ieremia al Constantinopolului, Ioachim VI al Antiohiei» Sofronie al Ierusalimului şi Meletie (Pigas) I al Alexandriei – au condamnat calendarul reformat, declarând că toţi cei care vor fi găsiţi că încalcă instrucţiunile referitoare la sărbătoarea ortodoxă tradiţională a Paştilor să fie „excomunicaţi şi îndepărtaţi de la Biserica lui Hristos”.[10] O dată în plus, este greu de crezut că dl Popescu, studiind reforma calendaristică, nu are cunoştinţă de aceste refuzuri foarte ferme ale calendarului papal din partea a nu mai puţin de trei sinoade panortodoxe. Astfel, insistenţa sa că Biserica Ortodoxă „îşi dădea seama de nevoia îndreptării calendarului”[11] sună cât se poate de fals. La fel şi afirmaţia sa lipsită de temei că Biserica ar fi fost incapabilă să introducă această schimbare deoarece, inter alia, nu putea convoca un sinod panortodox sub jugul otoman!

Dl Popescu continuă apoi să menţioneze, printre presupuşii susţinători ortodocşi pioşi şi serioşi ai reformei Calendarului ecleziastic, personalităţi ca Nichifor Gregoras, un neîmpăcat adversar al Sfântului Grigorie Palama, care vreme de mai mulţi ani a fost ţinut în arest la domiciliu într-o mănăstire, după ce a refuzat să accepte reabilitarea Sfântului Grigorie de către sinodul de la 1351,[12] care l-a susţinut; apoi pe George Gemistos Plethon, excentricul umanist bizantin care susţinea o întoarcere la politeismul grec păgân; şi, de-a dreptul incredibil şi uluitor (dacă l-am înţeles corect pe dl Popescu), pe Sfântul Nicodim Aghioritul. Rămâi năucit să-l vezi pus pe Sfântul Nicodim într-o companie atât de infamă; dar oare crede el cu adevărat că Sfântul Nicodim a fost în favoarea schimbării calendarului? Oare nici măcar nu a parcurs sursele din care a citat? Este adevărat, după cum afirmă dl Popescu, că în Pidalion (culegere de canoane bisericeşti) Sfântul Nicodim „menţiona că echinocţiul calendarului iulian acum rămăsese în urma calendarului ceresc cu 12 zile”.[13] Cu toate acestea, face această observaţie în următorul context:

[Latinii] să ştie că sinoadele ecumenice ţinute după Sinodul I, precum şi restul Părinţilor, înţelepţi, aşa cum erau ei, îşi dădeau seama, desigur, că echinoxul deviase mult [de unde se găsea mai demult]; cu toate acestea, nu au dorit să-i schimbe poziţia de la 21 martie, acolo unde îl găsise Sinodul I, deoarece preferau acordul şi unirea Bisericii faţă de exactitate în privinţa echinoxului, ceea ce nu cauzează nici o confuzie în stabilirea datei Sf. Paşti, şi nici cucerniciei vreun rău.[14]

Prin prisma acestui citat pus în context, este cu totul nesincer din partea dlui Popescu să insinueze că Sfântul Nicodim considera că ar fi fost nevoie să se modifice calendarul bisericesc. În aceeaşi manieră, nu observă că toate sursele cărora le atribuie dorinţa unei reforme calendaristice (de exemplu, călugărul Isaac [Arghiras] şi specialistul în drept canonic Matei Vlastaris) erau pur şi simplu ignorate de Biserică. Ei se aflau în afara consensului bisericesc şi nu exprimau conştiinţa Bisericii.

Mergând mai departe în cazul „istoric” al simpatiei ortodoxe pentru reforma calendarului, autorul ne informează că, în anii 1863 şi 1864, principele român Alexandru Ioan Cuza a încercat să schimbe calendarul ecleziastic. Faptul este adevărat, dar, ca să fim mai exacţi, principele a convocat un sinod bisericesc unde a recomandat schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian. La sinod a fost prezent şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica [1787-1868] şi el a fost unul dintre cei mai vajnici luptători pentru biruinţa adevărului şi păstrarea adevăratei credinţe. S-a opus categoric acestei inovaţii şi, părăsind sala sinodului, a spus: „Iară eu, cu cei fărădelege nu mă voi socoti!” În acest fel domnitorul n-a reuşit atunci să introducă această recomandare impusă de francmasoni.[15]

Nu avem câtuşi de puţin de-a face cu susţinerea ardentă a unei reforme a calendarului de către Biserică, aşa cum există ea în viziunea autorului. Tot atât de puţină susţinere are şi pretenţia sa că, după 1900, mulţi ierarhi şi cărturari ortodocşi ar fi cerut corectarea calendarului bisericesc – fără a ne dezvălui, din întâmplare, cine erau aceşti ierarhi şi cărturari. Aceste fapte alcătuiesc, se pare, un scenariu destul de diferit. De exemplu, în 1902, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a respins un memorandum al matematicianului grec Epaminondas Polydoris, referitor la revizuirea calendaristică; în 1903, Patriarhia de la Ierusalim afirma că orice tentativă de a schimba calendarul ecleziastic ar fi în detrimentul Ortodoxiei; şi, în acelaşi an, patriarhatul român a declarat că este imposibil să se modifice calendarul fără a viola canoanele bisericeşti.[16]

În primul alineat al celui de-al doilea capitol al cărţii, dl Popescu se referă la ceea ce domnia sa numeşte „sinodul interortodox” reunit la Constantinopol în 1923, care a aprobat „corectarea” calendarului iulian. Două pagini mai departe, cu mare acurateţe, denumeşte această întâlnire „congres”, iar într-un alt loc îi spune „conferinţă” sau „consfătuire”. Spre meritul său, el recunoaşte de asemenea că totuşi congresul din 1923 nu a avut autoritatea unui sinod ecumenic, nici măcar a unui conciliu panortodox, şi nici nu a avut reprezentativitate pentru toate Bisericile Ortodoxe autocefale.[17] Cel de al doilea capitol, prin urmare, este în general destul de obiectiv şi cu mult mai puţin marcat de polemici sarcastice împotriva vechi calendariştilor.

Cu toate acestea, ne vedem obligaţi să îl criticăm pe dl Popescu pentru două dintre comentariile sale din acest capitol. În primul rând, ca mulţi alţi apărători ai noului calendar, susţine că Patriarhia Română nu a adoptat calendarul gregorian – „cum se spune uneori în chip simplist de către adversarii calendarului îndreptat”[18] – ci mai degrabă „a recomandat tuturor Bisericilor Ortodoxe îndreptarea vechiului calendar printr-o nouă metodă, mult mai bună decât cea gregoriană”.[19] Acest argument specios este limpede respins de Ieromonahul Cassian în importantul său tratat, A Scientific Examination of the Orthodox Church Calendar (O examinare ştiinţifică a calendarului bisericesc ortodox). Patriarhul Meletie Metaxakis a căutat să aline neliniştile exprimate de Patriarhul Damianos al Ierusalimului, care a înţeles de îndată că aşa-numitul „calendar iulian revizuit” nu este altceva decât calendarul gregorian deghizat, cu argumente care arată absoluta lui ignoranţă în chestiunile astronomice. După cum îndreptăţit remarcă Părintele Cassian, Patriarhul Meletios a omis în mod deliberat să menţioneze că „«noul calendar iulian» [adică ‘revizuit’] coincide întru totul cu calendarul gregorian până în 2800, când, indiscutabil, va apărea o diferenţă de o zi în anii bisecţi.” Cu toate acestea, diferenţa respectivă „va dispărea în 2900, când, din nou, cele două calendare vor coincide total”.[20] Altfel spus, cei ce au introdus noul calendar comiteau un soi de scamatorie astronomică atunci când susţineau că pur şi simplu „corectaseră” calendarul iulian. În fapt, ei creaseră o adevărată corcitură, încrucişând în calendarul de sărbători Sfintele Paşti Ortodoxe cu sistemul gregorian de calcul.

În al doilea rând, în scurta lui referire la întrunirea interortodoxă a reprezentanţilor mandataţi să pregătească agenda unui nou sinod ecumenic – ţinută în iunie 1930 la Mănăstirea Vatopedi de la Muntele Athos –, dl Popescu lasă impresia că această întâlnire a avut deschidere spre reforma calendaristică. Dar nu este aşa. Sfântul Nicolae (Velimirovici) de la Ohrida a avertizat că Biserica Ortodoxă Sârbă va boicota întâlnirea „în cazul în care nu exista garanţia că instanţa interortodoxă nu va avea nimic în comun cu Congresul «panortodox» de la Constantinopol, care a adoptat rezoluţii privitoare la schimbarea calendarului. «Dacă această condiţie nu este îndeplinită, sârbii vor condamna Patriarhia Ecumenică»”.[21] Mai mult, reprezentanţii Bisericilor poloneză şi sârbă participanţi la întrunire s-au abţinut să ia parte la slujba religioasă alături de delegaţi ai acelor Biserici care adoptaseră noul calendar, pe motiv că aceştia sunt în esenţă schismatici. Putem să constatăm că toţi cei care au obiectat la schimbarea calen­darului, o bună parte din secolul trecut, au fost nu numai vechi calendariştii rezistând pe poziţia lor, dar şi personalităţi de marcă aparţinând la ceea ce astăzi ar fi numite Bisericile Ortodoxe oficiale.

În cel de-al treilea capitol al cărţii sale, dl Popescu renunţă la orice urmă de obiectivitate care ar mai fi putut să supravieţuiască erorilor şi denaturărilor lui istorice; din nefericire în acest capitol dă frâu liber unui revizionism strident. După ce ridică în slăvi Biserica Ortodoxă ca puternică sursă de sprijin moral pentru naţiunea română şi un tezaur de cultură şi educaţie pentru popor, dl Popescu ne asigură că statul român precomunist a garantat libertatea de religie şi protecţia legală tuturor cultelor, atât timp cât practicarea lor nu a încălcat ordinea publică, bunele moravuri sau legile ţării. Astfel, el pledează a priori că vechii calendarişti români nu au fost persecutaţi atunci când mişcarea lor a început să câştige elan, aceasta desigur în măsura în care nu au încălcat ordinea socială, nu s-au comportat imoral sau nu au nesocotit sistemul legal laic. (Trebuie remarcat că autorul nu a întreprins nici urmă de cercetare proprie pentru această secţiune, întemeindu-şi remarcile pe o carte – scrisă de un anume Constantin Vulpescu, un procuror comentând primii câţiva ani ai rezistenţei vechi calendariste – intitulată Rătăcire Calendaristică [22]) Într-o serie de izbucniri bombastice legate de presupuse crime ale vechilor calendarişti, dl Popescu pune persecutarea lor exclusiv pe seama agitatorilor lipsiţi de scrupule care, folosind libertatea de conştiinţă drept pretext, au profitat de legile slabe menite să protejeze libertatea lor religioasă pentru a provoca agitaţie, făcând astfel de râs Patriarhia.

Aşa cum suntem dirijaţi să credem, vechii calendarişti au abuzat cu furie de drepturile lor de cetăţeni români, atacând Biserica Română oficială, fără a fi pedepsiţi. Au publicat diverse atacuri veninoase la adresa celor sfinte, aruncând cu noroi şi murdărie în Biserica de Stat. Profitând de protecţia oferită de legea laică, pamfletele şi cărţile lor au avut liberă circulaţie. Ba chiar au avut tăria să afirme că sunt creştini ortodocşi. Agitatorii „stilişti”, citim, au ridicat biserici fără autorizaţie oficială şi fără vreun motiv întemeiat; iar când aceste biserici ilegale au fost închise, au comis acte de violenţă, au proferat insulte şi s-au revoltat împotriva autorităţilor. Oameni care până atunci fuseseră indiferenţi faţă de religie au fost metamorfozaţi în fanatici prin influenţa malignă a vechilor calendarişti, care, potrivit dlui Popescu, nu erau doar zurbagii şi calomniatori, ci şi – oricât ar putea părea de incredibil limbajul său unei persoane raţionale – derbedei, idioţi, bolnavi mintali, nebuni şi indivizi lipsiţi de credinţă şi de cultură. Este greu de crezut că o persoană înzestrată cu o brumă de politeţe ar recurge la un asemenea talmeş-balmeş de acuzaţii sau ar acoperi cu atâta nesinceritate prigoana cumplită la care au fost supuşi vechi calendariştii români, şi care a continuat sub diverse forme pentru mai bine de şaptezeci de ani.[23] Ca răspuns, nu vom cita decât două dintre sutele de asemenea exemple de nedreptăţi dezlănţuite împotriva vechi calendariştilor români în anii 1930, chiar în timpul perioadei pe care se presupune că o descrie dl Vulpescu, a cărui lucrare dl Popescu o foloseşte drept unică sursă:

[Mai întâi, în 1936,] …comuna Rădăşeni, din judeţul Suceava, a fost înconjurată de câteva batalioane de jandarmi care au fost aduse tocmai de la Cernăuţi. Aceştia au blocat toate căile de acces în localitate şi au adunat o mare parte de locuitori la primărie. Aici cei care s-au dovedit a fi pe stil nou au primit ordin să plece acasă. Credincioşii de stil vechi, sub ameninţarea cordoanelor de jandarmi, au fost sfătuiţi să treacă la stilul nou dacă vor să plece acasă. La refuzul credincioşilor, jandarmii au luat toţi bărbaţii, i-au dus la şcoală unde au fost dezbrăcaţi şi culcaţi la podea. Apoi au fost bătuţi cu bestialitate cu bâtele, loviturile primite provocându-le răni de pe urma cărora au suferit toată viaţa. Femeile şi tinerii care au rămas la primărie şi au stat neclintiţi în mărturisirea dreptei credinţe au fost forţaţi să treacă printre două rânduri de jandarmi, care i-au lovit cumplit cu bâtele. Aceste acţiuni violente au avut un dublu scop. Pe de o parte s-a încercat forţarea clerului şi credincioşilor să treacă de frică la stil nou, iar pe de altă parte limitarea rezistenţei acestora la distrugerea bisericilor. Un exemplu este biserica din comuna Rădăşeni, care a fost demolată şi mutată în altă localitate şi folosită ca biserică de stil nou.[24]

[Apoi, la Brusturi, în 1935,] …pentru a se preveni devastarea sau incendierea ei, [biserica vechi calendariştilor] era păzită noaptea de Petre V. Ignat, pe atunci în vârstă de 30 de ani. De asemenea, toţi credincioşii din sat erau atenţi pentru a interveni în caz de nevoie. Preotul de stil nou nu era mulţumit numai cu atât, el dorea distrugerea bisericii prin orice mijloace, indiferent de măsuri. A organizat cu ajutorul jandarmilor şi a directorilor şcolilor, Sturza din Brusturi şi Dumitrescu din Groşi, o bandă [de indivizi] care au sărit gardul în timpul nopţii îmbrăcaţi în jandarmi şi l-au bătut pe Petre Ignat, care păzea biserica. A fost salvat de intervenţia altui credincios, care a observat atacul şi a tras clopotele de alarmă. Când s-a adunat mulţimea unul din bandă a tras focuri de pistolet pentru a se putea retrage toţi atacatorii. Peste câteva zile, comuna a fost înconjurată prin surprindere de trupe masive de jandarmi înarmaţi cu puşti şi mitraliere, care au blocat toate căile de acces în şi dinspre localitate. La ora 9 dimineaţa, jandarmii au intrat în localitate şi au obligat locuitorii să meargă la post, unde erau păziţi cu străşnicie. La poarta de intrare era şi preotul [nou calendarist]. Au făcut percheziţia corporală confiscând cărţile bisericeşti de buzunar şi alte obiecte pe care le-au găsit asupra oamenilor. Au fost somaţi să renunţa la credinţa lor, dar oamenii au fost tari. Atunci comandanţii jandarmilor au introdus câte 10 credincioşi (bărbaţi şi femei) într-o cameră, i-au obligat să se aşeze cu faţa în jos şi i-au bătut cu ciomege, încât sângele ţâşnea prin îmbrăcăminte. …Se repeta mereu întrebarea: „Mai ţineţi pe vechi?” Printre cei bătuţi cu bestialitate au fost şi părinţii părintelui arhimandrit Timotei de la [Mănăstirea] Slătioara.[25]

În partea a doua a celui de-al treilea capitol al cărţii, dl Popescu enumera ceea ce domnia sa percepe drept violări ale canoanelor bisericeşti din partea vechilor calendarişti, care, oricât ar părea de ciudat, s-au mândrit întotdeauna – şi absolut pe bună dreptate – cu faptul că au respectat cu stricteţe aceleaşi canoane. Nu vom încerca să respingem toate aceste alegaţii de infracţiuni canonice, pentru simplul motiv că nici una dintre ele nu are vreo relevanţă pentru situaţiile cu care s-au confruntat vechii calendarişti. Cu toate acestea, în interesul adevărului şi al onestităţii, trebuie să ne ocupăm de cinci dintre aceste afirmaţii. Mai întâi, dl Popescu susţine, fără a avea nici un fel de dovadă, că preoţii vechi calendarişti slujesc sfânta liturghie servindu-se de antimise (pânze în care au fost cusute sfinte moaşte şi pe care se oficiază sfânta litur­ghie), fără ca acestea să le fi fost date cu binecuvântarea episcopului din acel loc, şi că în alte cazuri s-au folosit chiar de antimise furate. Aceasta, în opinia sa, constituie o încălcare a canonului apostolic al şaptezeci şi treilea. În fapt, acest canon stabileşte că nimeni nu trebuie să-şi însuşească spre folos propriu vreun vas din aur sau din argint, ori vreo ţesătură, de orice fel, care a fost binecuvântată spre uz bisericesc. Potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul şi altor comentatori canonici, acest canon este menit să interzică utilizarea la întâmplare (adică profană) a obiectelor sfinte. El ilustrează faptul menţio­nând exemplul Regelui Baltazar, care a folosit la un banchet vasele sfinte luate pradă de tatăl său, Nabucodonosor, din Templul de la Ierusalim.[26] Este evident, chiar dacă preoţii vechi calendarişti ar fi furat antimise din biserici nou-calendariste – pentru care nu există nici un fel de dovadă – ei nu le-ar fi folosit, aşa ca Baltazar, pentru scopuri de profanare.

Apoi, dl Popescu citează numeroase canoane referitoare la clerici care, arătând nesupunere faţă de episcopii lor şi excomunicându-se astfel din biserică, îşi întemeiază propriile lor congregaţii şi îşi ridică propriile lor altare, nedând ascultare episcopului din acel loc.[27] Nici unul dintre aceste canoane nu are vreo aplicaţie la acei clerici tradiţionalişti care s-au opus impunerii necanonice a noului calendar. Toţi aceşti preoţi au fost înlăturaţi din spirit de răzbunare, pentru că au ridicat obiecţii împotriva unei inovaţii care a adus dezbinare şi învrăjbire în trupul Bisericii. Canoanele citate de dl Popescu se îndreaptă împotriva acelor preoţi care se separă din comuniunea cu episcopul lor din motive pur personale sau spre a-şi da importanţă. Mai concret, trebuie să luăm notă că acele canoane care impun ascultare faţă de episcop presupun întotdeauna ca respectivul episcop să fie drept-credincios. Un episcop care predică în mod deschis erezia sau introduce inovaţii cum ar fi noul calendar, menite să provoace confuzie şi dezacord în rândul credincioşilor, nu mai poate fi considerat un ierarh ortodox aşa cum se cuvine şi, drept urmare, nu mai este îndreptăţit să pretindă ascultare de la enoriaşii săi.

În al treilea rând, dl Popescu pretinde că vechi calendariştii nu ar avea preoţi care să le oficieze slujba religioasă. Prin această remarcă stranie, provocatoare şi arogantă, doreşte evident să spună că, fiind în opinia sa schismatici, preoţii lor nu sunt decât nişte simpli mireni travestiţi în straie de prelaţi. Mai departe susţine că ei le permit călugărilor nehirotoniţi şi laicilor să oficieze botezuri, înmormântări şi să primească spovedania. Nu e decât o prostie, o retragere greoaie pe tărâmul ridicolului ieftin şi al calomniei. Făcând recurs la canoanele bisericeşti pentru a da culoare şarjelor sale grosolane, dl Popescu aduce în sprijinul punctului său de vedere tocmai canonul al cincisprezecelea al Sinodului I-II (861). După cum ştie orice cunoscător al canoanelor, nu există nici o referire în textul acestuia la oficierea ilegală, profană, a slujbei divine. De fapt, acest canon este chiar locus classicus al rezistenţei legitime în faţa erorii teologice şi modul de rezistenţă asumat de vechi calendarişti; într-adevăr, afirmă că aceia care se îngrădesc pe sine de un episcop care propovăduieşte o doctrină falsă „nu au divizat unitatea Bisericii prin schismă, ci, dimpotrivă, s-au străduit să salveze Biserica de schismă şi de învrăjbiri.”[28]

În al patrulea rând, dl Popescu îi mustră pe vechii calendarişti pentru credinţa lor că Părinţii Celui Dintâi Sinod Ecumenic au plănuit Sf. Paşti pentru veşnicie – ceea ce au şi făcut, desigur – şi pledează, plecând de la presupunerea că lucrările sinodului au fost pierdute în întregime, că nu există nici o dovadă că Sinodul I a emis vreo reglementare referitoare la data Sf. Paşti. Aceasta este o poziţie lipsită de sens, având în vedere faptul că Biserica Ortodoxă a acceptat în fapt judecăţile acestui sinod pentru stabilirea datei Sf. Paşti până în zilele noastre – inclusiv, desigur, nou-calendariştii, care, chiar dacă au reformat calendarul sărbătorilor bisericeşti, nu au renunţat la Sf. Paşti tradiţionale» Lacună stranie pentru un cercetător al teologiei – este limpede că dl Popescu nu ştie că lucrările Sinodului de la Niceea au fost de fapt păstrate în Istoria Bisericească a lui Ghelasie al Cyzicului.[29]

În al cincilea şi ultimul rând, dl Popescu pretinde că principalul întemeietor şi inspirator al Bisericii Vechi Calendariste din România, Ieromonahul (mai târziu Mitropolit) Glicherie şi colegul său de monahism, Ierodiaconul David, împreună cu alţi zece călugări, au fost „excluşi din monahism”[30] de Mitropolia Moldovei, în aprilie 1931, şi, în virtutea acestei „depuneri”, au fost lipsiţi de dreptul canonic de a oficia Sf. Liturghie sau oricare alt serviciu ecleziastic. Este o absurditate, deoarece un călugăr nu poate fi „depus” din starea monahală, chiar dacă acest fapt este prea puţin înţeles de clericii modernişti. Dl Popescu nu explică nici ce efect are această presupusă expulzare din monahism asupra dreptului cuiva de a-şi exercita facultăţile sale preoţeşti. Mai mult, după cum explică Sfântul Maxim Mărturisitorul în comentariul său asupra Ierarhiei bisericeşti a Sfântului Dionisie Areopagitul, „dacă un ierarh excomunică pe oricine împotriva voinţei lui Dumnezeu, judecata dumnezeiască nu se va abate asupra acelei persoane, pentru că ierarhul ar trebui să aplice acele măsuri potrivit judecăţii dumnezeieşti, iar nu potrivit propriei sale voinţe”.[31] Cu alte cuvinte, destituirile pronunţate în spiritul vrăjmăşiei şi meschinăriei, pentru raţiuni politice sau în scopul răzbunării, sau pentru a demonstra un lucru oarecare, nu au puterea de a lega.

Ultimul capitol al bătăioasei cărţi scrise de dl Popescu conţine unele recomandări, în primul rând pentru preoţii noului calendar din România, despre cum să-i „lumineze” pe „stiliştii” care au luat-o pe căi greşite. Spre cinstea lui, autorul face unele comentarii politicoase în acest capitol, spre deosebire de remarcile sale teribil de lipsite de tact şi uneori exagerate din capitolul precedent. Printre altele, dl Popescu sugerează ca preoţii noului calendar să se comporte într-o manieră ireproşabilă din punct de vedere moral, pentru a evita astfel să furnizeze vechilor calendarişti pretexte în plus pentru a rămâne separaţi de biserica oficială. în esenţă, propune ca preoţii de la Patriarhie să se folosească de „mănuşa de catifea” mai degrabă decât de „pumnul de fier,” atunci când au de-a face cu vechi calendariştii. Aceasta ar constitui, fără îndoială, o îmbunătăţire a politicilor urmate de Patriarhia şi Statul Român în anii 1930 şi după aceea. Mai propune ca preoţii noului calendar să se angajeze în dezbateri publice de conciliere cu reprezentanţi ai mişcării vechiului calendar şi să se explice limpede „corecţia” calendarului bisericesc în orele de religie ale şcolilor. În fapt, Patriarhia Română a evitat asiduu asemenea confruntări şi, fără îndoială, ar evita o analiză obiectivă a vechiului calendar în şcolile publice, de vreme ce această chestiune, după cum am arătat, stă altfel decât au pretins dl Popescu şi alţii.

Fireşte, chestiunea calendarului ar căpăta o semnificaţie cu mult mai mare decât ar putea crede cei mai mulţi, în oricare for deschis la care să participe reprezentanţi competenţi ai celor două facţiuni vechi şi nou calendariste ai Bisericii Româneşti şi ai altor biserici locale. În mare măsură similar cu modul în care iconoclaştii îşi băteau joc de iconoduli, în sec. VIII şi IX, pentru credinţa acestora că icoanele fac parte integrantă din Sfânta Tradiţie, vechi calendariştii au devenit ţinta bătăii de joc, pentru că „se închină la calendar” sau atribuie „semnificaţie dogmatică” unor simple zile. Şi totuşi, exact ca atunci când chestiunea iconoclasmului a fost atent examinată de întreaga Biserică, s-a dovedit că este o problemă de enormă greutate, la fel chestiunea calendarului, când este cercetată într-o manieră atentă şi inteligentă, se ridică la un nivel de importanţă critică. Următorul citat aruncă lumina asupra acestui fapt:

Referitor la această chestiune, Părintele Pavel, un călugăr de la Sf. Mormânt, a remarcat în modul cel mai întemeiat că o scândură, înainte de a avea chipul Mântuitorului nostru zugrăvit pe ea, nu este decât o bucată obişnuită de lemn, pe care putem să o ardem sau să o distrugem. Dar din momentul când zugrăvim pe ea Icoana Lui Iisus Hristos cel Atotputernic, acest lemn se sfinţeşte şi devine un izvor de sfinţire pentru noi, chiar dacă lemnul este de calitate inferioară. La fel, calendarul solar, în măsura în care este un calendar al trecerii zilele şi lunilor, nu are în sine nimic vrednic de cinstire. Dar din clipa în care Sfânta Biserică şi-a pus pecetea pe el şi şi-a rânduit viaţa pe această temelie, chiar dacă ar deveni greşit din punct de vedere astronomic, rămâne în continuare sfânt! Calendarul nu mai este iulian, ci bisericesc, după cum scândura nu mai este o simplă bucată de lemn, ci o icoană.[32]

Mergând mai departe, este cât se poate de limpede că acest calendar ecleziastic tradiţional este atât de intim legat de viaţa liturgică a Bisericii – şi în mod special de Tipicon, cuprinzând regulile şi rânduielile care guvernează serviciile divine ale Bisericii –, încât atunci când a fost introdus noul calendar, a dat naştere la numeroase anomalii liturgice. De exemplu, chiar şi Tipiconul revizuit în mod oarecum înnoitor al Marii Biserici (de la Constantinopol), compilat de George Violakis şi publicat în 1888, precizează reguli de combinare a Sărbătorii Sfintelor Paşti şi Buneivestiri (Kyriopascha). Totuşi, această „împreună-prăznuire a unor evenimente mântuitoare”[33] este cu totul exclusă de noul calendar. La fel, Sărbătoarea celor Patruzeci de Sfinţi Mucenici de la Samaria poate să cadă, potrivit noului calendar, încă în marţea săptămânii fiului rătăcitor, prin urmare nou-calendariştii se pot trezi cântând imnul următor, într-o perioadă când mănâncă de dulce: „Purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cu pomenirea măritei voastre pătimiri, aţi făcut cinstitul post şi mai luminat, că Patruzeci fiind la număr, sfinţiţi postul cel de patruzeci de zile, urmând cu pătimirea voastră pentru Hristos, patimii Lui celei mântuitoare.”[34] În fine, există anumiţi ani când Postul Sf. Apostoli este pur şi simplu eliminat, dacă ai trecut la noul calendar. În 1983, de exemplu, nou-calendariştii din Bulgaria au ţinut Postul Sf. Apostoli postind o zi în săptămâna de după Rusalii, când postul este e fapt interzis de către Tipicon.[35]

Din nou, într-un forum deschis, în care vechii calendarişti să se poată confrunta în chip obiectiv cu polemica goală a unor critici ca dl Popescu, nici un om rezonabil nu ar putea tăgădui următoarele lucruri: calendarul ecleziastic face parte din Sf. Tradiţie; noul calendar a adus confuzie în viaţa liturgică a Bisericii; sau că reforma calendaristică nu este altceva decât o inovaţie prost concepută. Astfel, ca răspuns la afirmaţia din prefaţa acestui volum, scrisă de răposatul diacon Părintele Petru David (un critic fanatic al vechi calendariştilor români [36]), şi anume că autorul a reuşit să clarifice situaţia creată de schimbarea calendaristică, nouă nu ne rămâne decât să afir­măm contrarul: acesta a aruncat obscuritate asupra subiectului şi a prezentat greşit nenumărate lucruri. Speranţei Părintelui David că autorul va produce alte opere „în împărăţia cărţii şi adevărului” nu putem să-i opunem decât sincera noastră nădejde că, de dragul exactităţii, nu o va face în domeniul teologiei sau al istoriei Bisericii. Dl Popescu fiind, după cum ni se spune în această carte, student al Facultăţii de Drept la Universitatea din Constanţa, noi la rândul nostru îl îndemnăm cu tărie să urmeze cariera juridică şi să renunţe la scrierile teologice pentru cei care nu numai că sunt mai bine calificaţi decât el, dar care poate că sunt şi ceva mai dezinteresaţi şi mai puţin înguşti în modul de abordare a chestiunilor ecleziastice.

din Arhiepiscopul Chrysostomos şi Ieromonahul Patapios Biserica Ortodoxă a Vechiului Calendar din România, Editura Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 2006.

______

NOTE:

[1] Constanţa: Europolis, 2002. Din nefericire, această carte – care într-unele momente devine respingător de polemică, pretinde a avea o aprobare pentru tipărire din partea Bisericii Ortodoxe Române nou-calendariste.

[2] The Heresy of Ecumenism and the Patristic Stand of the Orthodox, tr. Arhiepiscopul Chrysostomos din Etna şi Ieromonahul Patapios (Etna, California: Center for Tradiţionalist Orthodox Studies, 1998), p. 44.

[3] Ibid., p. 50.

[4] Ieromonahul Cassian, A Scientific Examination of the Orthodox Church Calendar, ed. Arhiepiscopul Chrysostomos din Etna şi Ieromonahul Gregory (Etna, California: Center for Tradiţionalist Orthodox Studies, 1998), pp. 73-74.

[5] Cronologia bisericească şi o trecere în revistă a regulilor existente pentru calculul pascal [în lb. rusă] (St. Petersburg: 1892), pp. 3-4. Citat în Ludmila Perepiolkina, „The Julian Calendar: A Thousand-Year Icon of Time in Russia,” tr. Daniel Olson, Orthodox Life, Vol. XLV, No. 5 (September-October 1995), p. 14.

[6] Noţiuni de Cronologie şi Calcul Pascal (Bucureşti: Editura Cărţilor, 1936), p. 59, citat din Neînţelegerea…, p. 22.

[7] Citat din Constantin Bujor, Resisting Unto Blood: Sixîy-Five Years of Persecution ofthe True (Old Calendar) Orthodox Church of România (October 1924-December 1989), traducere Părintele Diacon Ioan Comănescu (Etna, CA: Center for Tradiţionalist Orthodox Studies, 2003), pp. 36-37 [vezi descrierea ediţiei româneşti la nota 23].

[8] Neînţelegerea…, p. 22.

[9] Părintele Vasile Sakkas, The Calendar Question, tr. Holy Transfiguration Monastery (Jordanville, NY: Holy Trinity Monastery, 1973), p. 23.

[10] Ibid., p. 24.

[11] Neînţelegerea…, p. 23.

[12] În mod straniu, dl Popescu îl numeşte „unul dintre marii patrologi”.

[13] Neînţelegerea, p. 23.

[14] The Rudder [Pidalion], tr. D. Cummings (Chicago: Orthodox Christian Educaţional Society, 1957), p. 10 [Am făcut câteva adaptări terminologice la această traducere, pe baza originalului în limba greacă].

[15] Resisting Unto Blood, p. 10.

[16] Citat în Sakkas, The Calendar Question, p. 26.

[17] Neînţelegerea, pp. 28-29.

[18] Neînţelegerea, p. 27.

[19] Neînţelegerea, pp. 27-28.

[20] A Scientific Examination…, p. 54.

[21] Episcopul Fotie al Triadiţei, The Road to Apostasy: Significant Essays on Ecumenism (Etna, CA: Center for Tradiţionalist Orthodox Studies, 1995), p. 35.

[22] Editura Mitropoliei Moldovei, 1935.

[23] Relatarea completă a acestei prigoane se regăseşte în Constantin Bujor, 65 de Ani de Persecuţie a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România: Octombrie 1924-Decembrie 1989 (Slătioara: Editura „Schimbarea la Faţă”, 1999).

[24] Resisting Unto Blood, p. 64.

[25] Ibid., pp. 68-69.

[26] The Rudder, p. 131; Daniel 5:1-4.

[27] De exemplu, Canonul Apostolic 31, Canonul 5 al Sinodului de la Antiohia şi Canoanele 13 şi 14 ale Sinodului I-II.

[28] The Rudder, p. 471.

[29] Cartea 11, cap. 37, §13. Vezi şi Socrates, Ecclesiastical History, Cartea I, cap. 9 (Patrologia Græca, vol. LXVII, cols. 81B-84A) şi excelentul articol al Arhimandritului Serghius, „The First Œcumenical Synod and the Feast of Pascha,” Orthodox Tradition, Voi XIV, nrs. 2-3 (1997), pp. 2-8.

[30] Neînţelegerea, p, 42.

[31] Patrologia Græca, vol. IV, col. 181B.

[32] Pr. Vasile Sakkas, The Calendar Question, p. 11.

[33] A Scientific Examination, p. 116.

[34] 9 Martie, Utrenia, Doxologia la laude.

[35] A Scientific Examination, p. 132.

[36] Vezi Arhiepiscopul Chrysostomos, „An Orthodox Auto-da-Fe: Critical Comments on a Recent Book on Sects,” Orthodox Tradition, Vol. XX, No. 1 (2003), pp. 5-20.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: