TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Isihaştii aghioriţi ziloţi cenzuraţi

Posted by traditiaortodoxa pe August 25, 2007

Continuam prezentarea pasajelor cenzurate fie direct, fie prin omitere, cu cazul câtorva părinţi ziloţi aghioriţi.

În acest sens, nici cartea Flori din Grădina Maicii Domnului, scrisă de părintele Paisie Aghioritul, carte ce se doreşte un Pateric al Sfântului Munte, nu face excepţie: în ea sunt pomeniţi câţiva dintre marii isihaşti ziloţi, descrişi la adevărata înălţime a vieţii lor, fără însă a se face nici cea mai mică referire la poziţia lor ecleziologică şi apartenenţa lor sinodală! Este oare uimitor să constatăm cum un părinte renumit şi a cărei sinceritate de regulă nu este pusă la îndoială, recurge la asemenea tactici?…

paisiebartolomeuPărintele Paisie Aghioritul este un părinte intens mediatizat de către politica oficială bisericească, iar personalitatea sa este scoasă în faţă prin apariţii de cărţi aproape pe bandă rulantă, pentru a se încerca astfel trecerea sub tăcere a părinţilor isihaşti autentici de orientare zilotistă, a căror ecleziologie nu convine. (În fotografia alăturată, părintele Paisie apare chiar lângă unul dintre marii eretici ecumenişti contemporani, Bartolomeu, care cu ajutorul masoneriei din care face parte, ca şi predecesorii săi de la 1900 încoace, uzurpă scaunul Patriarhiei Constantinopolului [1]).

Efectul este resimţit, deoarece mai toată lumea a auzit astăzi de Paisie Aghioritul, dar nu şi de părinţii isihaşti aghioriţi ziloţi, precum Calinic Isihastul, Ieronim Aghioritul, Isaac de la Dionisiu, Sava de la Esfigmenu, Arsenie Cotea, Teofilact, etc., şi deci cu atât mai puţin despre poziţia lor ecleziologică. Ca şi în cazul Sfinţilor Nicodim Aghioritul sau Athanasie de Paros, iniţiatori ai mişcării de rezistenţă din vremea lor [2], politica oficială bisericească ascunde faptul că aceştia au întrerupt orice comuniune cu ierarhii inovatori, îngrădindu-se pe sine şi intrând în Sinoade de Rezistenţă.

Cine deci mai poate spune că nu avem de a face şi în spaţiul bisericesc cu mediatizarea excesivă din interes, de vreme ce părinţi isihaşti prin excelenţă, cum sunt cei mai sus pomeniţi, ori alţi trăitori şi erudiţi tradiţionalişti, cu totul deosebiţi, precum părinţii Ambrozie Fontrier şi Patric Ranson, sunt trecuţi sub tăcere, iar atunci când nu se poate evita referirea la ei, ecleziologia lor – care i-a şi sfinţit – este trecută total sub tăcere?…[3]

Această practică mai are un aspect: încercarea de confiscare a părinţilor ziloţi sau ‘calendarişti’, care nu au aparţinut niciodată Bisericilor oficiale. Aşadar, prin asemenea manipulări, se ajunge ca părinţilor ce au luptat din toată fiinţa împotriva inovaţiilor şi a comuniunii cu ierarhii inovatori şi apostaţi, să li se atribuie implicit tocmai politica potrivnică a ceea ce au învăţat toată viaţa lor!

Se petrece însă totodată şi un fenomen paradoxal: în vreme ce aceşti manipulatori susţin că „stiliştii” sunt „schismatici”, „în afara Bisericii”, „lipsiţi de har”, „nu au mântuire”, etc., ei le recunosc în acelaşi timp sfinţenia… A se vedea în acest sens şi cazul Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, care făcea parte dintr-o Biserică ce nu avea nici un fel de legătură canonică cu Patriarhia de Constantinopol şi cu Bisericile oficiale aflate în comuniune cu aceasta, ci dimpotrivă, cu Sinoadele vechi-calendariste din Grecia, iar mai apoi din România şi Bulgaria [4].

Dar să dăm acum câteva exemple şi din ţara noastră, exemple din care vom vedea că tacticile de manipulare ale Bisericilor oficiale pentru ascunderea adevărului sunt pretutindeni aceleaşi:

Preasfinţitul Evloghie OţaAflat de la vârstă fragedă în Sfântul Munte, unde s-a nevoit alături de părinţi încercaţi ce i-au fost povăţuitori, părintele Evloghie Oţa, viitorul episcop ‘vechi calendarist’ român, a plecat din Athos în România în urma unei arătări Dumnezeieşti, pentru a reîntemeia Mănăstirea Râmeţi, ale cărei temelii i s-a descoperit că se aflau sub albia râului Geoagiu. Părintele Evloghie a reconstruit mănăstirea, a închegat o obşte monahală şi a reintrodus calendarul bisericesc al Părinţilor. Satele din împrejurimi l-au urmat cu bucurie atunci, mai cu seamă că ţăranii, în special bătrânii, ţineau praznicele după calendarul ortodox, neprimindu-l pe cel papistăşesc, aşa cum fusese impus în Patriarhia Română. Ca urmare, părintele a fost alungat şi prigonit de către Biserica oficială şi autorităţile statului, iar obştea a fost împrăştiată, în locul ei fiind aduse maici. Ar putea fi multe de spus despre prigoana prin care au trecut vieţuitorii obştii Preasfinţitului Evloghie, reîntemeietorul Râmeţiului, asemeni credincioşilor de stil vechi din România din acea vreme. Pururea-pomenitul vlădică Pahomie (Morar), ucenic în obştea Preasfinţitului Evloghie din vremea stăreţiei sale de la Râmeţi, trecut şi el prin prigoană, spunea că sunt lucruri ce nu trebuiesc povestite fiindcă le ştie Dumnezeu şi la El este plata. Credem totuşi că se cuvine, spre slava lui Dumnezeu, să amintim că monahii obştii râmeţene a stareţului Evloghie au fost aruncaţi în puşcării şi supuşi la cazne, în urma refuzului de a renunţa la vechiul calendar patristic. S-a încercat şi momirea lor: „eşti tânăr, ai o viaţă înainte, vrei să te nenoroceşti?”, promiţându-li-se chiar funcţii.

La o căutare pe internet însă, exceptând pagini precum CatacombeleOrtodoxiei.ro, constatăm aceeaşi manieră de abordare ca şi în privinţa părinţilor isihaşti ziloţi: atunci când se pomeneşte ceva despre părintele Evloghie Oţa, nu ni se spune şi că după ce a ridicat din temelii Mănăstirea Râmeţiului, a trecut cu obştea şi satele dimprejur la calendarul patristic, motiv pentru care a fost alungat din stăreţie şi prigonit împreună cu obştea sa, şi că a devenit ierarh ‘calendarist’ [5]. Desigur că găsim şi istorice ale mănăstirii unde nici nu se pomeneşte numele lui.

Un alt exemplu îl găsim în cartea Ne vorbesc părinţii athoniţi, scoasă în 2003 la editura Buna Vestire, Galaţi. În capitolul intitulat Micul Pateric de la Colciu, putem citi următoarele:

„V. Bătrânul Ghedeon Chelaru (+30 august 1979)

[…]
Din rânduiala lui Dumnezeu, bătrânul Ghedeon nu a luat parte prea mult la această reconstrucţie. S-a întors în România în 1940 cu intenţia de a strânge ceva bani pentru viitoare extinderi ale edificiilor, şi a fost prins aici de al Doilea Război Mondial. El a putut să se întoarcă în Sfântul Munte abia în 1963, şi atunci fără fonduri. Din nefericire, cunoaştem prea puţin despre viaţa lui din timpul acestor 23 de ani. Aceştia au fost ani în care naziştii, şi mai târziu comuniştii, au tulburat pământul românesc. Fiind monah şi preot, sarcina sa nu a fost una uşoară.

Când, în cele din urmă, a fost în stare să se întoarcă, în 1963, el era aproape de vârsta de 70 de ani, slab şi bolnăvicios, dar înflorise duhovniceşte mai mult ca oricând. El a ajuns renumit ca un mare bătrân printre monahii aghioriţi. […]”

Adevărul este că părintele Ghedeon Chelaru, noul întemeietor al Chiliei Colciu şi primul părinte duhovnicesc al părintelui Dionisie Ignat [6], a plecat din Sfântul Munte Athos în România în acelaşi timp cu Preasfinţitul – la vremea aceea părinte, Evloghie Oţa.

Părintele Ghedeon Chelaru, odată ajuns în România, a rămas aici mulţi ani, slujind ca preot pentru cei ce rămăseseră credincioşi calendarului patristic (vechiul calendar) şi întărind mişcarea de rezistenţă ortodoxă din ţară. După cum am putut vedea, în carte ni se spune că a plecat în ţară să strângă bani şi s-a întors tot fără, şi că „cunoaştem prea puţin despre viaţa lui din timpul acestor 23 de ani”, făcându-se totodată şi o ciudată (probabil ‘corect-politică’) legătură cu nazismul şi comunismul. Se încearcă astfel o diversiune stângace, pentru abaterea atenţiei şi mascarea dezinformării. Apoi, se spune că după ce „a fost în stare să se întoarcă” în Sfântul Munte, deşi în vârstă şi bolnăvicios, înflorise duhovniceşte mai mult ca oricând, ajungând renumit ca un mare bătrân printre monahii aghioriţi…

Să încercăm acum să reconstruim pasajul din carte completând cu elementul lipsă; iată deci cam cum ar trebui să arate pasajul pentru a respecta întocmai adevărul:

S-a întors în România în 1940 […] unde a slujit ca preot pentru ortodocşii rămaşi credincioşi Calendarului Bisericesc al Părinţilor şi a întărit mişcarea de rezistenţă din ţară împotriva apostaziei. Când, în cele din urmă, a fost în stare să se întoarcă, în 1963, el era aproape de vârsta de 70 de ani, slab şi bolnăvicios, dar înflorise duhovniceşte mai mult ca oricând. El a ajuns renumit ca un mare bătrân printre monahii aghioriţi.

Credem aşadar că orice alt comentariu este de prisos…

______
NOTE:

[1] A se vedea nota № 4 de la Scurtă cronologie a Rezistenţei Athonite.

[2] Numiţi atunci în derâdere „colivaşi”, după cum astăzi li se zice „stilişti” sau „calendarişti” oponenţilor ecumenismului şi modernismului. Despre temeiul ruperii comuniunii a se citi nota № 2 de la Scurtă cronologie a Rezistenţei Athonite şi integral Scrisoarea Părintelui Sava de la Esfigmenu.

[3] Este şi cazul Sfântului Ioan Iacob Românul, despre care s-a editat o carte la Ierusalim în 1999 – carte editată cenzurat în România de câteva ori – ce ne dezvăluie lucruri poate mai puţin cunoscute: Sfântul Ioan era un adevărat zilot, pronunţându-se fără echivoc împotriva schimbării calendarului şi a ereziei serghianismului.

[4] Poate puţini ştiu că încă din anii ’20 majoritatea vieţuitorilor din Sfântul Munte erau ziloţi, şi că abia în contemporaneitatea apropiată s-a scornit de către vrăjmaşii Ortodoxiei o nouă ecleziologie, de sorginte papistă, care susţine că oricine nu se găseşte în comuniune cu Patriarhia de Constantinopol se află în afara Bisericii. Această teză a ajuns însă din păcate astăzi să fie susţinută în mod obişnuit şi pe scară largă de către neo-atoniţii din marile mănăstiri de la Athos.

Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, din care au făcut parte Sfântul Ioan Maximovici, părintele Serafim Rose, arhiepiscopul Averchie de Jordanville, s-a găsit mai întâi în legături cu vechi calendariştii greci şi români, apoi în comuniune deplină cu Bisericile Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia, România şi Bulgaria.

[5] Amintim şi că Preasfinţitul Evloghie (Oţa) este ctitorul Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti, ce se găseşte în cartierul Militari (Str. Televiziunii nr. 13). Din 1964, anul întemeierii ei, biserica mănăstirii a fost dărâmată de autorităţi de nu mai puţin de 4 ori: în anii 1968, 1970, 1974 şi 1983. La ultima demolare, în 1983, mănăstirea a fost rasă de pe suprafaţa pământului, mormântul Preasfinţitului Evloghie a fost profanat, trupul său fiind luat de către Securitate şi îngropat într-un loc rămas încă necunoscut, iar vieţuitorii sfântului locaş au fost arestaţi şi condamnaţi la diferite pedepse. Mănăstirea a fost reconstruită pe acelaşi loc prin strădania Preasfinţitului Flavian (Bârgăoanu), actualul episcop Ortodox de stil vechi al Bucureştilor.

[6] Despre Părintele Dionisie Ignat se cuvine să amintim că, la dorinţa sa, este pomenit neîncetat la liturghie în mănăstirile vechi calendariste româneşti.

Anunțuri

Un răspuns to “Isihaştii aghioriţi ziloţi cenzuraţi”

  1. cautator de adevar said

    Ati scris ceva despre care nu stiam pana acum, dar care insa se potriveste cu portretul pe care i l-au zugravit parintii vietuitori ai chiliilor athonite:

    parintele Paisie Aghioritul a fost un apropiat in duh al Patriarhiei eretice de Constantinopol. Rolul sau in Sf Munte era de a „reeduca” monahii rebeli, care „indrazneau” sa se retraga la chilii si sihastrii linistite, unde refuzau pomenirea ereticului Bartolomeu.

    Din pacate insa pentru posteritatea ortodoxa – si pentru cei ce ii promoveaza scrierile, parintele Paisie nu a fost altceva decat un „corect politic”, un conformist care a mers pana acolo ca, de dragul linistii (?) – desi „Mai bun un razboi demn de lauda, decat o pace care separa pe om de Dumnezeu”, spune Sf Grigorie de Nazianz – a facut toata viata politica Fanarului.

    Evident ca a lasat in urma si multa proza cu lacrimi si indemnuri, care daca ar fi provenit de la un om cu atitudine ortodoxa, ar fi fost zic eu destul de valoroase. Nu ii contest aici calitatile de om duhovnicesc sau de rugator. Ii contest insa vederea duhovniceasca si discernamantul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: