TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Calendarul iulian – răspuns la ideile eronate ale lui Nicolas Ossorgin

Posted by traditiaortodoxa pe Septembrie 11, 2007

facerea-lumiide P.S. Auxentie de Photiki

Articolul următor a apărut întâia dată în revista Orthodox Tradition, în 1991 (vol. XIII, nr. 3). Este retipărit aici ca răspuns la întrebările legate de punctele de vedere eronate ale profesorului Ossorgin cu privire la problema calendarului şi chestiunile astronomice asociate, puncte de vedere ce au apărut în ultima vreme în mai multe reviste ecumeniste.

Într-un articol provocant şi plin de interes publicat în Anglia („Cugetări asupra calendarului liturgic”, Suroj, nr. 28, mai 1987, pag. 41-52), Nicolas Ossorgin (Ossorguine), profesor la Institutul Teologic Ortodox St. Serge din Paris, face câteva afirmaţii incredibil de naive şi neştiinţifice despre folosirea calendarului iulian în Biserica Ortodoxă. Concluzia sa din cele din urmă, în urma acestei scurte expuneri, că acele Biserici Ortodoxe ce folosesc calendarul iulian „sfidează” Biserica şi duc lipsă de „înţelegerea Tradiţiei ei”, nu este doar iresponsabilă, ci îi şi poate duce pe cei mai puţin rafinaţi în studiile patristice către concluzii nejustificate. Doresc aici, prin urmare, să indic câteva din erorile profesorului Ossorgin de înţelegere a tradiţiei patristice şi să corectez neînţelegerea cosmologiei şi a teologiei liturgice ortodoxe.

Să spunem, pentru început, că vasta majoritate a Bisericilor Ortodoxe, păstrând o tradiţie ce datează de la întemeierea Bisericii, folosesc calendarul iulian sau vechi, în calcularea anului liturgic. Inovatorii nou-calendarişti uită aceasta adesea, reducând majoritatea Bisericii la un statut de minoritate, mult mai apropiat inovatorilor înşişi. Cineva ar putea numi mai degrabă inovaţia noului calendar un act de sfidare împotriva Bisericii, doar dacă este, în virtutea faptului de a fi o inovaţie, în discordanţă deplină cu dezvoltarea istorică a Bisericii, cu canoanele Bisericii, şi cu practica predominantă. Nu este neobişnuit pentru o biserică să condamne ca sfidare ceea ce încalcă practicile ei stabilite. A acuza majoritatea Bisericii de sfidare pentru urmarea a ceea ce a dăinuit vreme de secole, înseamnă însă a sugera un nou standard de autenticitate. Mai implică şi faptul că practica curentă şi armonia ei cu practica de-a lungul timpului nu sunt semne ale Sfintei Tradiţii şi lucrări ale Sfântului Duh, aşa cum afirmă teologia noastră tradiţională, ci circumstanţe conjuncturale supuse greşelii şi căderii omeneşti.

Schimbarea se petrece în Biserica Ortodoxă, şi Sfânta Tradiţie nu este una statică. Însă schimbările din Biserică au loc de-a lungul timpului, sunt întotdeauna în legătură cu obiceiurile anterioare, şi, în nici un caz, nu răstoarnă secole de obiceiuri – aici, chiar aproape doua milenii de practică – în favoarea a ceva ce înfăţişează vechea tradiţie ca o problemă de „sfidare” a Bisericii. A cugeta cine ignoră unitatea Sfintei Tradiţii este o gândire asemănătoare celei care inspira revizionismul, care provine de la cei ce nu au respect sau nu înţeleg sfinţenia şi unitatea lăuntrică a Sfintei Tradiţii, aşa cum s-a dezvoltat de-a lungul timpului prin călăuzirea dumnezeiască. Când profesorul Ossorgin sugerează că majoritatea Bisericii Ortodoxe se găseşte astăzi în sfidarea propriilor ei tradiţii, din cauza aderenţei la calendarul iulian, el mai dă, de fapt, şi o lovitură – nădăjduim, fără de voie – împotriva însăşi esenţei pretenţiei Bisericii Ortodoxe la întâietate: că tradiţiile ei stabilite nu sunt nimic mai mult decât moştenirile Bisericii Apostolice. Acest fel de erudiţie încrezută, găsită în articolul său, este simptomatică pentru tendinţa ce se află printre mulţi scriitori ortodocşi inovatori, de a uita că noi „teologizăm” din interiorul Bisericii, legaţi de cunoaşterea ei comună şi iconomia [oikonomia] divină, şi nu din vârful unor înălţimi teoretice care, în vreme ce ne înfăţişează a fi mai mari decât însăşi Biserica, deseori etalează doar insuficienţa şi puţinătatea înţelegerii de către noi a realităţii bisericeşti.

Cunoaşterea comună a Bisericii ne cheamă către o atitudine evlavioasă faţă de tot ceea ce ne-a lăsat ea moştenire. O „hermeneutică a neîncrederii”, care ne duce la a ne închipui că majoritatea credincioşilor ortodocşi – fără a-i mai menţiona pe tradiţionaliştii dedicaţi care au lansat mişcări de rezistenţă în numele calendarului Bisericii – sfidează Biserica şi înţelegerea de către dânsa a Sfintei Tradiţii, este o abordare hermeneutică străină acestei atitudini. Când Sf. Ioan Gură de Aur ne cheamă să studiem cele ale Bisericii, ne spune că trebuie să o facem cu evlavie. De Sfânta Tradiţie, spune în mod anume: „Este tradiţie, nu mai căuta”. Şi deşi am creat o teologie a Sfintei Tradiţii cu „t”-uri mari şi mici, nici o sursă patristică nu face vreodată o astfel de distincţie. A trata calendarul Bisericii ca pe o tradiţie secundară, desemnându-i pe cei loiali ei unei poziţii de sfidare, şi abordarea Sfintei Tradiţii cu un duh de neîncredere – aceste procedee sunt în afara atitudinii de evlavie care trebuie să ne călăuzească în studierea erudită a Bisericii.

În ce priveşte calendarul însuşi, comentariile profesorului Ossorgin sunt surprinzătoare doar pentru că arată o asemenea lipsă de familiaritate cu problema calendarului, o carenţă pe care o împărtăşeşte cu mulţi dintre teologii modernişti ai vremii noastre. El nu reuşeşte să înţeleagă că Părinţii Bisericii erau pe deplin conştienţi de inexactităţile calendarului iulian. Prin urmare, pretenţia sa că Părinţii de la Niceea ar fi respins astăzi folosirea vechiului calendar, pe motiv că îndepărtează Praznicul Paştilor de echinocţiul de primăvară cu treisprezece sau mai multe zile, este absurdă, doar dacă cineva nu crede că Părinţii de la Niceea au avut o autoritate singulară şi că consideraţiile Părinţilor ce le-au urmat – cel puţin în privinţa calendarului – nu sunt semnificative, sau cumva inconsecvente cu Niceea. Într-adevăr, Părinţii ce au convocat Sinoadele Bisericii din 1583, 1587 si 1593, precum şi sinoadele Bisericilor locale din secolele al nouăsprezecelea si al douăzecilea, pentru a osândi calendarul Papei Grigorie, au fost perfect conştienţi de abaterile calendarului iulian (şi ale celui gregorian, am putea adăuga) de la precizia astronomică, de vreme ce, în propriile lor zile, echinocţiul de primăvară după calendarul iulian era cu cel puţin unsprezece zile în urma echinocţiului actual. Mai mult, noţiunea că celebrarea Paştilor trebuie să corespunda unui timp când ceasurile zilei sunt mai numeroase decât cele ale nopţii – compromisă oarecum de îndepărtarea Paştilor de la echinocţiul de primăvară actual, din pricina inexactităţii calendarului iulian – este o problemă minoră în calcularea Paştilor. Este adevărat, aşa cum susţine Ossorgin, că Paştile reprezintă izbânda luminii asupra întunericului şi sunt simbolizate de echinocţiul de primăvară, când ceasurile zilei încep a covârşi ceasurile nopţii. Deşi el citează doar o sursa anonimă pentru a stabili aceasta, evidenţa unui astfel de simbolism poate fi găsită în alte scrieri patristice. Totuşi, acest simbolism nu este nici cel mai important element în stabilirea Praznicului Paştilor, nici unul precis. În Biserică, simbolismul material şi cel literal nu se împacă niciodată cu metafora. Paştile sărbătoresc izbânda metafizică şi ontologică a luminii asupra întunericului, şi acest fapt, nu ceva material, predomină în simbolismul şi metafora Bisericii.

Am putea nota şi că exacerbarea de către Ossorgin a importanţei evenimentului temporal al echinocţiului de primăvară este una destul de naivă. El atribuie echinocţiului de primăvară un fel de „realitate cosmică”, care este în discordanţă cu cosmologia Bisericii Ortodoxe. Timpul omenesc şi chiar ordinea universului nostru fizic aparţin omului căzut. Ele nu trebuie confundate cu o „realitate cosmică” de dimensiuni ontologice. Acest lucru este destul de vădit în faptul că echinocţiul de primăvară nu are dimensiuni universale în calcularea Paştilor, de vreme ce lungirea ceasurilor zilei cu care este asociat nu are loc în emisfera sudică, unde se petrece contrariul. Mai mult, trebuie, precum am remarcat mai sus, să ţinem în minte faptul că simbolul biruinţei luminii asupra întunericului nu este reprezentat perfect de către echinocţiul de primăvară, din moment ce o dată a Paştilor calculată după calendarul gregorian cade, şi ea, la cel puţin câteva zile depărtare de la momentul propriu-zis al petrecerii ei. Cei ce urmează calendarul iulian se află, de fapt, doar mai înainte în fenomenul biruinţei celeste sau astronomice a luminii asupra întunericului – şi iarăşi, doar în emisfera nordică!

În termenii teologiei liturgice, realitatea „cosmică” există într-un timp nou, un timp divin, în timpul veşnicului „acum”. Din această pricină, praznicul Schimbării la Faţă, de pildă, are loc pe de-a-ntregul în afara secvenţei temporale a evenimentelor din viaţa lui Hristos. El se petrece acolo, din cauza unei anumite consecvenţe cu „timpul” liturgic, care iarăşi se ridică deasupra timpului material. Praznicul Paştilor, de asemenea, există în „timpul veşnic” şi nu este legat de un fenomen fizic, fie că acesta este momentul precis al echinocţiului de primăvară sau înmugurirea copacilor şi a plantelor.

O ilustrare superbă a faptului că timpul divin şi timpul calendarului nostru secular nu sunt în acord – şi, într-adevăr, faptul că vechiul calendar împotriva căruia Ossorgin asertează, este, de fapt, mult mai bine aliniat cu evenimentele din tărâmul cel veşnic, sau „realitatea cosmică”, decât îşi închipuie el – este următoarea relatare a morţii unui sfânt grec modern, Sava cel Nou:

Erau cu el, la acea vreme, câteva maici. Se găseau în prezenţa unei persoane sfinte, un minunat atlet al credinţei şi evlaviei, un cetăţean al Raiului. Cerul a ştiut plecarea sa de la pământ şi a prăznuit. Din îngăduinţa dumnezeiască, una dintre maici a văzut sufletul Sfântului Sava înălţându-se către ceruri în mijlocul unui nor auriu, şi ca un biruitor în viaţă, cântând cu un glas prea dulce: „Binevesteşte, o, pământule, mare bucurie”. Era ajunul praznicului Bunei Vestiri după calendarul vechi, şi bisericile care îl urmau începeau prăznuirea slăvitei zi a Născătoarei de Dumnezeu, pe care Sfântul a cinstit-o foarte. (Vezi Constantin Cavarnos, Sf. Sava cel Nou, vol. VII, în Sfinţi ortodocşi contemporani [Belmont, MA: Institute for Byzantine and Modern Greek Studies, 1985]).

O dovadă asemănătoare a relaţiei mistice dintre realitatea cosmică şi vechiul calendar, a fost apariţia unei Cruci bizantine pe cer, deasupra unei bisericuţe dintr-o suburbie a Atenei, în 1925. Praznicul Înălţării Sfintei Cruci a fost sărbătorit de către credincioşii tradiţionalişti, în ciuda unei interdicţii în toată Grecia a vreunei sărbătoriri a Zilelor Sfinte ale Bisericii potrivit vechiului calendar. Chiar şi poliţia militară adunată să oprească slujbele a fost copleşită de minune, ce a fost anunţată plină de consternare în presa zilei următoare.

În cele din urmă, Sfânta Tradiţie este exprimată în unitatea istoriei Bisericii, a canoanelor Bisericii şi a consensului patristic. Canoanele apostolice şi altele afirmă limpede că calcularea Paştilor potrivit formulei actuale a fost stabilită spre a nutri uniformitatea în Biserică şi nu spre a cinsti „ceasurile şi zilele”. Nu putem înlătura hotărârea Bisericii că Paştile nu trebuie sărbătorite o dată cu evreii, jucându-ne cu „greaca de seminar”. Nu putem justifica celebrarea Paştilor împreună cu evreii sau înaintea Paştelui evreiesc (o abatere de la practica obişnuită care s-a petrecut în Biserica timpurie), ignorând canoanele existente ce interzic sărbătorirea Paştilor în prima duminică de după echinocţiul de primăvară, dacă acea duminică se întâmplă să coincidă cu Paştele evreiesc, sau să cadă înaintea Paştelui evreiesc – canoane ce au drept scop eliminarea practicilor diferite! Nici nu putem înlătura calendarul iulian deoarece, ignorând unitatea sa cu canoanele si practicile Bisericii, nu corespunde unui simbolism imperfect provenit dintr-un fenomen fizic în lumea căzută!

Rubricile ecumenismului politic ne cer să lăsăm orice prezumţie de călăuzire divină în practicile tradiţionale ale Bisericii noastre. Inovatorii au început să-şi ignore devierile de la Tradiţia Bisericii şi să atace tradiţiile străvechi ale Bisericii noastre ca şi cum ele ar fi inovaţii sau greşeli. Daca aruncăm calendarul iulian şi calculăm Paştile potrivit altui calendar, atunci identitatea noastră distinctă ca Ortodocşi va fi pierdută. Vom sărbători Crăciunul împreună cu Moşul şi Paştile cu Iepuraşul de paşte. Sau, mai la obiect, vom sărbători, mai degrabă decât Praznicul Praznicelor, Paştele creştinătăţii apusene, împreună cu heterodocşii. Izbânda lui Hristos asupra morţii se va închina izbândei politicilor ecumeniste asupra Bisericii Ortodoxe. Că o asemenea izbândă imposibilă va fi slujită de erudiţia de compromis a teologilor ortodocşi modernişti, este un gând ce ar trebui să ne facă pe toţi să reflectăm îndelung asupra forţelor ce lucrează din interiorul Bisericii noastre pentru distrugerea şi decăderea ei. Este un păcat al vremilor noastre că idei insidioase vin într-un timp când atât de puţini îşi cunosc cu adevărat credinţa şi că absurdităţi ecumeniste pot pretinde să ridice semne de întrebare asupra adevărului.

Deşi nu cunoaşte pe autorul traducerii în lb. română a acestui articol, redacţia noastră îi mulţumeşte pentru osârdie. Dumnezeu să-i răsplătească jertfa!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: