TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Cazania Duminicii a XXVIX-a după Pogorîrea Sfântului Duh

Posted by traditiaortodoxa pe Decembrie 6, 2008

Despre mulţumirea care se cuvine lui Dumnezeu

Fraţi creştini,

Într-adevăr, Dumnezeu fiind atotstăpânitor nu are nici o trebuinţă de mulţumirile şi darurile omului: „Căci de bunătăţile mele nu ai trebuinţă”, aşa cânta înaintea lui Dumnezeu proorocul şi împăratul David. Oamenii îşi arată recunoştinţa lor sau prin cuvânt, mulţumind, sau aducând daruri binefăcătorilor lor. Dumnezeu nu are nici o trebuinţă de mulţumirea şi proslăvirea noastră, pentru că este de la Sine slăvit. Firea Lui cea dumnezeiască, de la sine însăşi are slavă şi laudă nemărginită şi neîncetată. Pentru că Dumnezeu este Duh, El nu se împărtăşeşte din darurile şi jertfele cele materiale care I s-ar aduce. Însă mulţumirile, atât cele prin cuvânt, cât şi cele prin fapte bune, ce se aduc Lui, dacă sunt pornite din adâncul sufletului plin de dreaptă recunoştinţă, Dumnezeu le priveşte cu dragoste, primind şi cuvintele şi darurile omului recunoscător, pentru împăcarea conştiinţei şi mulţumirea sufletului lui.

Cel dintâi dintre oameni, care a găsit mijlocul prin care să-şi arate recunoştinţa şi mulţumirea sa faţă de Dumnezeu, a fost dreptul Avel. El a cunoscut că Dumnezeu i-a dat fiinţa şi viaţa şi toate câte avea pe pământ. Deci, cuprins de voie bună şi de dragoste, a voit să răsplătească Binefăcătorului său. A ales pe cele întâi născute din oile lui, şi din grăsimile lor a adus dar lui Dumnezeu. Felul în care le-a adus, dumnezeiasca Scriptură nu ni l-a arătat. Cum însă sfinţii bărbaţi de după Avel, când aduceau daruri lui Dumnezeu, le ardeau deasupra unor jertfelnice, pe care le zideau ei, credem că şi Avel a făcut la fel, şi că de la el au luat obiceiul cei de după dânsul. Şi, ca să nu ne îndoim că au fost bineprimite darurile lui Avel, dumnezeiasca Scriptură ne spune că Dumnezeu a privit cu îndurare spre Avel şi spre darurile lui şi l-a binecuvântat pre el, arătând tuturor că priimeşte darurile ce I se aduc eu credinţă şi cu umilinţă, căutând la mulţumirea şi recunoştinţa inimii celui ce le aduce. Pentru aceasta şi noi, când mulţumim pentru, binefacerile lui Dumnezeu faţă de noi şi îi aducem totodată tămâie, lumânări, untdelemn sau altceva, se cuvine să fim bine încredinţaţi că primind El recunoştinţa şi mulţumirea noastră, priveşte şi spre noi şi spre darurile noastre, precum a privit spre Avel şi spre darurile lui.

După potop, Noe, care a aflat har înaintea lui Dumnezeu, şi-a arătat mulţumirea sa către Dumnezeu, pentru că l-a mântuit pre el, şi printr-însul tot neamul omenesc de pierderea potopului, zidind jertfelnic şi aducând ca jertfă din toate dobitoacele cele curate şi din toate păsările cele curate. Ca să ne arate, Sfânta Scriptură, că Dumnezeu a socotit foarte plăcute şi bine primite mulţumirea şi darurile lui Noe, ne spune: „Şi a mirosit Domnul Dumnezeu mirosul cu bună-mireasmă” (Facere XII). „Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe feciorii lui” (Facere IX). Din aceasta cunoaştem că fapta cea bună a mulţumirii este foarte bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, iar cele ce se aduc lui Dumnezeu, din recunoştinţă, drept mulţumire, sunt dovezi de încredinţare că noi credem şi mărturisim că El singur este Ziditorul făpturii, Purtătorul de grijă şi Binefăcătorul nostru. Pentru aceasta darul nostru este slujbă şi închinăciune aduse lui Dumnezeu.

Fapta cea bună a mulţumirii o vedem nu numai la drepţii care au fost mai înainte de primirea Tablelor Legii, ci şi la cei de după aceasta. Astfel, vedem pe Moise, care zideşte jertfelnic şi aduce lui Dumnezeu mulţumirea sa, pentru înfrângerea lui Amalic; vedem pe Ghedeon şi pe Samuil zidind jertfelnice şi aducând lui Dumnezeu mulţumirea lor; Ghedeon, pentru că a trimis Dumnezeu pe îngerul Său la dânsul, iar Samuil, pentru că l-a învrednicit Dumnezeu de a zidit casa sa în Armatem, unde era locaşul Domnului, adică Chivotul Lui.

Dacă vom deschide, fraţi creştini, cărţile Scripturii celei noi, vom vedea într-însele fapta cea bună a mulţumirii ce se cuvine lui Dumnezeu înălţată la desăvârşire. Samarineanul din Evanghelia de astăzi n-a zidit nici jertfelnice, n-a jertfit nici jertfe de dobitoace, nici daruri pământeşti n-a adus Domnului Hristos, Doctorului şi Binefăcătorului său, ci I-a adus inima şi sufletul său. Simţind binefacerea primită de la Domnul, în timp ce se afla pe cale, în drum spre preoţi, inima lui s-a umilit; de aceea s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Sufletul lui s-a umplut de recunoştinţă faţă de Iisus Hristos; de aceea a căzut la picioarele Lui cu faţa la pământ. Umilinţa şi recunoştinţa au deschis gura lui şi l-au învăţat cuvintele mulţumirii. Şi, fiindcă zdrobirea inimii este jertfa cea bineplăcută Iui Dumnezeu, după cum zice proorocul: „Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu n-o va urgisi” (Psalm L, 18), Domnul a primit mulţumirea lui ca o tămâie curată şi ca o jertfă desăvârşită, zicându-i: „Scoală-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!”.

Apostolul Pavel, scriind tesalonicenilor, i-a învăţat datoria mulţumirii care se cuvine lui Dumnezeu, din partea tuturor oamenilor, zicând: „Daţi mulţumită pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu pentru voi, în Hristos Iisus” (I Tesaloniceni V, 18). Aceasta înseamnă că la toate cele ce ni se întâmplă nouă, fie bucurie sau întristare, fie sănătate sau boală, ori fericire sau moarte, se cuvine să aducem mulţumire lui Dumnezeu, pentru că aceasta este voia Lui, în Hristos Iisus, pentru noi.

Cum poate omul, se întreabă unii creştini, când îl chinuieşte o boală cumplită, să aducă mulţumire lui Dumnezeu, căci atunci fuge răbdarea şi vine cârtirea. Când omul este sănătos şi în îndestulare, sau dobândeşte binefaceri, se simte dator să fie mulţumitor, dar când suferă şi se chinuieşte, atunci cum poate să mulţumească? Deci această învăţătură a Apostolului Pavel, adică: „Daţi mulţumită pentru toate” este anevoie de îndeplinit. Greşesc aceşti creştini, fiindcă nu numai binefacerea ci şi pedeapsa lui Dumnezeu este o binefacere, căci când pătimim, atunci ne aducem aminte de Dumnezeu, după cum ne spune proorocul David, zicând: „Doamne, întru necaz mi-am adus aminte de Tine”. Necazul cheamă şi îndeamnă pe păcătos la pocăinţă. Certările lui Dumnezeu sunt mijloacele şi chipurile prin care Dumnezeu îi întăreşte pe cei drepţi în faptele lor bune, iar pe cei păcătoşi îi cheamă la pocăinţă. Deci, dacă tatăl tău te-a certat uneori, ca să stai neclătinat în calea cea bună, iar alteori te-a bătut, ca să te laşi de faptele tale cele rele, oare, nu ai fi avut tu datoria să-i mulţumeşti ziua şi noaptea părintelui tău trupesc pentru purtarea lui de grijă fată de tine? Aşa face şi Tatăl cel ceresc. Te ceartă pe tine, ca să te întăreşti în fapte bune, ca şi pe Iov. Te bate, ca să te întorci de la păcat, ca şi pe Manase.

Când doctorul îţi dă să bei doctorii amare sau când îţi arde rănile trupului tău şi îţi produce dureri cumplite, tu îi aduci lui nenumărate mulţumiri şi îi umpli mâinile de daruri. Mai poţi zice că nu eşti dator să mulţumeşti lui Dumnezeu, când te ceartă şi prin necazuri îţi curăţeşte sufletul tău şi îţi vindecă rănile păcatelor tale, iar pentru o suferinţă vremelnică îţi dăruieşte împărăţia cea veşnică? Dumnezeu deopotrivă îţi face bine şi când te îmbogăţeşte şi când te sărăceşte; şi când te înalţă şi când te pogoară; şi când îţi păstrează sănătatea şi când îţi trimite boala. Totdeauna şi în toate varsă peste tine binefacerile Lui cele dumnezeieşti. Pentru aceasta, totdeauna şi în toate se cuvine să-I mulţumim Lui. Bărbaţii drepţi şi sfinţi au arătat că această învăţătură nu este anevoie de împlinit. Orice creştin să-şi aducă aminte de suferinţele şi de toate încercările dreptului Iov. El nu şi-a arătat recunoştinţa faţă de Dumnezeu numai când era îndestulat de toate bunătăţile, aducându-I jertfe în toate zilele, ci şi când era în mijlocul necazurilor celor înfricoşate, când fusese lovit cu pierderea copiilor, pierderea averii, sărăcie cumplită, răni peste tot trupul. Chinuit de o boală grea, el mulţumea, proslăvea şi binecuvânta pe Dumnezeu, strigând: „Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov I, 21). Iov a fost mulţumitor faţă de Dumnezeu şi când avea copii şi când a rămas fără ei, şi când era bogat şi când a rămas fără avere, şi când era sănătos şi când era bolnav, şi când era vesel şi când era necăjit, şi când era fericit şi când era nenorocit.

Fraţi creştini, câte s-au scris în Sfânta Scriptură, spre a noastră învăţătură s-au scris. Fii, creştine, în toate, mulţumitor lui Dumnezeu şi-L binecuvântează în toate zilele vieţii tale. Lauda Lui fie de-a pururi în gura ta. Dacă eşti sănătos, sănătatea este un dar de la Dumnezeu. De eşti bolnav, boala trupului este spre mântuirea sufletului tău. Zi deci împreună cu Iov: „Fie numele Domnului binecuvântat!”. De ai tot ce-ţi trebuie ţie şi casei tale, mulţumeşte ca David lui Dumnezeu, Celui ce umple de bunătăţi inima ta şi zi împreună cu el: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul, şi nu uita toate binefacerile Lui!” (Psalm CII, 2). Toţi, întru toate, mulţumiţi lui Dumnezeu. Să nu lipsească din gura voastră slăvirea lui Dumnezeu! Să nu lipsească de pe buzele voastre vreodată cuvintele: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru! „Daţi mulţumită pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu pentru voi, în Iisus Hristos” (I Tesaloniceni V, 18), a Cărui slavă şi stăpânire este în vecii vecilor. Amin!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: