TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Despre Puterea Rugăciunii lui Iisus

Posted by traditiaortodoxa pe Decembrie 12, 2008

metanierO mărturie a monahiei Tatiana (1912)

Pe la orele dimineţii, după liturghie mă întinsesem în pat să mă odihnesc puţin, şi în timpul acesta am avut o vedenie neobişnuită. Mă vedeam de parcă eram la Sankt Petersburg, pe insula Vasilievski. Se făcea că merg la Sfânta Liturghie de la catedrala Sfântului Nicolae. Purtam schima monahală şi mă aflam într-o trăsură mică.

Deodată m-am pomenit într-o piaţă întunecată. M-am speriat şi am început să tremur. Alergând într-o parte şi-ntr-alta căutând o ieşire din această situaţie îngrozitoare şi deodată am văzut sute de oameni înaintând şiruri-şiruri. Toţi aceştia erau mireni, având feţele posomorâte, pătrunse de o tristeţe nemărginită. La faţă semănau cu mine.

„Voi cine sunteţi?” – i-am întrebat.

Iar ei mi-au răspuns: „Noi suntem cei ce am trecut în veşnicie pe neaşteptate, ca şi tine.”

Ce-am simţit în acel moment depăşeşte orice de exprimare! Frică şi cutremur au cuprins întreaga mea fiinţă. Chiar în acea clipă s-a apropiat de mine o făptură strălucitoare, al cărei chip era învăluit în lumina pe care o răspândea în jur şi mi-a zis: „Urmează-mă!” După aceea m-a dus într-un loc unde sufletele celor morţi erau supuse judecăţii.

Am trecut în zbor peste păduri, stepe şi clădiri. Întinderea părea fără de sfârşit şi am înţeles că lăsasem în urmă viaţa mea de pe pământ şi intrasem în viaţa de dincolo de mormânt. Dar, din păcate, şi nepregătită.

Făptura de lumină m-a condus apoi într-o încăpere, în care se aflau adunaţi laolaltă o mulţime de mireni, oameni şi femei, vârstnici şi copii. Toţi păreau cuprinşi de o durere şi mâhnire necontenită. În mijlocul încăperii, la o masă uriaşă, şedea o doamnă, care mi-a zis: „Acest loc e pregătit pentru tine până la a doua venire a Domnului.”

M-am uitat la toţi aceşti oameni şi am întrebat: „Ce faceţi aici, în acest loc? Vă rugaţi iui Dumnezeu?”

Ei însă mi-au răspuns cu tristeţe: „În veşnicie Domnul nu ne ascultă, pentru că ne-am purtat fără grijă pe parcursul vieţii noastre pe pământ. Niciodată nu vom avea îndrăzneala să chemăm numele Domnului. Atunci când vieţuiam pe pământ ar fi trebuit să îndurăm suferinţele cu răbdare şi să ne rugăm pentru sufletele noastre. Porunca lui Hristos: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5,17) fusese datoria noastră şi cu toate că se cuvenea să rostim rugăciunea lui Iisus în tot timpul vieţii, la fiece suflare a noastră, noi nu ne-am îngrijit de starea sufletelor noastre. Însă, aşa cum cineva nu poate trăi fără aer, tot astfel şi sufletul moare fără rugăciunea neîncetată. Noi suntem nişte persoane cumsecade, care ne-am purtat pe dreptate, îndeplinindu-ne toate îndatoririle noastre, şi totuşi, pe cea mai de seamă – rugăciunea, n-am împlinit-o.”

Când am auzit unele ca acestea, am început să mă rog şi să-mi fac semnul crucii. Dar ce s-a întâmplat? Mi-am dat seama cu groază că fiece sunet al vocii mele se întorcea înapoi la mine! Am aruncat o privire în jurul meu şi am văzut că tavanul şi pereţii erau din metal, iar podelele din scândură vopsită. Atunci am început să tremur de frică, dându-mi seama că nu voi reuşi să scap din această situaţie neplăcută.

Cei din jurul meu îmi ziceau: „În veşnicie Domnul nu ne mai ascultă. Doar cei rămaşi pe pământ pot să ne pomenească înaintea Lui.”

Apoi şi doamna de la masă începu să-mi vorbească: „Toţi aceşti oameni au fost buni creştini, L-au iubit pe Domnul, şi-au ajutat aproapele – pe Dumnezeu însă nu L-au dobândit în sufletele lor. Şi iată că au ajuns aici, ca şi tine, din cauza vieţii lor nepăsătoare, întrucât ei se încăpăţânau să creadă că toţi ceilalţi vieţuiesc la fel.

„Vai de mine!” am exclamat. „Vai, cât sunt de necăjită şi cât sufăr, parcă m-ar arde cu foc!” Am căzut jos, simţind ca şi cum trupul tot mi se despărţea de oase.

„Şi tu ce fel de viaţă ţi-ai fi dorit?” m-a întrebat doamna. Tremurând, am răspuns: „După ce voi fi murit, aş fi vrut să revăd cele pământeşti şi cele cereşti, pe Domnul şi pe Măicuţa Domnului.”

Aici doamna a zâmbit şi a zis: „Pe această cale numai sfinţii trec în veşnicie, cei ce cu ajutorul rugăciunii lui Iisus L-au agonisit pe Domnul în inimile lor încă din timpul vieţii. Iar tu fiind călugăriţă, cum de n-ai învăţat acest lucru! Prin mijlocirea acestei rugăciuni harul lui Dumnezeu vine să sălăşluiască în tine, aşa încât sufletul se desparte de trup, rămânând cu Iisus Hristos şi nu mai simte această zdrobire pe care o simţi tu acum. Raiul se află în sufletul omului. Acolo unde Domnul este prezent, acolo este şi raiul. Acum va trebui să le povesteşti această vedere tuturor celor din cinul monahicesc şi tuturor creştinilor care trăiesc pe pământ şi merg spre pierzanie din pricina nepăsării şi uşurătăţii lor. Iar celor necredincioşi ori slabi în credinţă n-are nici un rost să le spui. Atotputernicul poate să învie un om mort de veacuri, pentru a dovedi că există viaţă după moarte, dar ce folos dacă acest înviat nici aşa nu va fi crezut, şi riscă să fie omorât de ei.”

În timp ce doamna rostea aceste cuvinte, în sufletul meu a licărit deodată o undă de nădejde că voi reveni pe pământ! Cei aflaţi în camera de metal îşi aţintiră privirile asupra mea exclamând: „Deci aveţi de gând s-o lăsaţi să părăsească această îngrozitoare cameră de tortură?”

Doamna a continuat: „Dacă cineva moare rostind rugăciunea lui Iisus, sufletul său se află lângă Domnul şi acesta nu va fi despărţit de El în veşnicie. Aşijderea, dacă un om îşi dă duhul în timp ce repetă rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” – va fi nedespărţit de Maica Domnului. Iar cel ce nu mai poate scoate nici un cuvânt, dar pe parcursul vieţii sale s-a străduit să deprindă această rugăciune, sufletul său o va repeta pentru el atunci când se va afla pe patul de moarte. În ce stare se află sufletul când părăseşte trupul, în aceeaşi stare rămâne pentru totdeauna.

Schimbare spre bine nu mai există. Numai când acel suflet este pomenit pe pământ i se mai poate schimba starea.

A mai adăugat apoi: „O voi, monahilor, monahilor! Vă numiţi voi înşivă monahi şi monahii, pretinzând că aţi fi părăsit cele lumeşti! Care este însă vieţuirea voastră? În loc să vă încredinţaţi toate cererile voastre lui Dumnezeu şi Maicii lui Dumnezeu, voi gândiţi: „Îmi este de trebuinţă acel lucru sau celălalt; n-aş putea trăi fără aceasta sau cealaltă, nici în această viaţă nici în cealaltă”. Ea se îngrijeşte numai de cei ce-şi încredinţează ei toate problemele. Ea este Cea care înţelege toate necazurile, sărăcia şi suferinţele îndurate în numele Domnului, ale celui ce zice: „Poate că toate acestea s-au abătut asupra mea potrivit îngăduinţei Celui Preaînalt; poate că toate acestea sunt plăcute înaintea Împărătesei Cerului…””

„Vrei să-ţi arăt pe monahii voştri cei nesimţitori?” a continuat doamna. „Priveşte!”

Şi am văzut un şir de călugăriţe venind către noi – cele ce slujeau în altar şi furau bani, ţineau în mâini hârtiuţe în care erau pomeniţi cei cărora le aparţineau banii; din urmă veneau altele ce nu-şi păstraseră nevinovăţia; printre ele erau şi coriste, cu chipurile tot aşa de mohorâte ca şi al meu, şi pecetluite de o tristeţe nesfârşită.

„Cântaţi-mi un imn închinat Maicii Domnului!” – le-am zis. Ele însă răspundeau: „Nu mai avem îndrăzneală, deoarece în vreme ce vieţuiam în mănăstire, n-am slujit-o cu inimă curată.”

Atunci am început să plâng cu amar că din pricina neatenţiei noastre am fost lipsite de binecuvântarea de a înălţa imnuri pentru Domnul şi Atotsfânta lui Maică.

După toate cele auzite şi văzute, făptura de lumină care mă condusese în camera judecăţii a venit şi mi-a zis: „Iar acum vom merge în locul acela unde sufletul tău a fost despărţit de trup.”

Şi deodată m-am trezit în aşternutul meu. La început îmi era frică şi să mă mişc, apoi m-am uitat împrejur, mi-am pus lucrurile în rânduială, mi-am făcut semnul crucii, murmurând o rugăciune: „Slavă Domnului, n-a fost decât un vis.” Abia ce pronunţasem aceste cuvinte şi brusc mă pomenii înapoi în cealaltă lume. Îngerul care mă călăuzise mi se adresă cu asprime: „Să nu crezi cumva că ai visat. Chiar ai fost de-adevăratelea în cealaltă viaţă de dincolo de mormânt!”

Îngrozită, am căzut în genunchi înaintea Iui: „Vai de mine! Cât de nefericită sunt că m-am întors din nou aici. Decât să-mi fi făcut de lucru prin chilie era mai bine să fug departe!”

„Urmează-mă”, mi-a spus îngerul. „Vom vizita diferite locuri timp de douăzeci de zile, iar după aceea ne vom întoarce la locul ce ţi-a fost rezervat să te adăpostească până la cea de-a doua venire a Domnului.”

Am început să plâng amarnic, nefiind în stare să mă mişc din loc. Îngerul şi-a întors faţa către mine şi m-a privit cu milă. L-am întrebat: „Nu cumva eşti îngerul meu păzitor?” „Da”, mi-a răspuns.

Am început să-l implor: „Roagă-te Celui Preaînalt şi întoarce-mi sufletul pe pământ ca să mă pocăiesc.”

Îngerul păzitor mi-a spus: „Te voi duce înapoi, dar cu o condiţie: să spui şi celorlalţi tot ce-ai văzut şi ai auzit aici.”

Am căzut în genunchi şi am făgăduit că aşa voi face. Şi în aceeaşi clipă am simţit o bucurie în suflet, îngerul mi-a zis: „Domnul încă nu s-a sălăşluit în inima ta, însă ai făgăduit să-l dobândeşti. Dacă te vei lăsa iarăşi biruită de încurcături prosteşti şi nu-ţi vei îndeplini făgăduinţa, te vei întoarce în locul hărăzit ţie. Voi fi mereu lângă tine şi voi vedea cum îţi îndeplineşti îndatoririle.”

Şi iarăşi m-am trezit în patul meu. Am sărit în picioare văzându-l pe înger stând lângă patul meu. Am alergat la sora mea de chilie, strigând: „Ascultă, numai ce am fost în viaţa de dincolo!” După aceea am alergat să le caut pe celelalte surori ca să le povestesc cele întâmplate. Îngerul încă se mai afla în acelaşi loc. Îmi era frică să nu mai păţesc ceva. Am deschis uşa şi le-am povestit surorilor toată întâmplarea, fără sfială şi fără să le ascund nimic, Între timp am văzut că îngerul s-a făcut nevăzut, trecând prin perete. Iarăşi am ieşit pe hol, aflându-mă într-o stare de entuziasm. Surorile s-au grăbit să mă înconjoare, arătându-se foarte mirate de schimbarea neobişnuită pe care o vedeau la mine, petrecută într-un răstimp atât de scurt. În urmă cu douăzeci de minute mă văzuseră cu desăvârşire calmă la slujba de rând. Căzând în genunchi înaintea lor, le-am promis că din această clipă mă voi schimba complet.

Trebuie să mai adaug că nici un fel de îngrozire de pe pământ nu se poate asemui cu groaza încercată de mine în viaţa de dincolo. Până-n ziua de astăzi, vorbesc tot timpul despre cele văzute de mine cu orişicine fără să şovăi. Amin.

A se citi şi despre vedenia în care se arată că Mare folos are sufletul de pe urma citirii scrierilor Sfinţilor Părinţi

Anunțuri

2 răspunsuri to “Despre Puterea Rugăciunii lui Iisus”

  1. ovidiu said

    faceti niste lucruri foarte frumoase ca publicati aceste articole, sper sa fie spre mantuirea celor ce le citesc. si sa dati o palma ecumenismului celor apostati din BOR.
    doamne ajuta

  2. Ana said

    SLAVIT FIE DOMNUL IN VECI! Multumesc Domnului ca existati si faceti aceste lucruri mari. Caci greu ne este de a merge pe calea cea dreapta (sintem atrasi de lucrurile lumesti). Cred ca citind aceste articole ne vom trezim din somnul cel de moarte. DOAMNE AJUTA TUTUROR!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: