TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Mare folos are sufletul de pe urma citirii scrierilor Sfinţilor Părinţi

Posted by traditiaortodoxa pe Decembrie 12, 2008

filaVedenia avvei Sofronie, aşa cum este redată în cele ce urmează, a fost extrasă chiar din Viaţa Sfântului Paisie Velicikovschi (tradusă de Părintele Serafim Rose, [Forestville, CA: Saint Paisius Abbey Press, 1994, pp. 259-262]).

Sfântul Paisie, care s-a născut în 1722 în Poltava, Rusia şi a trecut la Domnul în 1794 la Mănăstirea Neamţ în Moldova (România) a avut o mare râvnă pentru scrierile Sfinţilor Părinţi, ostenindu-se fără cruţare la descoperirea, copierea şi traducerea lor.

În zilele noastre, slavă Domnului, ne stau la îndemână nenumărate cărţi duhovniceşti, a căror citire aduce străpungerea inimii şi trezeşte sufletul din toropeala lipsei de grijă şi a iubirii de sine.

Povestirea ce urmează ne ajută să înţelegem că lipsa de dorinţă pentru studiul duhovnicesc al dumnezeieştilor scrieri se datorează lucrării diavoleşti, care ne duce la „îndreptăţirea păcatelor”, astfel încât să nu ne adăpăm din izvorul scrierilor Părinţilor.

Vedenia avvei Sofronie

Copleşitoarea vedenie ce urmează arată clar marele folos pentru mântuire ce vine din citirea cărţilor ziditoare duhovniceşte; prin urmare arată şi vrăjmăşia diavolilor faţă de ele, căci aceste cărţi divulgă născocirile şi cursele lor împotriva creştinilor. Vedenia a fost descoperită acum câteva sute de ani unui avvă evlavios de la Mănăstirea Neamţ, care a fost întemeiată de Sfântul Paisie Velicikoschi.

La câţiva ani după trecerea la Domnul a dreptului Paisie, vieţuirea monahilor şi-a pierdut din austeritate, a devenit laxă, pe de o parte datorită multei bunăstări, şi pe de alta, datorită libertăţilor îngăduite laicilor ce veneau să viziteze mănăstirea.

Unii veneau cu întreaga familie să stea la mănăstire două-trei luni în timpul verii, petrecându-şi vremea în diferite preocupări lumeşti.

Monahii au devenit neglijenţi faţă de rânduiala lor şi au început mai degrabă să se îngrijească de grădinile şi viile mănăstirii.

* * *

Unul din ucenicii Sfântului Paisie, pe nume Sofronie, fiind stareţ la acea vreme, ducea o viaţă aspră şi duhovnicească.

Într-o noapte, gândind că se crapă de ziuă, Sofronie a ieşit pe poarta mănăstirii şi a privit către poarta din afară, înspre locul unde astăzi curge sfântul izvor.

Acolo a văzut un om negru la înfăţişare şi înfricoşător la chip. Purta o uniformă de ofiţer de armată şi striga tare, cum fac ofiţerii când îşi comandă trupele. Ochii lui erau roşii ca de sânge şi străluceau ca focul. Gura lui semăna cu a unei maimuţe, iar dinţii îi ieşeau în afară. În talie avea încolăcit un şarpe mare al cărui cap atârna în jos şi limba îi atârna ca o sabie. Iar pe umeri avea „galoane” ca nişte capete de aspidă şi pe cap purta o pălărie din care ieşeau şerpi veninoşi şi se încolăceau unii peste alţii ca nişte păr în jurul gâtului.

Când avva Sofronie a văzut aceasta, a împietrit de frică. După un timp şi-a mai venit în fire şi a întrebat pe căpetenia întunericului ce caută la o aşa oră în preajma mănăstirii.

– Cum se poate să nu ştii că eu sunt Comandantul Şef aici în mănăstirea ta?, răspunse întunecatul.

– Dar nu avem nici o armată aici, iar ţara noastră se bucură de pace deplină, răspunse avva.

– Atunci află că sunt trimis din adâncurile nevăzute ale întunericului şi noi suntem aici ca să ducem război împotriva ordinii monahale. Când depuneţi voturile la tunderea în monahism, voi declaraţi un război nevăzut împotriva noastră şi multe răni ne pricinuiţi cu armele voastre duhovniceşti. De multe ori ne retragem ruşinaţi, căci flacăra rugăciunilor voastre ne arde. Dar acum nu ne mai temem de voi, mai ales de când stareţul vostru Paisie a murit! Ne-a îngrozit şi multă suferinţă am îndurat din partea lui. De când a venit aici de la Muntele Athos cu încă 60 de călugări, am fost trimis eu cu 60.000 din trupele noastre ca să-l oprim. Cât timp s-a îngrijit el de obşte, noi n-am avut odihnă. În ciuda tuturor ispitelor, născocirilor şi curselor pe care le-am pregătit lui şi monahilor lui, n-am izbutit nimic. În acelaşi timp limba omenească nu poate spune ce îngrozitoare suferinţe, nenorociri şi grele încercări am îndurat noi cât a stat aici acel om! Era un soldat cu multă experienţă şi tot timpul ne prindea cu garda jos!

Totuşi, după ce a murit el, lucrurile s-au mai relaxat un pic şi am putut să detaşăm 10.000 din trupele noastre pe alt front, aşa că aici au rămas 50.000 dintre ai noştri. Când au început călugării să nu se îngrijească de rânduiala lor şi au început să fie preocupaţi mai degrabă de câmpurile, casele şi viile lor, am mai eliberat din front încă 10.000 din trupele noastre şi 40.000 au rămas pe baricade să continue ofensiva. Apoi, câţiva ani mai târziu unii călugări au hotărât să schimbe regulile lui Paisie şi călugării s-au împărţit în cete şi unii dintre ei au şi plecat. Între timp li s-a îngăduit laicilor să închirieze camere în mănăstire şi şi-au adus şi femeile cu ei, aşa că am sărbătorit victoria şi am mai retras din trupe încă 10.000. Mai târziu, când s-au deschis şcoli de băieţi, bătălia mai că s-a apropiat de sfârşit şi am mai retras alte 10.000, rămânând aici doar 20.000 dintre noi ca să aibă grijă de monahi.

* * *

Când a auzit avva Sofronie aceste lucruri a oftat întru sine şi l-a întrebat pe întunecat:

– Ce nevoie mai aveţi să mai rămâneţi în mănăstire, de vreme ce, după cum singur ai spus, călugării şi-au părăsit lupta? Ce lucru mai aveţi de împlinit aici?

Atunci, silit fiind de puterea lui Dumnezeu, spurcatul a mărturisit lucrătura lui ascunsă:

– Cu adevărat, nimeni nu mai este aici care să lupte împotriva noastră, ca pe timpuri, de când dragostea voastră s-a răcit şi v-aţi îngreuiat cu treburi lumeşti şi pământeşti. Dar încă mai este ceva în mănăstirea asta care ne stânjeneşte şi ne strică liniştea. Mai sunt hârţoagele alea împuţite – de-ar dispărea odată – vreau să zic, cărţile pe care le aveţi voi în bibliotecă! Trăim în teroare şi tremurăm la gândul că unii mai tineri de-ai voştri le-ar lua în mâini şi ar începe să le citească! Cum încep să citească din terfeloagele alea, învaţă evlavia voastră de demult şi duşmănia voastră de demult împotriva noastră va începe din nou. Din ele ei învaţă cum creştinii de demult, mireni şi călugări la un loc, obişnuiau să se roage neîncetat, să postească, să-şi ţină socoteala gândurilor şi să şi le mărturisească, să privegheze şi să trăiască precum nişte străini şi înstrăinaţi de lumea asta. Şi cum sunt ei simpli la minte, încep să pună în practică toate nebuniile alea! Mai mult, ei chiar iau în serios orice cuvânt din Scripturi! Mugesc şi se năpustesc asupra noastră ca nişte fiare sălbatice; să-ţi spun drept, un nebun cu capul tulbure ca ăsta e de ajuns să ne gonească pe toţi de aici! Se fac la fel de neîngăduitori şi încăpăţânaţi ca şi Conducătorul vostru răstignit (Mântuitorul). Acum am ajuns la aşa pace şi înţelegere cu voi, iar cărţile voastre aşa-zis duhovniceşti sunt o continuă sursă de duşmănie şi discordie. De ce nu putem să cădem la pace? De ce nu citiţi şi cărţile mele? Ce, ele nu sunt „duhovniceşti”? Că doar şi eu sunt duh, sau n-oi fi? Şi eu inspir oamenii să scrie cărţi. Nu e nevoie decât ca o singură zdreanţă mizerabilă din cele pe care voi le numiţi pergamente (manuscrisele pe pergament ale Sfântului Paisie Velicikoschi cuprind traduceri din greaca veche şi din scrierile isihaştilor), să încapă pe mâinile vreunui nebun cu minte simplă şi o întreagă conflagraţie va izbucni din nou şi iar vom fi nevoiţi să fugim la arme şi să ducem război împotriva voastră încă o dată!

Bietul avvă, nemaiputând răbda în tăcere, l-a întrebat:

– Care este cea mai periculoasă armă a voastră împotriva călugărilor din zilele noastre?

Iar el răspunse:

– Singura noastră grijă în prezent este să-i ţinem pe monahi şi pe maici departe de preocupările duhovniceşti, mai ales departe de rugăciune şi de citirea cărţilor ălora afumate. De ce nu vă petreceţi mai multă vreme îngrijind de grădini şi vii, de pescuit şi şcoli pentru tineri, de ospitalitatea pentru oamenii buni care vin aici vara pentru aer curat şi apă pură? Călugării care se obosesc în astfel de preocupări ne cad în plase ca muştele în pânza de păianjen. Până când acele cărţi nu vor fi distruse de noi sau de trecerea timpului, noi nu vom avea pace. Ne vin ca nişte suliţe în coaste.

Avva se ridică cu sufletul greu de toate cele ce i se descoperiseră prin mila lui Dumnezeu şi intră în biserică. Când s-au adunat călugării pentru slujbă, le spuse cu lacrimi tot ce a văzut şi a auzit în această vedenie. Apoi a poruncit să se noteze toate aceste lucruri spre folosul duhovnicesc al celor ce vor urma.

Traducere după Αγιος Κυπριανος, nr. 247 (Martie-Aprilie 1992), pag. 58-60. sursa

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: