TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

SFÂNTA LUMINĂ – O minunată mărturie a dragostei lui Dumnezeu faţă de om

Posted by traditiaortodoxa pe Aprilie 5, 2009

Încă din vechime creştinii veneau la Locurile sfinte pentru a dobândi Duh Sfânt, şi a se pregăti pentru Împărăţia Cerească.

Pogorârea Sfintei Lumini pe Sfântul Mormânt al Domnului în Sâmbăta Mare, este cea mai însemnată dintre toate minunile ziditoare de suflet.

Şi tot din vechime se ştie că Sfânta Lumină nu se pogoară decât numai la ortodocşi, ca dovadă sigură că numai ei păstrează dreapta credinţă apostolească. Iată cea mai puternică dovadă că Ortodoxia este Credinţa cea Adevărată.

Această minune evidentă se repetă în fiecare an, de multe veacuri, însă există şi două momente în istorie când nu s-a arătat atunci când era aşteptată:

Sfânta Lumină n-a apărut în anul 1101, când clerul grec şi latin au slujit împreună pentru venirea Sfintei Lumini. Istoricii consemnează că urmare a participării latinilor [papiştilor], Sfânta Lumină nu s-a mai pogorât în Sâmbăta Mare ca de obicei. Sfânta Lumină a apărut numai după ce grecii s-au rugat în lipsa latinilor, în Duminica Paştilor; atunci biserica Anastasis (a Învierii) s-a umplut de lumină. Numai apoi latinii au venit să ia lumină de la greci.

Un fapt cu totul ascuns de cenzura oficială bisericească din vremea noastră este şi acela că Sfânta Lumină nu s-a pogorât nici în tristul Paşte din anul 1923. În acea perioadă Patriarhul Rusiei, Tihon, fusese îndepărtat de la cârma Bisericii Ruse, iar conferinţa tâlhărească după model protestant la ordinul masoneriei a adoptat inovaţia nou-calendaristă în unele Biserici Ortodoxe – un calendar papist anatemizat între altele de Sinodul de la 1584 şi osândit de Enciclica Patriarhilor de la 1848.

Atunci, o facţiune a ierarhilor aflaţi la conducere, nou-calendarişti reformişti masoni, au reuşit să-l atragă de partea lor pe Constantin IV, patriarhul Ierusalimului; însă aceste relaţii au avut cele mai triste urmări pentru acel patriarh. Astfel, Sfânta Lumină nu s-a mai pogorât la rugăciunile patriarhului, iar mulţimea arabilor exaltaţi, folosindu-se de paza dezordonată a administraţiei turceşti, l-au asasinat pe patriarh.[1]

Citind istorisirile pelerinilor de pretutindeni, putem să ne formăm treptat un tablou complet al evenimentelor.

Igumenul Daniil din Rusia descrie pogorârea Sfintei Lumini aşa cum era păznuită în vremea primului deceniu al stăpânirii cruciaţilor asupra Ţării Sfinte:

„Ceea ce urmează este o descriere a Sfintei Lumini care se pogoară deasupra Sfântului Mormânt… Unii spun că Sfântul Duh pogoară deasupra Sfântului Mormânt sub forma unui porumbel; alţii că este un fulger din cer care aprinde candelele de deasupra Mormântului Domnului. Toate acestea sunt neadevărate, pentru că nici un porumbel, nici un fulger nu pot fi văzute în acel moment; ci harul dumnezeiesc se pogoară nevăzut din cer şi aprinde candelele din Mormântul Domnului nostru. Îl voi descrie în adevărul lui desăvârşit, aşa cum l-am văzut.

În Vinerea mare, după vecernie, se curăţă Sfântul Mormânt şi se spală toate candelele de acolo, care sunt umplute cu untdelemn curat, neamestecat cu apă, punându-se în ele şi feştilă, fără a le aprinde însă. La ora două dimineaţa sunt puse sigilii pe Mormânt şi tot atunci toate candelele şi lumânările sunt stinse în toate bisericile din Ierusalim… M-am dus plin de bucurie să cumpăr o candelă mare de sticlă şi am adus-o la Sfântul Mormânt spre seară… Paznicul a deschis uşa pentru mine, mi-a spus să-mi dau jos încălţămintea, m-a lăsat să intru în Sfântul Mormânt şi mi-a spus să aşez candela jos, pe Mormântul Domnului. Am făcut aşa. Candela grecilor era aşezată către cap, iar cea a Sfântului Sava şi a altor mănăstiri aproape de piept, deoarece acesta este obiceiul în fiecare an. Prin harul lui Dumnezeu, toate aceste trei candele au fost aprinse, în timp ce nici una din candelele Francilor atârnate deasupra Mormântului nu s-a aprins.

În ziua următoare, la ceasul al şaselea al Sâmbetei Sfinte, toţi se adună la biserica Învierii, oameni de pretutindeni şi cu anevoie de socotit. Mulţimea a umplut locul din jurul bisericii, numai preoţii erau înăuntru şi fiecare, clerici şi laici, aşteptau sosirea prinţului şi a curţii sale.

Când au sosit, uşile au fost deschise şi mulţimea s-a repezit înăuntru, îmbulzindu-se şi ghiontindu-se unul pre altul şi umplând întreaga biserică şi galeriile ei… Un mare număr au fost lăsaţi afară… Peste tot erau oameni şi tot ce puteau striga era: Doamne miluieşte!, iar strigătul era atât de puternic încât întreaga clădire s-a cutremurat de el. Credincioşii vărsau şiroaie de lacrimi… Chiar prinţul Baldovin avea o înfăţişare căită şi smerită. Şiroaie de lacrimi curgeau din ochii lui…

Mai târziu, spre ceasul al şaptelea al Sâmbetei, prinţul Baldovin părăseşte reşedinţa sa… Am mers împreună cu el… Am ajuns la uşa din partea de apus a Bisericii Învierii, dar mulţimea era aşa de înghesuită încât nu puteam intra. Atunci Baldovin a poruncit soldaţilor săi să împrăştie mulţimea şi să deschidă un culoar.

Am ajuns la intrarea din partea de răsărit a Sfântului Mormânt, iar prinţul care venea din urmă şi-a ocupat locul.

Prinţul mi-a poruncit să merg deasupra uşilor Sfântului Mormânt, în partea opusă marelui altar, aşa că puteam vedea peste uşile Mormântului, trei dintre ele fiind toate sigilate cu sigiliul regal. În ce priveşte clericii latini, ei au rămas la altarul mare.

La ceasul al optulea, clerul ortodox care era deasupra Sfântului Mormânt, împreună cu toţi ceilalţi clerici, călugări şi pustnici, au început să cânte vecernia; din partea lor, clericii latini îngânau şi ei după obiceiul lor ciudat. Când cântarea a ajuns la citirile Sâmbetei Mari, episcopul, urmat de diacon, a părăsit altarul mare în timpul primei citiri, s-a apropiat de uşi, a privit prin grilaj înăuntru şi nevăzând Lumina, s-a întors la locul său. S-a întors la a şasea citire şi tot n-a văzut nimic. Apoi toţi au început să strige: Kyrie eleison! care înseamnă: Doamne miluieşte! Spre sfârşitul ceasului al nouălea, când au început să cânte stihul: ‘Cânta-voi Domnului’, un nor mic venind dinspre răsărit s-a oprit dintr-o dată deasupra cupolei deschise a bisericii şi o ploaie torenţială de lumină a căzut peste Sfântul Mormânt şi peste noi cei ce eram deasupra Mormântului. Atunci Sfânta Lumină a luminat dintr-odată Sfântul Mormânt, strălucind luminos şi frumos. (…)

Acest foc sfânt nu este ca o flacără obişnuită, ci arde într-un fel cu totul neobişnuit, cu o strălucire de nedescris, având o culoare roşie asemenea scorţişoarei. Astfel, toţi oamenii stăteau apoi cu lumânări în mâinile lor şi repetau tare şi plini de emoţie: Doamne miluieşte!… Cine nu a gustat emoţia acelei zile nu poate în nici un chip crede că tot ceea ce am văzut este adevărat. Numai adevăratul înţelept şi credincios, având deplină încredere în adevărul acestei povestiri, va asculta cu încântare amănuntele evenimentului. Chiar cel căldicel va fi mişcat întrucâtva, dar omului rău şi îndoielnic adevărul îi apare întotdeauna deformat.”

Există mai multe referiri la Sfânta Lumină în relatările pelerinilor prin Ţara Sfântă din secolul al XII-lea, adunate în Patrologia Græca. Una dintre acestea vine de la Perdikos, un protonotar din Efes care a vizitat biserica Sfântului Mormânt cândva în secolul al XII-lea. Descriind Sfântul Mormânt, Perdikos spune că multe minuni au ieşit din el, atât pentru credincioşi, cât şi pentru necredincioşi, şi că la praznicul Învierii lui Hristos o lumină a ieşit afară şi a luminat toate.

În secolul al XIII-lea papa Grigorie al IX-lea emite un decret în care interzice răspicat orice participare la slujba Sfintei Lumini, pe care-o condamnă ca pe o fraudă.

Aceasta reprezintă prima condamnare oficială a ceremoniei de către un om al papismului, reflectând poate faptul că influenţa latină în Ierusalim intrase în declin la jumătatea secolului al XII-lea. Condamnarea slujbei de către papa ne semnalează de asemenea sfârşitul oricăror reacţii occidentale de simpatie faţă de Sfânta Lumină.

În secolul XIV, împăratul Ioan VI Cantacuzino, unul dintre cei mai învăţaţi stăpânitori bizantini, se referă în tratatul său apologetic asupra credinţei musulmane la minunea Sfintei Lumini ca la un argument pentru adevărul credinţei creştine.

Adresându-se musulmanilor, împăratul observă că:

„În Ierusalim, în fiecare an de Paşti, se petrece o minune la Mormântul lui Hristos… În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo, cântând imnuri Învierii lui Hristos, o lumină din Cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate în Mormântul lui Hristos.”

În 1375, pelerinul rus arhimandritul Arseni a vizitat Locurile Sfinte şi a făcut următoarele observaţii interesante (musulmanii controlau pe atunci Ierusalimul, aşa cum o făceau de la 1244 acolo):

„După obicei… la amiază, în Sâmbăta Mare, patriarhul slujeşte o litie lângă Sfântul Mormânt pentru Lumina Sfântă. Patriarhul a venit şi împreună cu el mitropolitul Ghermanos din Egipt şi episcopul Marcu al Damascului… şi avva Ştefan de la mănăstirea Sfântul Sava cu tot clerul. Au înconjurat Mormântul Domnului de două ori, iar după a treia înconjurare a apărut deasupra Sfântului Mormânt un mic nor de fum. Apoi au deschis Mormântul (Kuvuklion) şi patriarhul a intrat înăuntru cu episcopul armean, căci grota era plină de Sfânta Lumină şi toate candelele ce fuseseră stinse şi pregătite încă din Sfânta Vinere erau aprinse. Patriarhul a aprins lumânările de la Focul Sfânt şi apoi de la patriarh întreaga biserică la pogorârea Luminii. După puţină vreme, lumânările, pe care fiecare le ţine ca o binecuvântare, au fost stinse. Apoi patriarhul a început liturghia Sâmbetei celei Mari.”

La începutul secolului al XVI-lea franciscanul Francesco Suriano a scris un tratat despre Ţara Sfântă, în care se aminteşte de Sfânta Lumină: „Credincioşii din Egipt, Siria, Pamfilia, Mesopotamia, Capadochia, Armenia şi Liban, bărbaţi şi femei, se adună pentru amintita solemnitate şi celebrare a Sâmbetei Sfinte, pe care ei o numesc Id-el-Nar: Sărbătoarea Luminii. Numitul foc, însă, nu coboară într-adevăr din cer, deşi toate neamurile, mai puţin noi, fraţii franciscani, îşi închipuie această înşelăciune ca fiind adevărată. Cred că lipsirea de un asemenea har se datorează păcatelor şi ereziei acestor neamuri.”

Comentariile franciscanului sugerează că creştinii răsăriteni ortodocşi („acele neamuri”) lipsiţi de har din cauza „păcatelor” şi a „ereziei”‘, credeau în timpul său într-o falsă minune, care în epocile anterioare era într-adevăr o minune adevărată.

În 1580, în timpul patriarhului Sofronie al Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea minune în Sâmbăta Mare, descrisă de arhimandritul Kallistos:

„Sfânta Lumină a ieşit printr-un stâlp (de piatră) despicat, vizibil chiar şi acum lângă uşile bisericii, din următorul motiv: armenii erau în acel timp rău intenţionaţi faţă de ortodocşi. Ei au făgăduit să dea guvernatorului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el să intervină şi să împiedice pe patriarhul ortodox să intre în biserica Anastasis în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din cauza lăcomiei, guvernatorul a ascultat şi a poruncit să se facă aşa. Astfel, numai armenii, cu mare veselie, au intrat în biserică, nădăjduind să primească Sfânta Lumină, în timp ce ortodocşii stăteau cu patriarhul afară în curte şi cuprinşi de mâhnire se rugau la Dumnezeu cu inimi pline de căinţă să-şi arate mila îndurării Sale. În timpul rugăciunii lor, sus-pomenita coloană s-a despicat şi Lumina Sfântă a ieşit prin ea. Văzând aceasta, patriarhul s-a ridicat repede şi închinându-se cu evlavie a aprins lumânările pe care le avea în mâna sa şi a împărţit lumina ortodocşilor spre sfinţirea lor. Când au văzut minunea, portarii mahomedani au deschis deîndată porţile bisericii. Patriarhul şi marea mulţime împreună cu el au intrat în biserică, slavoslovind: „Cine este Dumnezeu Mare ca Dumnezeul nostru…” şi astfel a fost slujită liturghia. Ca urmare a acestei minuni, unul din acei portari mahomedani a mărturisit cu tărie pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi a crezut în El. Dar când au auzit aceasta foştii săi coreligionari mahomedani, s-au umplut de mânie şi l-au ars în curtea sfântă, şi astfel a primit moarte mucenicească.

În 1727, patriarhul Paisios al Constantinopolului, în aparenţă ca reacţie la relatările negative privitoare la Sfânta Lumină, a ameninţat cu anatematizarea pe oricine ar împiedica pe credincioşi să facă pelerinaje la Sfântul Mormânt, sădind în ei „hulă diavolească ori necredinţă şi rea-voinţă.”

În 1834 s-a petrecut o tragedie atunci când a izbucnit o panică în timpul ceremoniei Sfintei Lumini, iar în învălmăşeala ce a urmat, turcii lui Ibrahim-paşa au omorât cu baionetele circa 300 de pelerini.

Cu acel prilej un călător occidental R. Curzon a avut o lungă discuţie cu Ibrahim-paşa, care s-a transformat, „în mod natural” după spusele lui, într-o insultă blasfemiatoare la adresa patriarhului grec, care chipurile „în scopul câştigului lumesc îi amăgeşte pe ignoranţii lui adepţi prin săvârşirea unui truc: reaprinderea lumânărilor care fuseseră stinse în Vinerea mare, cu un foc care, afirmau ei, fusese trimis din cer ca răspuns la rugăciunile lor.” S-a discutat şi ce pedeapsă trebuie dată patriarhului grec pentru nenorocirile ce fuseseră urmarea „jongleriei sale” şi un număr de pungi cu bani, pe care acesta le primise de la pelerini, a trecut în vistieria paşei.

Continuă Curzon: „Pare uimitor faptul că un asemenea truc neruşinat, să fie practicat în fiecare an în aceste timpuri luminate… Păcat că Ibrahim-paşa n-a putut urma exemplul lui Ludovic al XIV-lea, care a pus capăt unei înşelăciuni ce aducea în acel timp scandal asupra Bisericii prin următoarea ţidulă prinsă în cuie deasupra uşii sacrului edificiu: „Din partea regelui, se interzice lui Dumnezeu să facă minuni în acest loc.””

Asemănător, un anglican W. A. Bartlet care a vizitat Ierusalimul în 1842, se referă şi el la pogorârea Sfintei Lumini ca la „acea minune banală a Bisericii greceşti”, descriind Sfântul Mormânt, ca „centrul de atracţie pentru mulţimea de oameni pioasă dar ignorantă.”

Mărturia acestor eretici arată ruperea papistaşilor şi protestanţilor de credinţa cea adevărată dreptslăvitoare, făcându-ne să ne cutremurăm de măsura îndrăcirii lor, care este cumplită, din pricina lipsei de har pe care singuri şi-au ales-o, şi nici măcar o minune atât de strălucită, trimisă ca chezăşie de Dumnezeu din cer nu-i mai poate întoarce… Dumnezeu să ne ierte că am citat hulele lor, dar am făcut-o numai pentru a arăta până unde poate duce necredinţa!

Pe de altă parte, numeroşi pelerini ruşi de-a lungul vremii şi-au notat mărturiile lor evlavioase; iată câteva pasaje din amintirile lor:

Pelerinul Trifon Korobeinikov scrie: „Patriarhul Ierusalimului Sofronie intră în pridelul Mormântului Domnului, ţinând în mâinile sale lumânările neaprinse…

Şi pre noi ne-a învrednicit Domnul să vedem cum aici la Mormânt se aprinseră candelele creştineşti, iară latinii şi toţi ereticii, şi egumenii şi popii iau lumină de la candelele creştinilor de pre Mormântul Domnului şi candele şi le aprind, iar patriarhul din mâinile lui nu le dă, şi se fereşte de ei, şi sfat cu ei nu face… Şi ducând oamenii acel foc pre la casele lor, îl au ca blagoslovenie, şi-l ţin pre acel foc tot anu’împrejur.”

Negustorul Vasili Gagara din Kazan istoriseşte următoarele: „Şi iată cum m-a adus pre mine, păcătosul, Domnul la Ierusalim… şi trecând pragul [bisericii Mormântului Domnului] şi văzând chipul Lui Dumnezeu-Savaoth şi pre Deisis zugrăviţi atât de minunat şi înfricoşător, s-a întâmplat în acest răstimp cu mine, robul cel multpăcătos, un semn de la Dumnezeu în acea măreaţă biserică: picioarele mi s-au luat şi nu mai puteam să stau. Şi eu, mult păcătosul rob, din acea clipă am început să mă căiesc de păcatele mele cele pierzătoare”. „Şi Domnul a auzit rugăciunea mea şi plângerea cu suspinuri şi după puţină vreme m-a vindecat de acea însemnare şi apropiindu-mă eu de Mormântul Domnului, m-am rugat şi l-am sărutat.”

Lumina aleargă pe străzi, aleargă prin Ierusalim, prin toate mănăstirile lui, prin toate bisericile, ţările, oraşele şi laturile. Biruinţa Ortodoxiei! Adevărată este credinţa noastră! Unul este Dumnezeul nostru! Se aude dangătul clopotului rusesc, dangătul celui mai mare clopot de la Locurile Sfinte. Şi sub dangătul lui binefăcător se revarsă din biserica Învierii preoţii, monahiile, pelerinii, păgânii toţi până la unul, nearşi de Focul haric, toţi până la unul binecuvântaţi de Dumnezeu, păstrându-şi toţi bucăţelele rămase de la lumânări.

Tuturor, celor ce aţi postit şi celor ce n-aţi postit, celor ce-aţi venit în ceasul dintâi şi în cel de pre urmă – tuturor străluceşte Paştile.

Domnul, înviind a treia zi din morţi, a dăruit pacea Sa ucenicilor, şi pre aceştia binecuvântându-i, i-a trimis, zicând: „Pre toţi să-i aduceţi întru împărăţia Mea!

Lumină este Tatăl, lumină Fiul şi Cuvântul, lumină Duhul Sfânt, deci o lumină sunt Aceştia Trei.

Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit.

Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile, Hristos a înviat! Cu adevărat a înviat!

(„Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime!” Amintiri ale Taniei Ravdonikas despre minunea pogorârii Sfintei Lumini la Mormântul Domnului în Sâmbăta Mare, 1991, 1992 de la Naşterea lui Hristos).

Călugărul rus Parfeni (Parthenie) a vizitat Ierusalimul la jumătatea secolului al XIX-lea, fiind martor la prăznuirile Săptămânii Mari şi Paştelui din anul 1846. Lunga sa relatare asupra pogorârii Sfintei Luminii ne arată în detaliu cele ce se petreceau:

„Când au sosit zorii (Sâmbetei Mari), au început să stingă focurile şi candelele (din biserica Învierii) şi nicăieri nu a mai fost lăsată vreo candelă aprinsă. Turcii au deschis Mormântul lui Hristos şi au stins toate candelele de acolo. Apoi au venit autorităţile turceşti şi însuşi paşa; o ceată de soldaţi înarmaţi stăteau în jurul Mormântului lui Hristos. În biserică totul se schimbase; toţi deveniseră trişti, iar arabii păliseră şi rămaseră fără glas. Biserica era neobişnuit de aglomerată şi ticsită. Deasupra, toate balcoanele erau pline până la refuz cu oameni pe patru rânduri. Toate iconostasele şi cupolele erau înţesate de oameni. Toţi ţineau câte 33 de lumânări în ambele mâini în amintirea anilor vieţii lui Hristos. Nu era nimic aprins nicăieri.

Patriarhul s-a dus spre iconostasul principal împreună cu consulul. Meletios, mitropolitul Trans-Iordaniei stătea în altar cu ceilalţi episcopi, toţi trişti şi abătuţi. În biserică, musulmanii înarmaţi cu arme de război păstrau ordinea. Arabii încetaseră de a mai umbla de colo-colo, dar stăteau ridicându-şi mâinile spre cer şi scoţând strigăte de căinţă; toţi creştinii plângeau ori oftau neîncetat şi cine putea în acel moment să-şi reţină lacrimile, privind o asemenea mulţime de oameni din toate ţările lumii, plângând, tânguindu-se şi cerând milă de la Domnul Dumnezeu? Era bucurie să vezi că, acum, deşi fără voie, neortodocşii arătau cât de cât respect pentru credinţa ortodoxă şi pentru ortodocşii înşişi şi se uitau la ei de parcă priveau la cei mai străluciţi dintre sori, pentru că fiecare nădăjduia să primească harul Luminii Sfinte de la ei. Patriarhul armean s-a dus la altar împreună cu doi episcopi şi cu mitropolitul copt şi s-au închinat spre mitropolitul Meletie şi spre ceilalţi episcopi dreptcredincioşi cerând ca atunci când primim harul Luminii Sfinte să li-l dăruim şi lor. Mitropolitul Meletie le-a răspuns smerit şi le-a spus să se roage lui Dumnezeu, iar ei s-au dus la locurile lor. Apoi uşile împărăteşti au fost scoase şi au fost înlocuite cu altele având o deschidere specială. Nu este cu putinţă să descriem ce se întâmpla atunci în biserică. Parcă toţi aşteptau cea de-a Doua Venire a Împăratului din Ceruri. Frică şi spaimă au căzut asupra tuturor şi turcii au devenit abătuţi. În biserică nu se auzeau decât numai gemete şi suspinuri. Faţa mitropolitului Meletie era plină de lacrimi. Apoi paşa turc a venit împreună cu celelalte autorităţi şi au mers în Mormântul lui Hristos pentru a se asigura că n-a mai rămas nimic aprins acolo. Când au ieşit, au sigilat Mormântul, dar înainte au aşezat înăuntru o candelă mare plină până sus cu untdelemn. În aceasta plutea o fitil mare. Iar ei au aşezat candela în mijlocul Mormântului lui Hristos. Acum nu mai erau creştini lângă altar, ci numai autorităţile turceşti. Şi de la balcoane s-au lăsat în jos pe frânghii sute de fire cu mănunchiuri de lumânări legate de ele.

La ora opt după ceasul din Rusia (două după amiază), ei au început pregătirile pentru procesiunea cu Crucea. Episcopii, preoţii şi diaconii, îmbrăcându-se în toate veşmintele lor sfinte, au luat fiecare 33 de lumânări neaprinse. Apoi din altar prin uşile împărăteşti, au fost înmânaţi 12 prapuri şi oricine îi putea lua. Soldaţii au eliberat calea şi cântăreţii mergeau în spatele prapurilor. Din altar, prin uşile împărăteşti, au venit diaconii, preoţii, egumenii şi arhimandriţii, doi câte doi, apoi episcopii, iar în spatele tuturor, mitropolitul Meletie. Au mers la Mormântul Domnului şi l-au înconjurat de trei ori cântând: Învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, îngerii o laudă în Ceruri şi pre noi pre pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim.

Terminându-se procesiunea, toţi clericii au mers în altar cu prapurii. Mitropolitul Meletie stătea singur la intrarea Sfântului Mormânt în mâinile turcilor. Turcii l-au dezbrăcat de veşminte şi autorităţile l-au percheziţionat. Apoi i-au pus omoforul, au deschis Mormântul lui Hristos şi l-au lăsat să intre singur acolo. O, ce frică şi ce spaimă au căzut asupra tuturor celor ce erau atunci acolo! Toţi tăceau şi suspinau şi cereau Domnului Dumnezeu ca El să nu-i lipsească de harul Luminii Sale cereşti. A trecut un timp, nu ştiu cât, pentru că eram parcă scoşi toţi afară din noi înşine de un fel de teamă. Dar dintr-o dată, de lângă Mormântul lui Hristos a strălucit o lumină. În curând lumina a apărut de la altar prin deschizătura uşilor împărăteşti. Şi aceasta curgea asemenea a două râuri de foc, unul de la apus, de la Mormântul lui Hristos, iar celălalt de la răsărit, din altar. O, ce veselie şi bucurie era atunci în biserică! Fiecare era parcă beat, ori mai presus de el însuşi, şi nu ştiam cine şi ce spunea, ori care încotro alerga! Şi un mare zgomot s-a înălţat în întreaga biserică. Toţi alergau împrejur, toţi strigau bucurându-se şi mulţumind iar cel mai mult dintre toţi, femeile arabe. Turcii înşişi, musulmanii, cădeau în genunchi şi strigau „Alah, Alah!”. O! ce privelişte preaminunată şi mai presus de fire! Întreaga biserică se prefăcuse în foc. Nimic nu putea fi văzut în biserică decât Lumina cerească. Deasupra şi dedesubt şi în jurul tuturor balcoanelor Lumina sfântă se revărsa mereu. Iar după aceea s-a făcut fum aproape în întreaga biserică. Şi mai mult de jumătate din oameni au ieşit cu Lumina, ducând-o prin Ierusalim spre propriile lor case şi la toate mănăstirile. Înlăuntrul marii biserici a început vecernia, iar apoi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Mitropolitul a slujit cu preoţii şi a hirotonit un diacon. Oamenii au stat în timpul întregii liturghii cu lumânări aprinse în mâini. Când mitropolitul Trans-Iordaniei a intrat în Mormânt, el a găsit o candelă mare stând pe Mormântul lui Hristos, care se aprinsese de la sine; uneori ea se aprinde pe neaşteptate, în timp ce el e acolo. Totuşi, el însuşi nu a văzut-o niciodată aprinzându-se. În Ierusalim, am auzit de la mulţi oameni cu care însuşi mitropolitul vorbise despre aceasta deschis: „Uneori mă duc înăuntru şi ea de-acum arde; atunci o iau afară repede. Alteori însă mă duc înăuntru şi candela nu arde încă; atunci cad jos la pământ de frică şi cu lacrimi rog mila lui Dumnezeu. Când mă ridic, candela arde deja şi atunci aprind două mănunchiuri de lumânări, le duc afară şi le împart.” Mitropolitul duce afară focul într-un vestibul şi pune mănunchiurile de lumânări în suporturi de fier şi le dă afară din Mormânt prin deschizăturile anume făcute, cu mâna dreaptă ortodocşilor iar cu stânga armenilor şi celorlalţi. Ortodocşii arabi stau grămadă aproape de deschizătură. De îndată ce mitropolitul arată Sfânta Lumină, un arab, punând mâna pe ea, aleargă direct la altar, iar acolo, prin uşile împărăteşti, este împărţită oamenilor; dar cu greu poţi să-ţi aprinzi lumânările prin deschizături. Apoi mitropolitul se întoarce din nou înapoi la Mormântul lui Hristos, aprinde alte două mănunchiuri şi iese pe uşa Mormântului. Arabii cei mai puternici stau la uşa Mormântului şi-l aşteaptă. De îndată ce el iese ţinând în mâinile sale cele 33 de lumânări aprinse, arabii luându-l pe mâini, îl duc direct la altar. Toţi oamenii aleargă spre el.

Toţi doresc să se atingă de hainele sale. Şi, cu mare greutate, de abia pot să-l ducă la altar. L-au aşezat pe un scaun, iar el a stat tot timpul liturghiei de parcă era afară din el însuşi cu trupul înclinat; nu privea în sus şi nu spunea un cuvânt, şi nimeni nu-l tulbura. De îndată ce ei l-au scos afară din Mormânt, oamenii s-au grăbit înăuntru ca să se închine. Şi am socotit potrivit să fac şi eu la fel. întregul Mormânt al lui Hristos era ud, de parcă îl umezise ploaia; dar n-am putut afla de unde era aceasta. în mijlocul Mormântului stătea candela mare care se aprinse de la sine, şi care ardea cu flacără mare.”

Târziu în seara Sâmbetei Mari, la începutul Utreniei Paştilor, monahul Parfeni cugeta:

„Noi toţi stăteam în jurul Mormântului Mântuitorului şi slăveam slăvita Înviere din morţi. Într-adevăr, toate erau pline de lumină! Atunci canonul Paştilor s-a făcut pentru noi real şi limpede. Căci ceea ce cântam, vedeam cu proprii noştri ochi.”

Creştinul ortodox Huri Foza lămureşte arătarea Sfintei Lumini „ca un simbol al comuniunii tainice şi trezeşte bucuria simţământului apropierii Dumnezeirii. Dreptul săvârşirii acestui ritual din vechime le aparţine pravoslavnicilor. Numai la rugăciunile întâistătătorilor lor ierarhi Lumina sfântă se aprinde în chip minunat la Mormântul Domnului.”

Sfânta Lumină se arată numai în ajunul Luminatei Învieri a lui Hristos după Vechiul Calendar bisericesc. Dat fiind că pe agenda ecumeniştilor unul dintre puncte este şi „celebrarea Paştelui la o dată comună”, întrebăm: cum este posibil ca observând de secole această slăvită pogorâre a Sfintei Lumini în Sâmbăta Mare sau ştiind despre ea, să se poată cineva îndoi de obârşia sa dumnezeiască şi de singura credinţă adevărată, Ortodoxia? Aşadar, limpede este că cine nu crede şi huleşte, stăpânit de diavolul şi sluga acestuia este!

Danilovski Listok, 1991

A se citi şi: Lumina Sfîntă şi ecumeniştii

NOTĂ:

[1]. Informaţia nu este confirmată! Mai mult, cercetând o listă de patriarhi ai Ierusalimului am văzut că numele Constantin al IV-lea nu apare în anul 1923, ci cel al patriarhului Damianos I, cu o perioadă neîntreruptă de păstorie începând din anul 1897 până în 1931… (http://orthodoxwiki.org/Patriarch_of_Jerusalem http://orthodoxwiki.org/Damianus_of_Jerusalem). Iar despre numele de Constantin al IV-lea ştim cu totul altceva: este chiar împăratul care a convocat Sinodul VI Ecumenic, Sfântul Constantin cel Nou (http://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_IV http://ro.orthodoxwiki.org/Constantin_cel_Nou)

Sursa articolului publicat de noi este Danilovski Listok, adică editura mânăstirii Danilov de sub „patriarhia” oficială moscovită, unde s-a editat această broşură în anul 1991. Noi am preluat materialul dintr-o scanare a unei broşuri tipărite în Basarabia, adică traducerea originalului apărut în limba rusă la Danilov.

Noi am crezut dimpotrivă, că de vreme ce materialul postat a fost editat de moscoviţi este o garanţie în plus, neputând fi contestat de vrăjmaşi ca „invenţie stilistă”…

Oare de ce „patriarhia” moscovită recurge la asemenea manipulări? – de remarcat faptul că asemenea forţări n-au fost folosite niciodată de „calendarişti” – nu era de ajuns doar solidul temei patristic al Calendarului Ortodox?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: