TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Ziloţi aghioriţi zugrăviţi în cartea prof. Constantine Cavarnos Ancoraţi în Dumnezeu

Posted by traditiaortodoxa pe Iulie 9, 2009

Pustnicii de la Karulia
(fragmente)

Curând, un alt pustnic, care venise pe plajă cu acelaşi scop, s-a apropiatkarulia-grafic şi m-a salutat. Era cu mult mai tânăr decât celalalt, având, probabil, peste patruzeci şi cinci de ani. Am început să vorbim, iar călugărul m-a chemat la el în colibă, ca să bem o ceşcuţă de cafea şi să ne continuam discuţia la adăpost de soarele torid. I-am acceptat invitaţia şi l-am urmat urcând o cărare foarte pieptişă, până la coliba lui, care se află în prelungirea unei peşteri mai mari decât coliba propriu-zisă.

– Mă vei întreba de ce am venit aici, spuse pustnicul pe care îl chema Ioan. De dragul veşniciei. Viata noastră de aici, de pe pământ, fie că suntem oameni de rând, savanţi sau profesori, prinţi sau regi, se va sfârşi. Când murim, aceste titluri şl poziţii nu mai înseamnă nimic, absolut nimic. Singurul lucru care contează atunci este calitatea sufletului nostru, dacă este bun sau rău, dacă ni l-am mântuit sau l-am pierdut. Raiul şi iadul sunt veşnice, pe când viaţa noastră pământească este neglijabil de scurtă.

M-am născut la Atena, unde aveam o slujbă bună, într-un magazin universal, a continuat Ioan, şi, după un timp, aş fi putut ajunge proprietarul unui astfel de magazin, însă am renunţat. Am plecat din Atena acum optsprezece ani, am lăsat mamă, tată, prieteni, am renunţat la vechiul meu mod de viaţă şi am venit la Athos.

Ioan s-a oprit vreme de câteva clipe şi apoi a adăugat, zâmbind:

– La un moment dat, pe când eram în lume, visam să plec în America şi să ajung actor la Hollywood, căci simţeam că aveam calităţile necesare pentru a reuşi într-o astfel de meserie.

În ceea ce priveşte acest “vis” al lui Ioan, trebuie să spun că nu se baza pe o falsă idee despre sine. Ioan era înalt, chipeş, cu un profil grec clasic, ochi albaştri, păr blond şi o vorbire curgătoare. Este foarte probabil să fi simţit imboldul de a deveni actor.

– Am căutat fericirea, continuă el. aşa cum o fac oamenii De obicei – în jocuri, dansuri, petreceri şi altele asemenea, însă, de fiecare dată când făceam acestea, mă întorceam acasă dezamăgit. Am înţeles din ce în ce mai mult deşertăciunea acestor lucruri. Pe de altă parte, în credinţă am găsit ceva care să mă desăvârşească cu adevărat. Decizia de a mă călugări a venit în urma unor vizite la o biserică vechi-calendaristă; am fost adânc mişcat de pocăinţa şi evlavia credincioşilor şi am devenit serios interesat de Ortodoxie şi, în cele din urmă m-am hotărât să o trăiesc în forma ei cea mai înaltă şi mai aspră.

Pentru Ioan, Ortodoxia este cel mai important lucru în viată, în comparaţie cu care orice altceva păleşte, însă Ortodoxia trebuie să fie fidelă Tradiţiei în toate privinţele. Ioan este unul dintre acei călugări numiţi “ziloţi”, datorita modului de viaţă extrem de ascetic şi marii lor rigori în toate chestiunile legate de Ortodoxie.

Cu ce se îndeletniceşte Ioan? Se roagă, citeşte scrieri duhovniceşti şi face mătănii, în cămăruţa în care am stat, am văzut un exemplar din Filocalie, alte lucrări de Sf. Nicodim şi Cuvintele ascetice ale Sf. Isaac Sirul. În timpul convorbirii, a luat una din aceste cărţi şi mi-a citit din ea ceva referitor la rugăciune. Mi-a recomandat practica Rugăciunii lui Iisus.

Ioan câştiga mica sumă de bani de care avea nevoie făcând mătănii din scoici, crustacee sau fire de lână. Mătăniile de lână sunt de diverse mărimi şi culori, unele negre, altele albastre sau de alte culori. Toate au o sută de noduri, fiecare dintre ele fiind făcut cu grijă printr-o împletire foarte dibace a firelor, astfel încât să formeze, potrivit lui Ioan. şapte cruci. Ceilalţi pustnici de la Karulia îşi câştigă existenţa în acelaşi fel sau făcând coşuri şi mături.

– Cum vă descurcaţi cu apa în aceasta zonă secetoasă? l-am întrebat pe Ioan.

– Avem rezervoare ca nişte puţuri. în care se aduna apa în timpul anotimpurilor ploioase. Unele dintre ele sunt făcute din ciment, altele sunt nişte scobituri în stâncă. Apa trebuie folosită cu multă economie, pentru că este atât de puţină. Când unul dintre noi nu mai are apă, ceilalţi îi dau cu bucurie din a lor.

– Probabil e foarte frig aici iarna, am observat.

– Uneori da, însă majoritatea timpului nu, a spus Ioan. Iernile noastre sunt printre cele mai blânde de la Athos. Karulia nu se află în bătaia crivăţului, iar soarele străluceşte deasupra noastră de dimineaţa devreme până la asfinţit.

După ce mi-a oferit cafea şi apă şi a împletit un şir de mătănii, ca să îmi arate cum se fac, gazda mea s-a oferit să-mi fie ghid până la căsuţele de pe stâncile abrupte aflate mai jos de coliba Părintelui Gavriil. Foarte puţini au vizitat aceste colibe, pentru că zona în care sunt construite este înspăimântătoare la vedere. Nici un fel de argumente – nici măcar cele ale unui pustnic perseverent ca Ioan – nu ar îndupleca pe aproape nimeni dintre puţinele persoane care trec pe aici să încerce să se caţere în această zonă. Am mers până într-un loc aflat mai jos de coliba părintelui Gavriil şi apoi am început să coborâm pe peretele vertical de stâncă. Ioan era în frunte. M-a avertizat să nu mă uit în spate, la marea de dedesubt, pentru că asta m-ar putea ameţi şi nu m-aş mai putea ţine. Am coborât încet, ţinându-ne strâns, cu ambele mâini, de un lanţ şi proptindu-ne în mici scobituri în care abia ne încăpeau vârfurile picioarelor. După o vreme, am ajuns într-un loc în care stânca ieşea puţin în afară. Ne-am oprit aici câteva minute şi Ioan mi-a arătat o peşteră enormă în peretele de stâncă. Mi-a spus că pustnicii o folosesc ca atelier unde fac coşuri şi mături. Un alt lanţ leagă acest loc de zona de dedesubt. Mai jos, pe lângă lanţ, mai sunt şi două scări de lemn. Lanţurile şi scările sunt prinse de stânci în cuie, dintre care unele par a fi aproape în întregime mâncate de rugină. După ce am coborât pe aceste scări, am ajuns la cea mai de jos locuinţă monahală. Aici se află o colibă cu două etaje şi un balcon de lemn suspendat deasupra mării. De la balcon atârnă o frânghie într-un scripete prins de un stâlp. Cuvântul “scripete” este “karouli” în greaca şi numele regiunii vine de la folosirea unor astfel de scripeţi (karoulia). În această colibă locuiesc doi monahi greci, care însă nu erau acasă în momentul vizitei noastre. Ioan mi-a explicat că ei leagă un coş de un capăt al frânghiei şi îl coboară pentru a ridica din bărci proviziile. Uneori îl lasă coborât, în speranţa că vreun pescar va pune o bucată de pâine în el.

După ce am văzut căsuţa, am început să ne căţărăm pe stâncă, urmând alt traseu decât la coborâre. Peretele de stâncă nu era la fel de drept precum cel pe care coborâsem, dar totuşi şi pe aici a trebuit să ne ţinem de lanţuri şi frânghii. Ne-am despărţit când am ajuns la drumul care face legătura între digul de la Karulia şi coliba Danieleilor.

Ioan a luat-o la vale către coliba lui, iar eu am mers la Danielei ca să mănânc şi să rămân peste noapte. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am coborât pe stânca destul de pieptişă pe care o urcasem cu Ioan, în ziua precedentă. M-am oprit la prima colibă ieşită în cale, am bătut la uşă şi am aşteptat. Am auzit mişcare înăuntru. Apoi uşa s-a deschis şi în faţa mea a apărut un pustnic bătrân, drept, înalt, foarte slab, cu o barbă albă, stufoasă, cu o faţă încreţită de riduri dar cu ochi limpezi şi strălucitori. Era desculţ, purta haine zdrenţuite şi un culion uzat.

– Ce doreşti, fiule? m-a întrebat, senin.

– Aş vrea să vorbim, să cunosc vieţuirea ta de aici şi să învăţ din experienţa ta, am răspuns.

– Îmi pare rău, dar eu sunt un om simplu şi neînvăţat. Ce poţi să înveţi de la mine? Dar intră şi vom vorbi. Sau putem sta aici, afară, dacă vrei.

– Bate vântul, iar eu sunt transpirat, am spus. Ar fi mal bine să intrăm înăuntru.

Coliba acestui pustnic numit Filaret este alcătuită din două camere extrem de mici, separate printr-un perete despărţitor. Camera în care am fost invitat avea aproximativ un metru pătrat şi o singură fereastră înspre mare. Podeaua era de lemn, neacoperită. Singurul obiect de mobilier din încăpere era o ladă de lemn. Pustnicul m-a rugat să mă aşez pe ea, iar el s-a aşezat pe podea, sprijinindu-se de perete. El a început conversaţia.

– Am venit la Sfântul Munte când aveam şaptesprezece ani. Acum am şaptezeci de ani. Am petrecut cel mai mult timp la mănăstirea Stavronichita. Stau aici, la Karulia, de zece ani. Când aveam şaptesprezece ani, plănuiam să merg în America şi chiar m-am pregătit pentru asta. însă s-a întâmplat ceva neprevăzut, care mi-a stricat planurile şi am ajuns astfel la Muntele Athos. Harul Preabunului Dumnezeu m-a adus aici.

Filaret a rostit cuvintele “Preabunul Dumnezeu” cu un sentiment adânc de recunoştinţa şi pocăinţă, făcându-şi cruce.

Pe lângă o evlavie adâncă, Filaret a arătat o smerenie fără margini:

– Sunt cel mai rău dintre oameni, a spus el. Sunt mai rău decât un gunoi.

De ce a venit în această pustietate înfricoşătoare?

– Am renunţat la tot şi am venit aici din iubire faţă de Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor noastre, spuse el. Omul trebuie să se lupte să îşi mântuiască sufletul. Dacă dă greş, tot ce face rămâne zadarnic. Mulţi oameni nu înţeleg de ce stăruim atât de mult asupra unor lucruri care, pentru ei, sunt nişte amănunte neînsemnate. Însă noi, cei veniţi aici, nu putem privi altfel nişte lucruri legate de credinţa noastră. Ne îngrijim de fiecare amănunt pentru ca nu cumva să dăm greş.

Filaret nu a arătat nici o urmă de resentiment sau de indignare pomenindu-i pe cei care nu înţeleg importanţa acordată amănuntelor de ei, monahii cunoscuţi sub numele de “ziloţi“.

Filaret a stăruit cel mai mult asupra rugăciunii minţii.

– Repetă rugăciunea lui Iisus cât de des poţi, m-a sfătuit el, spune-o cu mintea în inimă: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.” Cel mai bine faci asta stând în linişte, în camera ta.

Despre regimul său alimentar, Filaret a spus următoarele:

– Mănânc foarte puţin. Când muncesc pentru alţii, ca de pildă la repararea drumurilor sau în construcţii, nu mănânc decât când mă întorc în colibă. Mă feresc de produsele artificiale sau de conserve. Nu sunt sănătoase. Probabil ştii că noi, pustnicii, mâncăm rar mâncare gătită. Hrana noastră constă în principal din pâine uscată sau pesmet, măsline, fasole înmuiată şi zarzavaturi.

L-am întrebat pe Filaret cum îşi încălzeşte coliba când e frig afară. Mi-a răspuns astfel:

– Nu trebuie să menţii o temperatură constantă acolo unde locuieşti. Trebuie să te obişnuieşti cu schimbările de temperatură din tot timpul anului. Nu aprind niciodată focul în casă, nici măcar pentru gătit. Iarna mă încălzesc purtând mai multe haine, mâncând puţin mai mult, făcând mai multe metanii, iar din când în când, atunci când este soare sau frumos, stau afară, într-un loc mai ferit şi mă încălzesc de la soare.

– Vine cineva să te ajute în vreun fel?

– Nu vine nimeni. Eu îmi cos şi cârpesc singur hainele, îmi repar încălţămintea şi coliba, îmi gătesc şi fac singur toate celelalte.

În ciuda modului lui de viaţă foarte aspru. Filaret este foarte sănătos şi cu adevărat fericit.

– Nu mă duc niciodată la doctor şi nu iau niciodată medicamente, îmi zise el. Mi-am dat seama că cea mai bună doctorie este postul total, adică să te abţii de la orice fel de mâncare o zi sau mai multe şi apoi să mănânci legume de sezon. Slavă lui Dumnezeu! Sunt sănătos şi am tot ce îmi trebuie ca să fiu mulţumit.

În acel moment s-a ridicat şi m-a rugat să îl urmez până afară. Mi-a arătat magnifica siluetă a stâncii care îţi dădea fiori, tufişurile răzleţe înfipte în ea, câteva flori de câmp, mica lui grădină de legume, via din apropierea casei şi, la picioarele noastre, marea adâncă şi albastră. Aceste lucruri, pe care Filaret le vede nu numai ca pe nişte obiecte de interes estetic, ci şi ca pe manifestări ale puterii şi bunătăţii dumnezeieşti, sunt pentru el izvor de bucurie.

– Uite, zise, arătând către un vrej de cartof din grădina lui, iei un cartof, îl îngropi în pământ şi din el creşte o plantă cu frunze şi flori frumoase şi o grămadă de alţi cartofi. Ce minune! Şi dacă Preabunul Dumnezeu – Filaret se închină – face lucruri atât de minunate aici, minuni mai mari îi aşteaptă pe cei care vor intra în rai! O! Ce bun este Dumnezeu şi cât de recunoscători ar trebui să Îi fim!

După o oră petrecută cu Filaret, l-am întrebat dacă ar fi atât de bun să mă ducă la ieromonahul Nikon, despre care ştiam că locuia în această zonă. Filaret a fost de acord, însă m-a rugat să mai aştept puţin, ca să îmi aducă o trataţie înainte de a pleca de la el. Mi-a adus un biscuite din făină neagră, îndulcit cu miere şi o căniţă de apă. Când mi le-a oferit, şi-a cerut scuze că nu are ceva mai bun. I-am primit darul mulţumindu-i sincer.

Ultimul pustnic pe care l-am vizitat la Karulia a fost ieromonahul Pahomie. El locuieşte în ultima colibă vizitată cu o zi înainte, cea cu balcon şi scripete. Pahomie ne-a chemat înăuntru şi ne-a arătat un coş la care lucra. Apoi ne-a dus afara, pe balcon şi apoi în paraclis. Acesta este surprinzător de mare, ţinând seama de mărimea casei şi locul prăpăstios unde este construită. Te minunezi de credinţa şi măiestria pustnicilor care au construit aceste adăposturi, ca şi de dârzenia celor care locuiesc acum în ele. Este o realizare doar să cobori până la această casă şi numai puţini s-ar încumeta să locuiască aici tot anul, mai ales atunci când marea învolburată se zbate la picioarele stâncii, iar vântul puternic dinspre sud bate cu violenţă.

Când tocmai plecam, Pahomie a mers într-una dintre camere, a adus câteva bucăţi de brânză, o ceapă şi doi pumni de colţuri şi bucăţele de pâine neagră primite, probabil, de la una dintre mănăstiri, le-a înfăşurat într-un ştergar de pânză şi i le-a oferit lui Filaret. La început, Filaret a refuzat să le ia, spunând că mai are nişte mâncare acasă. Însă, în cele din urmă, Pahomie l-a convins să le ia, spunându-i că ar putea să le dăruiască altcuiva.

La plecarea de la Pahomie, ne-am căţărat pe stânca verticală care se înalţă deasupra casei acestuia, trecând pe lângă peştera vastă pe care o văzusem cu o zi înainte. Când am ajuns în cealaltă parte a Caruliei, am luat-o pe o cărare abruptă şi îngustă care trece prin Katunakia, ne-am oprit pe drum la câteva sihăstrii şi am vorbit cu vieţuitorii de acolo.

După-amiaza târziu m-am despărţit de Filaret. Mă simţeam foarte îndatorat faţă de acesta. înainte de a-i ura rămas-bun, l-am întrebat ce ar dori să-i trimit la întoarcerea mea “în lume”.

– Nimic, a răspuns el categoric. Am tot ce îmi trebuie şi sunt mai mulţumit decât un rege. M-ai supăra dacă mi-ai trimite ceva.

Astfel s-a terminat tovărăşia mea de o zi cu un om care, deşi în vârstă, este tânăr la trup, care, deşi se consideră “cel mai rău dintre oameni”, este, de fapt, un sfânt şi care, deşi nu are nimic, totuşi le stăpâneşte pe toate (2 Cor. 6, 10).

Urma să aflu mai târziu următoarea întâmplare despre Filaret de la Părintele Teodosie de la Mănăstirea Sf. Pavel, editorul periodicului Sf. Pavel de la Xiropotamu. Cu câteva luni înainte de a ne întâlni, Filaret fusese citat la tribunalul de la Salonic, pentru că cineva care vizitase Sfântul Munte a mers la Karulia, a spart coliba unui pustnic şi a furat nişte lucruri. Pentru că nu fusese prins, câteva persoane, inclusiv Filaret, au fost chemate să depună mărturie. Cu rigoarea lui caracteristică, Filaret a refuzat să jure că declară adevărul, afirmând că jurământul este contrar poruncii lui Hristos, Care spune: “Să nu te juri …Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, de la cel-rău este” (Mt. 5, 34, 37). Refuzul lui Filaret de a jura a dus la închiderea lui în închisoare timp de patru luni, pentru că legea penală din Grecia stabileşte că oricine refuză să depună mărturie sub jurământ trebuie să fie pedepsit. Acesta a fost primul lui contact cu “lumea” după o perioadă petrecută peste cincizeci de ani la Muntele Athos. Ceea ce este remarcabil la această întâmplare e că Filaret a îndurat întemniţarea fără să se tulbure câtuşi de puţin, păstrându-şi tot timpul obişnuitul calm. A considerat sentinţa o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru vreun grăunte de slavă deşartă care, poate, i se furişase în suflet.

Constantine Cavarnos – Ancoraţi în Dumnezeu – Viaţa, Arta şi Gândirea Monahală în Sfântul Munte Athos. E.I.B.M.B.O.R., 2005

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: