TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Ancorat în Athos – Ieroschimonahul Theodosie de la Karulia

Posted by traditiaortodoxa pe Aprilie 3, 2010

Ieroschimonahul zilot Theodosie de la Karulia şi Arhiepiscopul Serafim de Chicago al ROCOR

Amintiri despre Ieroschimonahul Theodosie de la Karulia

de Arhiepiscopul Serafim de Chicago

Ceea ce urmează nu este o biografie în adevăratul sens al cuvântului, ci o amintire personală care împărtăşeşte buna mireasmă duhovnicească ce a pătruns viaţa acestui părinte plin de har.

În toamna anului 1926, în timpul celui de al doilea pelerinaj al meu la Athos, am petrecut patru zile de neuitat cu acest mare părinte, ieroschimonahul Theodosie, în acea foarte aspră pustie a Karuliei. Viaţa acestui părinte este cu totul aleasă, însă fiindcă îmi este imposibil să-i redau întreaga biografie, voi împărtăşi ceea ce s-a păstrat în memoria mea din istorisirile spuse despre el în Athos, în acea minunată vreme a anilor ’20.

Părintele Theodosie era dintr-o familie credincioasă. Absolvise unul dintre seminariile din regiunea Volgăi, iar apoi Academia Teologică din Kazan. Ca student bursier al guvernului, fusese nevoit să fie profesor la seminar câţiva ani. Când anume a devenit monah, nu-mi amintesc. Ştiu doar că după ce a slujit câţiva ani ca ieromonah a fost răsplătit cu o cruce pectorală de aur. A fost de asemenea pentru o vreme inspector la seminar. Când a sosit vremea terminării serviciului obligatoriu, i s-a oferit rectoratul seminarului şi rangul de arhimandrit. În scurtă vreme putea deveni ierarh, însă părintele Theodosie a refuzat cu hotărâre. Era atras de pustie şi de preocuparea pentru lucrarea lăuntrică duhovnicească. Prin anii 1880, de îndată ce datoria lui de a sluji s-a sfârşit, a demisionat şi a plecat la Athos.

În Athos a întâmpinat o atmosferă potrivnică, s-a găsit într-o poziţie dificilă. Nici o comunitate mănăstirească rusească nu dorea să primească în rândurile ei un ieromonah învăţat, cu atât mai mult unul cu cruce pectorală de aur! În acele vremuri în Athos nu se primeau nici măcar simpli monahi din afară, iar dacă o făceau, îl puneau în treaptă mai jos decât cel mai tânăr frate din comunitate. Iar acum aveau de a face nu doar cu un călugăr educat, dar şi cu unul cu cruce de aur! Potrivit acestui rang, ar fi trebuit pus peste încercaţii ieromonahi ce se nevoiau aspru în Athos de 25 sau 30 de ani.

Într-un cuvânt, nu era loc pentru cel nou-venit, nici în mănăstiri, nici în schituri. Părintele Theodosie s-a dus atunci la chilioţii şi sihaştrii ce vieţuiau câte doi sau trei în chilii mici, risipite prin Sfântul Munte. În Athos erau atunci mai mult de o sută de astfel de chilii. Însă chilioţii şovăiau de asemenea să primească un călugăr atât de educat şi experimentat.

În cele din urmă, un pustnic iconar s-a învoit să-l primească pe Părintele Theodosie ca simplu începător. A încuviinţat din smerenie să devină slujitorul supus al bătrânului. Gătea pentru el, aduna vreascuri pentru foc şi făcea curăţenie în coliba lor. Bătrânul, cercându-l cu asprime, îl smerea. În faţa vizitatorilor ce veneau să cumpere icoane, adeseori striga la el: “Hei, învăţatule nebun, pregăteşte samovarul pentru oaspeţi” şi altele asemenea.

Astfel trecură câţiva ani. Prin marea sa smerenie şi răbdare, Părintele Theodosie dobândi dreptul de a deveni athonit. Cu toate acestea, râvnea la o şi mai mare însingurare şi la încă o şi mai aspră vieţuire ascetică. Strânsă pe o stâncă înaltă deasupra mării la capătul Athosului se află Karulia, vestită pentru modul de vieţuire foarte aspru.

Acolo se nevoiau cu mare asprime vreo douăzeci de pustnici, majoritatea vieţuind în peşteri. Ei locuiau fiecare separat, strângându-se numai în duminici şi la marile praznice pentru slujbe într-o biserică micuţă. Pustnicii nu aveau stareţ, însă aveau un părinte duhovnicesc, un Bătrân ce vieţuia aproape de biserică.

Asceţii karulieni posteau aspru. În vremea fiecărui post ei mâncau numai pâine şi apă, iar sâmbăta şi duminica preparau mâncare caldă, dar fără ulei. Mâncau peşte doar la marile praznice şi numai de Paşti mâncau un mic ou colorat şi o bucăţică de brânză de oaie. Proviziile lor trimise de Mănăstirea Sfântului Pantelimon rar ajungeau mai des de două ori pe lună. Pentru a primi aceste provizii, pustnicii lăsau jos deasupra stâncilor un coş legat cu o frânghie lungă.

Deplasarea în acea parte a Athosului era dificilă şi periculoasă. Cărările erau înguste, adesea nu mai late de două picioare, cu o prăpastie de câteva sute de picioare în jos. Pentru siguranţă erau întinse frânghii de-a lungul potecilor înguste, mai cu seamă în vremea iernii. În secolul nostru frânghiile au fost înlocuite cu lanţuri din fier dăruite de un oarecare binefăcător. Am mers de-a lungul acestor cărări în 1926. Era înfricoşător să priveşti în jos: respiraţia ţi se tăia la vederea hăului de dedesubt.

În această pustie vieţuia şi Părintele Theodosie, aşteptând la rândul său trecerea la Domnul a unuia dintre vieţuitori ca să poată ocupa el peştera aceluia. Tot aici a primit şi Schima Mare, cu numele Theodosie, fiind tuns în monahism de peste 20 de ani.

După trecerea la Domnul a Bătrânului de la Karulia, pustnicii l-au ales pe Părintele Theodosie ca părinte duhovnicesc al lor. Treptat, alţi monahi athoniţi şi chiar stareţi ai obştilor monahiceşti ruseşti începură să-i ceară ajutorul. (Înainte de primul război mondial erau în Athos aproape o sută de comunităţi monahiceşti, mari şi mici. Numărul monahilor ruşi la acea vreme atingea 10.000).

Mulţi începură să corespondeze cu Părintele Theodosie, căutând sfatul lui, iar el făcea tot ce-i stătea în putinţă să le răspundă, urmând pilda renumitului episcop zăvorât rus din secolul al IX-lea, Theofan Zăvorâtul (de Vişa), cu care avea o corespondenţă vie.

Părintele Theodosie ducea un mod de viaţă foarte aspru. Obişnuia să nu doarmă mai mult de două sau trei ore pe zi şi nu mânca absolut nimic adesea – chiar şi în zilele de praznic.

În anii ’20 patriarhatele Constantinopolului şi Alexandriei au introdus inovaţia noului calendar. Tot Athosul, cu excepţia mănăstirii Vatoped, s-a ridicat cu hotărâre împotriva acestei inovaţii anticanonice, devenind zilot. Părinţii aghioriţi, inclusiv greci, i-au cerut Părintelui Theodosie să alcătuiască o combatere bine documentată a inovaţiei, ceea ce a şi făcut. Mai târziu această broşură a fost retipărită la Vladimirova în Transcarpatia şi nu mult după aceea a fost reeditată la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville (New York).

Voi istorisi acum întâlnirea mea cu Părintele Theodosie. Prima oară am auzit despre el în cel dintâi pelerinaj al meu la Athos, în 1923, de Paşti, însă n-am izbutit să-l văd atunci, căci pelerinajul nostru de studenţi ai secţiei de teologie din Belgrad ţinea doar zece zile, ceea ce era prea puţin pentru a cuprinde Athosul în întregime.

În 1924, renumitul scriitor de povestiri marinăreşti V. P. Aprelev, căpitan de rangul doi, a făcut o îndelungată vizită la Athos. A ţinut o cuvântare la Belgrad despre pelerinajul său, despre vizita sa la Karulia şi la Părintele Theodosie. Spunea că părinţii de acolo aveau neapărată nevoie de îmbrăcăminte şi că pur şi simplu purtau zdrenţe. Mulţi dintre noi, studenţii, eram dornici să-i ajutăm. Am făcut o colectă, iar mie mi s-a încredinţat trimiterea banilor la Părintele Theodosie, cu o scrisoare în care explicam că dorinţa donatorilor era ca banii să fie folosiţi numai pentru cumpărarea de îmbrăcăminte călduroasă pentru asceţii Karuliei. Părintele Theodosie mi-a scris o scrisoare de mulţumire şi aşa s-a înfiripat între noi o corespondenţă. (Spre marea mea durere, am pierdut toate scrisorile lui în timpul evacuării din Vladimirova în anii 1944-’45).

În anii aceia, după terminarea universităţii, am început să mă gândesc serios să intru în viaţa monahicească; dorinţa mea era să fiu tuns de Părintele Theodosie. În 1925 am început să predau catehismul în Skopie, Iugoslavia. Vara următoare, după terminarea anului şcolar la liceu m-am dus la Athos şi, călăuzit de un monah, am pornit spre Karulia.

Am ajuns cu două zile înainte de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Ţinându-ne de lanţuri, ne-am căţărat până la chilia Părintelui Theodosie. Nu cu mult înainte de primul război mondial, un binefăcător a construit un mic paraclis pentru el pe marginea stâncii, în care încăpeau nu mai mult de douăzeci de pelerini. În apropiere era o chilie pentru Părintele. Bătrânul Theodosie avea o cameră de oaspeţi pentru cei ce veneau să-l vadă: trei peşteri mici în care fiecare putea intra numai aplecat până la pământ, în fiecare din ele aflându-se doar un pat din lemn şi nimic altceva.

Ajungând la chilia lui am găsit-o deschisă, însă nu era nimeni în ea şi nici în paraclis. Ne-am aşezat şi am aşteptat. După o oră sau două, Bătrânul a apărut într-o sutană veche, cu un mic mănunchi de nuiele uscate, pe care le adunase de pe panta abruptă a muntelui. Ghidul meu plecă şi rămaserăm doar noi doi. Părintele Theodosie mă „trată” cu puţină pâine uscată şi o cană cu apă; Postul Sfinţilor Apostoli nu se sfârşise încă.

I-am spus Bătrânului dorinţa mea de a primi tunderea de la el. A zâmbit şi a zis că nu poate tunde pe nimeni care are de gând să plece, însă dacă voiesc să fiu tuns de el trebuie să făgăduiesc că voi rămâne totdeauna în Karulia. Nu eram pregătit pentru aceasta, aşa că am cerut vreme pentru a mă gândi şi ruga. Astfel, am petrecut cu Bătrânul patru zile de neuitat, zăvorât într-o micuţă peşteră, „casa de oaspeţi”. Cea mai mare parte a nopţii am petrecut-o în rugăciune în biserică. Îmi amintesc privegherea de toată noaptea pentru praznic. A durat pur şi simplu toată noaptea, de la apusul soarelui până la răsărit. Am stat mai mult pe un balcon din fier forjat cu o prăpastie de poate o mie de metri adâncime sub mine şi o vedere minunată a mării liniştite luminate de strălucirea lunii şi a stelelor.

În dimineaţa praznicului, după ce m-am mărturisit la Părintele Theodosie, m-am împărtăşit cu Sfintele Taine. În ziua următoare Părintele Theodosie mi-a spus: „Să facem aşa: te voi trimite la părintele meu duhovnicesc, Ignatie. El are 105 ani şi e orb, dar este înaintevăzător. Spune-i totul despre tine şi ce va hotărî el, aceea trebuie să faci. Vei fi de acord să rămâi în Karulia dacă te va binecuvânta pentru asta?” Atât de mult mi-a plăcut la Karulia, încât am răspuns că da.

Părintele Theodosie mi-a dat o călăuză dintre pustnicii Karuliei, schimonahul Dorothei, şi împreună am început să urcăm coastele abrupte ale muntelui către ieroschimonahul Ignatie. Locuia la vreo două mile deasupra Karuliei, pe cea mai lină coastă a muntelui. Avea un slujitor la chilie bătrân de 90 de ani care, aflând că venisem de la Părintele Theodosie, mi-a arătat în tăcere o chilioară separată în care locuia Bătrânul. Am intrat. Colţul principal era acoperit cu icoane. Dedesubtul icoanelor, pe un pat îngust de lemn, şedea gingaş, Bătrânul orb, care rostea Rugăciunea lui Iisus învârtind nodurile unui metanier pe degete. Am bătut metanie înaintea lui şi am spus că mă trimisese Părintele Theodosie. Am luat binecuvântarea sa. Apoi Părintele Ignatie şi-a pus epitrahilul şi a dat binecuvântare pentru începutul spovedaniei. Am spus doxologia mică şi celelalte până la Tatăl nostru, după care m-am oprit pentru că la vremea aceea, spre ruşinea mea, nu ştiam pe de rost Psalmul 50.

Bătrânul zise: Spune „Miluieşte-mă, Dumnezeule…” Şi am răspuns că nu îl ştiam pe de rost. „Cum aşa nu îl ştii? Eşti călugăr şi nu îl ştii?!”

„Nu sunt călugăr, spun eu, ci un pelerin vizitator din Serbia”

„Ba îţi spun eu că eşti călugăr”, ripostă el. Apoi îmi arătă o bucată de carton atârnată pe perete, pe care era scrisă toată rânduiala de spovedanie. Am citit-o. După aceea Bătrânul mă îndemnă să îngenunchez înaintea icoanelor de lângă el, mă acoperi cu epitrahilul şi zise: „Mai întâi mărturiseşte-ţi toate păcatele, apoi spune ce vrei de la mine.”

Mărturisirea aceea mi-a acoperit de fapt întreaga viaţă. Am spus apoi Bătrânului că eram profesor de catehism la un liceu în oraşul Skopie, că doream să devin călugăr şi că doream ca Părintele Theodosie să mă tundă, dar că el îmi pusese condiţia ca eu să rămân cu el în Karulia pentru totdeauna; şi că Părintele Theodosie mă trimisese la Părintele Ignatie ca să hotărască ce voi face. „Cum spuneţi, aşa voi face”, am adăugat.

Fireşte, am vorbit mai amănunţit. Bătrânul m-a ascultat până la capăt şi a zis: „Să ne rugăm lui Dumnezeu!”

Ne-am rugat în tăcere o vreme, timp în care Bătrânul şi-a ţinut mâinile pe capul meu. Apoi mi-a făcut dezlegarea păcatelor. Cu mâna dreaptă ridicată mi-a făcut semnul crucii pe cap destul de tare, aproape că lovindu-l, şi a zis: „Mergi înapoi de unde ai venit; este nevoie de tine acolo. Roagă-te la Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Vei găsi un Bătrân într-o altă ţară.”

Cu aceste cuvinte de despărţire de marele Bătrân m-am întors la Părintele Theodosie, alături de Părintele Dorothei care mă aşteptase în chilia slujitorului.

După ce m-a ascultat cu atenţie, Părintele Theodosie a explicat cuvintele Bătrânului: că m-a numit cu stăruinţă de două ori călugăr arăta că mi-a binecuvântat intenţia de a mă tunde în monahism; sfatul de a mă întoarce în Iugoslavia şi de a mă ruga la Sfântul Mare Mucenic Pantelimon însemna că nu el trebuia să mă tundă, ci că voi fi tuns la Mănăstirea Sfântului Pantelimon; că voi găsi un Bătrân într-o altă ţară arăta că nu voi mai rămâne în Iugoslavia, ci că voi pleca să lucrez într-o altă ţară…

Toate au ajuns să se petreacă potrivit celor prevestite de Bătrân: am fost tuns în Mănăstirea Sfântului Pantelimon, am rămas în Skopie încă doi ani, apoi am mers în Transcarpatia la Vladimirova, la Arhimandritul (mai târziu Arhiepiscopul) Vitalie, stareţul Mănăstirii Sfânta Treime, din Jordanville, New York (+8/21 mai 1960), în persoana căruia mi-am găsit Bătrânul.

De obicei îmi aminteam mai multe istorisire ale înaintevederii sale, pe care le-am auzit în Athos, dar din păcate le-am uitat. Mi-a rămas în minte doar ce era legat de mine personal, ceea ce am şi scris.

Fă odihnă, Doamne, sufletului dreptului şi pururea pomenitului tău rob, ieroschimonahul Theodosie, unul dintre cei din urmă văzători cu duhul ai vremurilor noastre foarte tulburi.

Arhiepiscopul Serafim de Chicago
Vladimirova lângă Chicago,
Iunie 1970

(După o traducere apărută în The Shepherd, Iulie, 1986; originalul în limba rusă publicat în Vera I Zhizn, № 8, 1974)

Citiţi şi: Ziloţi aghioriţi zugrăviţi în cartea prof. Constantine Cavarnos Ancoraţi în Dumnezeu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: