TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Viaţa Sfântului Ioan Maximovici Făcătorul de minuni (astăzi, 19 iunie, la prăznuirea sa)

Posted by traditiaortodoxa pe Iunie 19, 2010

de Părintele Serafim Rose

sf-ioan-maximovici1

Vlădica Ioan Maximovici

Spuneţi-le oamenilor: „Deşi am murit, viu sunt!” – Sfântul Ioan Maximovici

Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966) este considerat de către creştinii ortodocşi de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfânt al secolului XX. Manifestând diferite chipuri de sfinţenie, el a fost in acelaşi timp şi un mare teolog inspirat de Dumnezeu şi „nebun întru Hristos”, un zelos ierarh misionar şi un apărător al săracilor, un ascet desăvârşit şi un părinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el şi-a scos turma din robie, conducând-o din China în „lumea nouă”. Urmaş al primilor Apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele şi trupurile suferinde. Străbătând vălul timpului şi spaţiului, el cunoştea şi răspundea gândurilor oamenilor, înainte ca aceştia să şi le exprime. Sfântul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea dragostei lui Hristos – marea taină inaccesibilă înţelegerii lumeşti.

Acum în Ceruri, el continuă să se roage şi să-i cerceteze pe cei ce-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile şi tămăduirile înregistrate peste tot în lume. La 2 iulie, 1994, în America a avut loc proslăvirea Arhiepiscopului Ioan de San Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora.

Patria Arhiepiscopului Ioan a fost înfloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe moşia Adamovka, în ilustra familie de nobili Maximovici, la data de 4 iunie 1896, părinţilor Boris şi Glafira li s-a născut un fiu. La Sfântul Botez a primit numele de Mihail – în cinstea Sfântului Arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime pentru evlavia şi patriotismul său.

Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii de viţă veche era Sfântul Ierarh Ioan, Mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor şi poet duhovnicesc, luminător al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxă în China şi a săvârşit numeroase minuni. El a fost canonizat în 1916, iar sfintele sale moaşte se păstrează până în zilele noastre la Tobolsk. Cu toate că Sfântul Ierarh Ioan a trecut la Domnul la începutul secolului al 18-lea, duhul în care era acesta i s-a transmis şi urmaşului său îndepărtat, care i-a şi purtat numele mai târziu.

Mihail era un copil bolnăvicios, firav şi blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase şi deseori era adâncit în gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. În copilărie se deosebea printr-o religiozitate adâncă. Aduna icoane, cărţi duhovniceşti şi de istorie. Cel mai mult îi plăcea să citească Vieţile Sfinţilor.

Moşia familiei Maximovici se afla în vecinătatea mănăstirii Sviatogorsk. Tânărul Mihail, „monah din copilărie”, îşi petrecea toată vara la mănăstire.

La vârsta de 11 ani a fost trimis la şcoala militară din Poltava. În acei ani l-a întâlnit pe Sfântul Episcop Theofan al Poltavei, vestitul ascet, care a rămas pentru el un model de sfinţenie până la sfârşitul vieţii.

În 1914 Mihail a absolvit şcoala de cădeţi şi, urmând vocaţiei sale intime, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Părinţii însă au insistat să se înscrie la facultatea de drept şi, din ascultare de ei, el a renunţat la dorinţa sa. Anii de maturitate şi terminarea studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluţii bolşevice, al cărei scop a fost să conducă lumea către anticreştinism.

În 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie, în 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit ca ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând numele de Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele loan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la seminarul teologic Sfântul loan Botezătorul din Bitol. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a fi înaintat la rangul de episcop. În ceea ce-l priveşte pe însăşi părintele Ioan, nimic nu putea fi mai străin năzuinţelor sale decât acest lucru. Cineva, care-l cunoştea, povesteşte cum l-a întâlnit în acea vreme la Belgrad. El i-a spus că se află în oraş din greşeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma să fie făcut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane că s-a creat o situaţie şi mai proastă decât crezuse el – anume pe el vor să-l facă episcop!

Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.

Vlădica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniţi de Mitropolitul Antonie (Hrapoviţki). A fost trimis în China, în eparhia Shanghaiului. Aici el desfăşoară o activitate rodnică în organizarea unor societăţi filantropice, stinge conflicte, ridică o catedrală.

Odată cu venirea comuniştilor la putere, colonia emigranţilor ruşi din China a fost nevoită să se refugieze şi de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.

În 1949, în insula Tubabao, în lagărul pentru refugiaţi locuiau aproximativ cinci mii de refugiaţi. Insula se afla în calea uraganelor sezoniere. Într-o convorbire cu localnicii, un rus a menţionat teama sa de uragane, însă aceştia i-au spus că nu există motive de îngrijorare, întrucât „sfântul vostru binecuvântează lagărul în flecare noapte din toate cele patru părţi”. După ce lagărul a fost evacuat, un uragan devastator s-a năpustit asupra insulei.

În anul 1951 Arhiepiscopul Ioan este trimis în Europa, mai întâi la Paris, apoi la Bruxelles.

În Europa Apuseană, Vlădica acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca şi la Shanghai, ci şi populaţiei locale. El primeşte sub jurisdicţia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda şi Franţa. Singurul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. În ceea ce priveşte America – aici activitatea sa de arhipăstor s-a înfăptuit cel mai deplin.

Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul Adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă.

În anul 1962, la cererea unor numeroşi credincioşi, ce-l cunoşteau de la Shanghai, Vlădica a fost invitat la San Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America.

La San Francisco Vlădica Ioan< a găsit comunitatea scindată şi construcţia marii catedrale în cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiţilor oprită. Vlădica Ioan s-a adresat credincioşilor cu rugămintea de a face donaţii pentru continuarea lucrărilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobişnuit în rândul ortodocşilor americani. Pacea a fost restabilită şi construcţia catedralei dusă la bun sfârşit.

În 1963, cu blagoslovenia Vlădicăi a fost întemeiată Frăţia Preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar Ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios până la sfârşit căii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut în ultimii ani ar fi putut probabil arăta două trăsături principale ale caracterului său: înainte de toate – stricteţea în tot ce era legat de Biserică şi Tradiţie. Era un apărător consecvent al Calendarului Bisericesc (iulian) (zis de stil vechi), cu toate că întreţinea la început relaţii la nivel personal cu persoane din Biserici de stil nou; interzicea în acelaşi timp clerului său să participe la slujbele comune „inter-creştine” din cauza canonicităţii îndoielnice a unora dintre participanţi. Activitatea ecumeniştilor „creştini” i se părea la fel de îndoielnică.

Precum Părinţii din vechime, care s-au văzut nevoiţi să acorde o atenţie specială ereziilor triadologice şi hristologice, Arhiepiscopul Ioan a opus o rezistenţă statornică celor mai „actuale” erezii ale contemporaneităţii – denaturării dogmei ortodoxe despre Maica Domnului din cadrul sofianismului. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vlădicăi Ioan se aprofundează prin aceea că actualele mişcări „marianice” manifestă o afinitate spirituală evidentă cu religiozitatea paracreştină.

Cu toate acestea Vlădica a rămas în memoria credincioşilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotrivă, prin blândeţea, veselia şi prin ceea ce se numeşte „nebunie pentru Hristos”.

Ultimii ani ai vieţii Sfântului Arhiepiscop Ioan au fost amărâţi de atacurile şi prigoanele suferite din partea vrăjmaşilor săi, cărora le răspundea întotdeauna fără a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Împlinise abia şaptezeci de ani, când a trecut la Domnul, însingurat, cum a şi fost mereu de când devenise arhiereu.

În 1966, după trecerea la Domnul a Arhiepiscopului Ioan, au apărut în presă numeroase materiale adeverind sfinţenia sa: tămăduirile minunate, scoaterea dracilor, ascetismul riguros al vieţii sale, privegherea din timpul nopţii, apariţiile sale după moarte, darul înaintevederii, pogorârea în chip văzut a limbilor de foc în timpul Sfintei Liturghii, prigoana feroce la care a fost supus şi, în sfârşit, ceea ce nu toţi au fost capabili să preţuiască (poate din cauză că acest aspect al sfinţeniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop în viziunea unora) – nebunia lui pentru Hristos. Vlădica îşi orânduia viaţa întemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fără să se gândească cât de imprevizibile şi chiar stranii pot apărea faptele sale celor ce se conduc după criterii lumeşti. De obicei mergea pe jos, adesea desculţ, vizitând spitale, aziluri şi ospicii. Slujea desculţ şi în biserică. Vlădica era cunoscut ca sfânt nu numai printre creştinii ortodocşi, ci şi în rândul neortodocşilor. Aşa, bunăoară, în una din locaşurile papiste din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor faţă de credinţă prin următoarele cuvinte: „Afirmaţi că in prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinţi… De ce să vă prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umblă un sfânt – Sfântul Ioan cel Desculţ!”

În toate spitalele europene se ştia despre acest arhiereu, care era în stare să se roage toată noaptea pentru un muribund. Era chemat la căpătâiul bolnavului – chiar şi dacă nu era ortodox – pentru că atunci când el se ruga, Domnul era milostiv.

Era cunoscut şi cinstit în întreaga lume. La Paris, dispecerul căii ferate reţinea plecarea trenului până la venirea „Arhiepiscopului Rus”.

Însemnătatea Sfântului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi măsurată. El a fost denumit de întreaga lume ortodoxă – făcătorul de minuni al Shanghaiului, Europei Apusene şi Americii de Nord.

În epoca universalei secătuiri duhovniceşti, a celor mai mari cataclisme sociale şi a rătăcirii minţilor, el a crezut de cuviinţă să trăiască aşa cum au trăit marii asceţi ai Thivaidei şi Palestinei, care, ca să folosim cuvintele Sfântului Siluan Athonitul, iubindu-L pe Dumnezeu, L-au iubit până la capăt.

În secolul nostru nemilos şi şovăielnic, acest sfânt s-a asemănat marilor ierarhi din vechime, trezind o astfel de dragoste şi evlavie în rândul creştinilor, încât odată cu sfârşitul Vlădicăi a început parcă un nou capitol al vieţii sale – cinstirea sa de către întreaga lume ortodoxă.

În zilele noastre de neputinţă duhovnicească asceţii au devenit rari. Fie ca viaţa acestui ascet să-i însufleţească pe dreptcredincioşii creştini ai vremurilor din urmă, să nu se lase cuprinşi de laşitate în evlavioasa lor trudă. Fie ca viaţa lui să le arate că, împotriva slăbiciunilor şi neajunsurilor noastre „Iisus Hristos ieri şi azi şi în veci este acelaşi” (Evr. 13, 8) şi că nu există nimic mai plăcut lui Dumnezeu şi mai mântuitor pentru omenire, decât viaţa sfântă pentru Hristos, oglinda Căruia a fost Arhiepiscopul Ioan Maximovici. În prezent, numele lui a început să fie identificat cu chipul unui curajos şi îndrăzneţ erou al credinţei, înfăptuind minuni pretutindeni şi întotdeauna.

Putem să nu ne îndoim de asta, aşa apare chipul său, dacă vom cugeta duhovniceşte la viaţa lui. Dar să ne amintim că, mulţi slujitori ai Bisericii, clerici „conştienţi” şi ierarhi de vază l-au respins şi chiar dispreţuit pe Sfântul Ioan Maximovici in timpul vieţii; într-adevăr, privit nepărtinitor, dintr-o parte, el reprezenta o imagine şocantă: încovoiat, cu părul zburlit, cu veşminte ponosite, cu o vorbire defectuoasă, sunând uneori mai mult ca un gângurit copilăresc.

Fermitatea voinţei sale, îndreptată către cele dumnezeieşti, anume acea calitate ce i-a permis să cucerească astfel de culmi ale ascetismului, era considerată drept orgoliu şi obstinaţie gratuită. În ochii multora el nu era decât un bătrân încăpăţânat şi excentric, insistând asupra ideilor sale „absurde” cu privire la treburile de care s-ar cădea să se ocupe Biserica.
Dar ceea ce-i irita cel mai mult pe „înţelepţii lumii acesteia”, era imposibilitatea de a-l folosi în interesul uneia sau alteia din clicile sau partidele lor: el era liber înaintea lui Dumnezeu. Pe scurt, el era „priveliştea” lumii acesteia, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel.

Lumea, care zace în răutate şi a cărei prinţ este diavolul, caută să minimalizeze influenţa Sfântului Ioan. Cu toate că evlavia nu poate avea „succes” în agonisirea bunurilor acestui pământ decăzut şi stricat, însă, astfel de sfinţi, ca Fericitul Ioan Maximovici, devin biruitori în faţa veşniciei şi a înfricoşătoarei Judecăţi.

Actuala ofensivă a răului nu trebuie să ne constrângă să acceptăm impasibili triumful necredinţei; datoria noastră fiind de a apăra binele de asaltul lumii acesteia. Dacă vrem să fim cucernici, trebuie să fim eroi – aşa cum a fost Sfântul Ioan Maximovici. Trebuie să fim gata să jertfim bunul nostru renume, statutul nostru personal sau social, să renunţăm la „respectabilitatea” noastră, vestind puterea de neînvins a lui Dumnezeu, preaslăvit întru Sfinţii Săi.

Divergenţele de păreri, legate de cinstirea Sfântului, nu sunt deloc ceva nou în Biserică. Bunăoară, noi îl cunoaştem şi-l iubim pe Sfântul Serafim de Sarov ca pe un mare sfânt rus, dar cu mult mai puţin sunt cunoscute proporţiile umilirii la care a fost supus Preacuviosul Serafim în timpul vieţii sale, chiar din partea unor slujitori ai Bisericii, cât şi eforturile de a şterge amintirea lui printre credincioşi.

Necăutând însă la încercările diavoleşti de a eclipsa imaginea binefăcătoare a sfinţilor, Hristos a promis că porţile iadului nu vor birui Biserica (Mt. 16, 18).

Fără îndoială că Fericitul Ioan a fost trimis ca un dar de la Dumnezeu oamenilor vremurilor de apoi. În aceste vremuri, când surogatul [contrafacerea] a devenit o normă în toate laturile vieţii, când adevăratul Duh al credinţei lui Hristos a devenit atât de rar, încât majoritatea au uitat de însăşi existenţa Lui, Sfântul Ioan poate fi considerat un model al autenticităţii duhovniceşti.

Într-un anumit sens el este un dreptar, care ne permite să cântărim cine şi ce este adevărat în vremurile noastre tulburi. Iar unitatea sa de măsură nu este altceva decât curata dragoste creştinească, proprie Fericitului Ioan, pe care o răspândea în jurul său cu dărnicie. Cu această dragoste străduinţa pentru trăirea duhovnicească capătă un rost. Iar fără ea, tot ce rămâne din relaţiile omeneşti şi viaţa bisericească, va fi un fel de deşertăciune sau alta, exprimată prin calomnii şi curse perfide sau, dimpotrivă, prin linguşeli şi laude reciproce.

Fericitul Ioan a dat tonul potrivit al adevăratului apostolat în lumea modernă. Pe măsură ce un număr tot mai mare de oameni se alătură Bisericii Ortodoxe, înainte de apropierea ultimei dezlănţuiri a răului, fie ca ei să vadă în el îndrumătorul şi păstorul lor iubit, nesupus morţii.

Rugăciune către Sfântul Ioan Maximovici

O, Sfinte Vlădică Ioan Maximovici, roagă-te pentru noi, păcătoşii, la tronul Celui Preaînalt, ca să nu ne părăsească, ci să ne întărească în credinţă si răbdare pentru a ne duce crucile noastre până la sfârşit şi a ne împotrivi cu trezvie duhului pierzător al apostaziei, răspândit cu atâta înverşunare de către slugile antihristului în zilele noastre.

~ † ~

A se vedea şi:

Sfântul Ioan Maximovici în 1963, la sediul Exarhatului american al Bisericii Vechi-Calendariste din Grecia, dimpreună cu ierarhii tradiţionalişti

Glasul Vlădicăi Ioan Maximovici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: