TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Despre pacea lui Dumnezeu

Posted by traditiaortodoxa pe Februarie 7, 2011

P.S. Mitropolit Macarie de Toronto (HOCNA)

P.S. Mitropolit Macarie de Toronto (HOCNA)

Cuvânt de deschidere al Preasfinţitului mitropolit Macarie de Toronto (Sinodul Bisericii Ortodoxe Nord-Americane (HOCNA) la conferinţa cu titlul ‘Ca fii ai Luminii să umblaţi‘ (Efeseni 5:8)

Hristos a Înviat!
Adevărat a Înviat!

Hristos Anesti!
Alithos Anesti!

Hristos Voskrese!
Voistino Voskrese!

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioşi părinţi, cucernici diaconi, cucernice preotese şi iubiţi credincioşi, bucuraţi-vă întru Domnul!

Tema conferinţei noastre ce se deschide în această seară prin cuvântul de faţă este Ca fii ai Luminii să umblaţi (Efeseni 5:8). Lansăm această temă ţinând seama de o condiţie fundamentală ce ne dă posibilitatea să umblăm ca fii ai Luminii: pacea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea am ales ca temă a cuvântului nostru introductiv „Pacea lui Dumnezeu”.

Cele trei Liturghii pe care le auzim cel mai adesea în timpul anului – adică Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a Sfântului Grigorie Dialogul – încep astfel: Cu pace Domnului să ne rugăm, iar mai târziu auzim: Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre Domnului să ne rugăm. În două din aceste Liturghii – cea a Sfântului Ioan Gură de Aur şi cea a Sfântului Vasile cel Mare – preotul slujitor se întoarce către credincioşi şi îi binecuvântează cu cuvintele: Pace tuturor. Face acest lucru de cel puţin patru ori în timpul Sfintei Liturghii. Când Mântuitorul s-a arătat ucenicilor Săi după Înviere, i-a întâmpinat cu: Pace vouă (Ioan 20:19), când îngerii zburau în înălţime deasupra Betleemului, psalmodiau vestea cea bună a Întrupării lui Dumnezeu cântând: Pe pământ pace, întru oameni bunăvoire. Mai sunt şi alte referinţe în Sfânta Scriptură – acestea fiind doar câteva citate – despre pacea lui Dumnezeu, pacea de sus.

Dar ce este de fapt pacea lui Dumnezeu? În esenţă este un leac pentru frică, este ceea ce alungă duhurile de tulburare: Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze (Ioan 14:27). Este ceea ce uşurează sufletul şi odihneşte fiinţa lăuntrică. Aşadar pacea lui Dumnezeu se adresează fiinţei noastre lăuntrice şi o călăuzeşte. Pacea lui Dumnezeu este o adeverire a credinţei noastre în Dumnezeu. Prin urmare esenţa păcii lui Dumnezeu stă în încrederea în puterea Lui de a cârmui întreaga zidire cu dreptate şi înţelepciune; chiar dacă această dreptate şi înţelepciune nu sunt mereu înţelese şi acceptate de către om, sunt dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, potrivit tainei Sale nepătrunse. Pacea lui Dumnezeu este neistovită şi deplină, te sprijină şi te întăreşte.

După ce am analizat într-o oarecare măsură ce este pacea lui Dumnezeu, pentru a putea înţelege însuşirile ei, să ne îndreptăm acum atenţia asupra modului în care o pot dobândi creştinii ortodocşi. De ce anume avem nevoie pentru a dobândi această pace, această linişte lăuntrică a duhului, care este atât de importantă în praxisul creştin ortodox?

Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Filipeni scrie: Nimic să nu vă grijiţi, ci întru toate prin închinare şi rugăciune cu mulţumită cererile voastre să se arate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu ceea ce covârşeşte toată mintea, va păzi inimile voastre şi cugetele voastre întru Hristos Iisus. (Filipeni 4:6,7). Pacea lui Dumnezeu ce covârşeşte toată mintea – aceasta ne arată ceva tainic, ceva ce nu este înţeles de către intelect, nu este un proces cerebral, ci mai degrabă ceva ce este trăit – şi este trăit în duh, în partea lăuntrică a fiinţei omeneşti. Aici ni se dă reţeta, cum s-ar spune, pentru a dobândi pacea lui Dumnezeu, pentru a ne fi dată: prin închinare şi rugăciune cu mulţumire, ne spune Sfântul Apostol Pavel. Cu alte cuvinte trebuie să o cerem, trebuie să o căutăm, trebuie să alergăm după ea, pentru ca Dumnezeu să ne-o dăruiască, pentru ca noi să ne-o însuşim, să o aducem chiar înlăuntrul nostru.

Această pace nu trebuie confundată cu ‘pacea lumii acesteia’, ea fiind opusă tumultului şi agitaţiei acestei lumi. Oamenii de astăzi caută un alt fel de pace, o pace a minţii, dar nu pacea lui Dumnezeu. Ei aleargă după o lipsă a iritării, o lipsă a mâhnirii şi a ostenelii. Iar pe acestea ei speră să le găsească în lumea materială, în lumea seculară, într-un sens secular. Fără o căutare duhovnicească a păcii lui Dumnezeu nu există pace. Mulţi oameni cred că o relaxare fizică, o schimbare a locului le-ar aduce odihnă şi pace, o împlinire a fiinţei. Dar aceasta nu are nimic de a face cu pacea lui Dumnezeu, pacea duhovnicească. Pentru oricine o astfel de pace trupească are viaţă scurtă, se risipeşte şi dispare, aduce prea puţină mângâiere şi e de scurtă durată.

Aşadar cel ce are preocupări duhovniceşti trebuie să facă un efort conştient să caute pacea prin rugăciune stăruitoare. De aceea ne rugăm la Liturghie şi la celelalte sfinte slujbe să dobândim pacea de sus, iar aceasta se primeşte direct de la Dumnezeu, întocmai cum a spus Mântuitorul nostru ucenicilor Săi: Pace vouă! Ceea ce înseamnă că adevărata pace îşi are obârşia în Dumnezeu şi se dobândeşte prin cerere, rugăciune – stăruinţă în rugăciune.

Omul modern tânjeşte după pacea minţii, a inimii, a sufletului, este neliniştit, înfricoşat şi caută vreo uşurare în direcţii greşite. Dar creştinii ortodocşi care îşi iau în serios credinţa se îndreaptă spre adevărata sursă a păcii şi se străduiesc să şi-o însuşească. Nu este ceva ezoteric sau de tip magic; în timpul slujirii Sfintei Liturghii preotul nu face doar cu mâna semnul Sfintei Cruci, ci mai degrabă se roagă să primiţi pacea cea de sus. Şi mai este nevoie de ceva pentru a dobândi pacea de la Dumnezeu: şi anume ca sufletul, inima, mintea, duhul peste care să se reverse această pace trebuie să fie curate, trebuie să existe o lepădare de carnal şi de secular. Sfântul Apostol Pavel îi previne pe romani că cugetul trupului moarte este; iar cugetul duhului viaţă şi pace (Romani 8:6). El ne spune să ne curăţim, să ne luptăm să dobândim neprihănirea, să ne străduim să păstrăm templul – însuşi trupul nostru – curat, ca să ajungă un vas potrivit pentru pacea lui Dumnezeu. Căci cel ce caută adevărata pace, prin cererea lui stăruitoare, prin neîncetate osteneli de rugăciune, post şi curăţire de carnal şi de plăcerile trupeşti, acela primeşte atunci pacea lui Dumnezeu în chip nemăsurat.

Dar de ce este nevoie să încercăm să dobândim această pace? Răspunsul la această întrebare ne îndreaptă atenţia asupra temei conferinţei: ca să putem umbla ca fii ai Luminii şi ca să putem fi adevăraţi slujitori ai lui Hristos.

Ni se dă o vreme în această lume, în această existenţă, ca să ne pregătim pentru viaţa viitoare, iar această vreme trebuie folosită cu înţelepciune, cum ne povăţuieşte Sfântul Apostol Pavel: Să umblăm cu pază (Efeseni 5:15) ca să ne ferim de lucrurile ce ne abat de la scopul nostru şi de la strădania pentru mântuire. Putem face aceasta dacă avem acea pace: agitaţia lumii, greutăţile vieţii în general le putem îndura şi ne putem ocroti pe noi înşine de asalturile vrăjmaşului prin pace.

În vieţile sfinţilor am văzut că cel ce a dobândit pacea lui Dumnezeu are o putere, o înrâurire asupra celor din jurul său, cu voie sau fără voie. Sfântul Serafim de Sarov spunea adesea: Dobândeşte pacea şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău. Dacă cercetăm vieţile atâtor sfinţi vedem că ei au o putere, o putere lăuntrică ce le dă posibilitatea să îndure suferinţele acestei vieţi; fie că era o vreme a muceniciei, a prigoanei din cauză că erau creştini sau era o vreme de controversă privind învăţătura şi credinţa creştină, ei rămâneau neclintiţi, liniştiţi, ancoraţi în Dumnezeu prin pacea Lui. Sfântul Grigorie Palama, care s-a luptat cu tărie multă împotriva ereziei din vremea sa, a răbdat ocări, a îndurat exilul, dar a rămas neclintit în credinţă, iar astăzi este socotit unul din marii învăţători şi Părinţi ai Bisericii.

Din vremuri mai apropiate de noi, avem pilda mucenicilor de sub jugul turcesc şi de sub jugul sovietic. Cum erau ei în stare să rabde, cum erau ei în stare să păstreze limpezimea minţii în mărturisirea ce le aducea durere şi necaz? Dacă citim cu luare aminte vieţile mucenicilor de sub jugul turcesc şi chiar ale celor din primele veacuri, din perioada apostolică, vedem că acestora li se spunea: „nu trebuie să-ţi schimbi credinţa, ci doar vino şi jertfeşte, apoi întoarce-te la a-ţi practica propria credinţă, oricare ar fi ea”. Iară ei nu o făceau pentru că nu aveau alt Dumnezeu înaintea lor, iar a face un astfel de lucru ar fi însemnat trădarea credinţei. În timpul robiei turcilor mulţi creştini erau amăgiţi cu vorbe, erau ademeniţi să se lepede de Hristos – chiar temporar – pentru o viaţă mai bună, dar ei nu primeau şi se duceau la moarte cu bucurie!

În timpul prigoanei sovietice, la fel, lucruri foarte simple: „dă-ţi crucea jos, semnează această declaraţie şi eşti liber”! Acea declaraţie era o lepădare, a-ţi da crucea jos era o lepădare pentru cei credincioşi şi sinceri, adică o trădare a lui Hristos. Iar ei nu cedau în faţa acelei ispite şi aşa răbdau… Biserica îi slăveşte ca mucenici şi prăznuieşte biruinţa lor asupra ispitei.

Cum de le era cu putinţă să reziste, cum de erau ei întăriţi în vremuri atât de tulburi şi grele? Le era cu putinţă, pentru că dobândiseră pacea lui Dumnezeu, acel simţământ lăuntric de putere şi încredere în atotputernicia lui Dumnezeu şi în iscusinţa Sa de a ne scoate din năpastă. Când ne pierdem încrederea în Dumnezeu, când simţim că suntem lăsaţi pe puterile noastre, atunci acea pace ne părăseşte şi suntem vătămaţi sufleteşte, suntem tulburaţi şi necăjiţi, pentru că ştim fragilitatea propriilor resurse. Dar Dumnezeu ne va întări şi ne va învăţa să le îndurăm pe toate; El dăruieşte pacea Sa celor ce-I sunt credincioşi, celor ce-I rămân credincioşi.

Acum, fiecare dintre noi – cei ce încearcă să lupte în viaţă – trebuie să ne străduim să dobândim o trăire duhovnicească lăuntrică, nu doar a aparţine unei biserici, adică doar a participa la slujbele bisericeşti şi poate a ne implica în mod voluntar în vreo activitate din cadrul comunităţii. Ci mai degrabă fiecare dintre noi, în singurătatea rugăciunii sale, în faţa icoanelor lui, în mâhnirea sa, trebuie să se străduiască să caute acea pace pe care o dă Dumnezeu celor ce se roagă stăruitor, şi să ceară întărire şi puterea de a răbda. Pacea lui Dumnezeu ne ajută să răzbatem ca un peşte ce înoată prin multe ape poluate, să răzbatem fără să fim afectaţi de lucrurile din jur care sunt potrivnice învăţăturilor Mântuitorului nostru Hristos.

Mulţi oameni spun astăzi: ne este greu, nu putem răzbi… Ei se exprimă ca şi cum ar fi părăsiţi de Dumnezeu şi de toate binecuvântările Lui. Nu le pot găsi, nu le pot recunoaşte. Dar o astfel de atitudine nu se potriveşte cu însuşirile lui Dumnezeu. Firea lui Dumnezeu este dragoste: El îşi iubeşte zidirea şi tânjeşte după ea, adică după fiecare dintre noi. El nu părăseşte pe nimeni, nici îşi întoarce faţa de la cel ce se pocăieşte. Când cădem, atunci avem într-adevăr posibilitatea să ne smerim şi să ne îndreptăm. Tocmai prin pacea lui Dumnezeu, acea siguranţă lăuntrică, conştientizăm că El ne iubeşte, că suntem zidirea Lui, putem să avem încredere în El, suntem în stare să ducem o viaţă de luptă pentru mântuire.

Iarăşi Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Filipeni ne scrie: De aceea, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul. Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. (Filipeni 4:8,9). Sfântul Apostol Pavel ne spune foarte concis: câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, dacă facem aceste lucruri şi le căutăm mereu, atunci cu adevărat vom primi pacea lui Dumnezeu. Ni se porunceşte să înfăptuim, să facem acele lucruri pe care le-am învăţat şi le-am primit prin pilda Apostolilor şi a Sfinţilor, prin învăţăturile Părinţilor Bisericii, prin pilda drepţilor şi a mucenicilor şi dacă punem toate aceste lucruri la inimă, Dumnezeu ne va dărui pacea Sa.

Fie ca prin această conferinţă, iubiţi credincioşi, să ajungem la o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă, a ceea ce implică să umblăm ca fii ai Luminii. Să umblăm cu grijă, cu pază, să umblăm cu suflet luminat ca să putem şti ce facem şi de ce. Şi precum orbul merge la scăldătoarea Siloamului, aşa şi noi să ne cunoaştem destinaţia, să ştim ce avem de făcut. Pacea lui Dumnezeu nu este ceva ireal, cum poate cred oamenii. Nebunia acestei lumi şi a acestei vieţi o fac să pară ireală. Prea puţini oameni îşi dedică timp îndeajuns pentru rugăciuni, pentru studiu şi citirea Sfintelor Scripturi şi a Părinţilor. Drept urmare există confuzie, drept urmare există teamă şi lipsă de credinţă că Dumnezeu este cu adevărat Stăpânul lumii şi dătătorul tuturor bunătăţilor. Iar dacă noi ne întoarcem către Domnul cu sinceritate şi stăruinţă în rugăciune, atunci vom dobândi neîndoios pace, iar Dumnezeu ne va îngădui să putem umbla ca fii ai Luminii. Amin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: