TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Omilie a Părintelui Ambrozie Fontrier la praznicul Duminicii Biruinţei Ortodoxiei

Posted by traditiaortodoxa pe Februarie 28, 2011

Duminica Biruinţei Ortodoxiei„Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.” Cuvântul este aspru, foarte aspru. „Voi sunteţi sarea pământului” – spune Domnul – şi, din ziua când au fost spuse aceste cuvinte până astăzi, toată lupta creştinilor stă în chemarea la trezvie ca să nu ne stricăm, de frică să nu fim găsiţi afară din împărăţia cerurilor, buni numai ca să fim călcaţi în picioare de diavoli.

„Voi sunteţi sarea pământului”. Dar Biserica este prezentă de la început, de la venirea lui Hristos. De fapt Biserica era Însuşi Hristos pe pământ. Trupul Său era Biserica la care noi oamenii, toţi, urma să fim grefaţi de-a lungul vremii. Încă de pe atunci această Biserică era ţinta urii acestei lumi şi a prigoanelor. Cel dintâi a fost Hristos – cum spune Sfântul Apostol Pavel – „Cel Ce a dat dreapta mărturie”. În faţa lui Pilat a făcut El această dreaptă mărturisire.

De-a lungul vremii tot Trupul Bisericii a fost prigonit, a îndurat toate prigoanele până la sânge, până la moarte, deportări, exilări, ca să nu se strice şi să nu se asemene acestei lumi. Şi de ce? Pentru că nu vom intra în Împărăţia Cerurilor., de credinţa noastră nu este exactă, nu e precisă. De aceea Slujbele ne cheamă de trei ori pe zi să ne verificăm Credinţa prin Crez. Înainte de culcare spun: „Cred întru-Unul Dumnezeu” şi continuarea. Sculându-mă noaptea pentru rugăciune, spun: „Cred întru-Unul Dumnezeu”. Merg la biserică şi în timpul Liturghiei: „Cred întru-Unul Dumnezeu”. De trei ori pe zi cercetez credinţa mea de e exactă şi precisă, căci altfel nu voi vedea Faţa Domnului. De-a lungul veacurilor şi-n fiecare veac, asupra Trupului lui Hristos s-au abătut prigoane sângeroase şi aşa va fi până la sfârşit.

La începutul secolului al VIII-lea, şi-a făcut apariţia în Biserică o mare erezie ce învăţa aşa: „Icoanele trebuie scoase afară din Biserică, asta-i idolatrie!” De ce e idolatrie? Iconoclaştii răspundeau: „Nu putem face reprezentări; este interzis prin Biblie să închipuieşti pe Cel de neînchipuit, să faci o imagine a Celui din Ceruri”. Noi, ortodocşi, suntem întru totul de acord cu Biblia; noi, cei din Biblie, nu facem chip a ceea ce nu cunoaştem.

Aşadar, atotputernicia acestei lumi în frunte cu Împărat, Patriarhi, Episcopi, Mitropoliţi şi cu toate autorităţile – probabil tot aşa ar fi încă şi astăzi – toţi au început să prigonească Biserica, spărgând icoanele, arzându-le în faţa bisericilor, până când n-a mai rămas nimic din vechea podoabă a bisericilor. Şi puţinii ortodocşi, care de abia erau o mână de oameni, mai bine de o sută de ani, a trebuit să suporte până la sânge prigoana cea mai sălbatică dintre toate. Nu mai mergeau la bisericile în care, la Vohodul cel mare, la diptice, după cuvintele: „Întâi pomeneşte, Doamne, pe Patriarhul nostru”, erau spuse numele patriarhilor iconoclaşti, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Adevăraţii creştini nu mai mergeau la biserică. Erau prigoniţi, marginalizaţi şi li se spunea: „Sunteţi chiar proşti să suferiţi prigoane pentru o bucată de lemn pe care s-a pictat ceva; da’ poţi s-o iei, ascunde-o la tine acasă, fă-ţi închinarea în faţa acestei bucăţi de lemn pictat ca să te linişteşti, şi mergi ca toată lumea la biserică”. Ortodocşii răspundeau: nu. Nu, nu mergeau, rămâneau în casele lor, se ascundeau, pentru că toate bisericile erau în mâinile iconoclaştilor şi pentru că nu vroiau să audă pomenindu-se la diptice numele unui Patriarh sau al unui Episcop iconoclast. Au mers până la mucenicie de-a lungul unei prigoane care a durat mai bine de o sută de ani – un veac de prigoane! Până-n ziua-n care sângele a curs destul şi milostivului Dumnezeu I s-a făcut milă de poporul său. Mulţumită unei Împărătese, Teodora, şi fiului ei care era încă minor, apărătorii icoanelor au biruit şi această biruinţă este astăzi prăznuită. A trebuit un secol de luptă, apoi a urmat un Sinod Ecumenic care a anatemizat iconoclasmul; după un timp Biserica a întocmit carta Ortodoxiei, numită Synodicon, în care toţi cei ce nu urmează credinţa revelată, toţi cei ce şi-au pierdut gustul, precum sarea, au fost aruncaţi afară din Trupul Bisericii odată pentru totdeauna. Valabilitatea ei nu încetează nici astăzi! Acest Synodicon începe cu primii eretici, care au vrut să înlocuiască învăţătura lui Hristos cu propria lor învăţătură. Cine are astfel de intenţii este numit astăzi gânditor, om de litere, filosof, profesor universitar şi mai ştiu eu cum! Deci aceştia au pus învăţătura lor în locul învăţăturii lui Hristos: şi-au pierdut gustul! Nu mai sunt buni decât să fie aruncaţi departe.

Iată de ce ziua de astăzi este o zi foarte importantă. Oare ne dăm noi seama cu adevărat? Este ziua cea mare a Sărbătorii Ortodoxiei, când toate ereziile sunt înlăturate, învinse pentru totdeauna, iar această cartă a Bisericii, pe care o numim Synodicon, se încheie cu o anatemă. O anatemă este un lucru de temut. Să ne ferească Dumnezeu! Anatema este părtăşie cu diavolul, sortire iadului. Synodiconul mărturiseşte: „Anatema tuturor ereticilor!”, adică nu numai celor din acea epocă veche, ci şi tuturor celor ce vor urma.

O astfel de luptă ducem noi în plin secol XX, când încă se îndeplinesc toate proorociile din Noul Testament. Hristos spune: „Luaţi seama să nu vă speriaţi; veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie, de foamete, de cutremure de pământ, de nenorociri; nu vă speriaţi, căci nu este sfârşitul, ci începutul sfârşitului.” Însă toate astea se desfăşoară de la venirea lui Hristos. Să ne ferească Dumnezeu de o prigoană, dar să fim pregătiţi şi să ne spunem: „Şi dacă ar izbucni astăzi?” De exemplu, în Apocalipsă – poate chiar trăim aceste vremuri – numele fiarei – adică al omului posedat de Satana – va fi descoperit. Va avea o cifră care va fi şase, şase, şase, adică literele vor face cifra asta, pentru că în alfabetul grec literele au o valoare numerică, aşa ca-n alfabetul latin. Acesta va fi numele unui om în care va acţiona puterea Satanei. Şi el ne va obliga să purtăm numărul lui. Uitaţi-vă la cărţile de credit, la calculatoare, la tehnica modernă. Încă nu este grav, până acum. Mă întreb: dacă mâine mi se va spune:

„– Gata, nu mai sunt bani lichizi. Mai ai?

– Da, cred că mai am p’aici…

– Ei bine, poţi să-i dai! Bancnotele şi monedele n-o să mai aibă nici o valoare. Sau îi depui la bancă, sau nu mai valorează nimic: nu mai există schimb monetar.

– Şi cum voi proceda, dacă sunt în bancă?

– Păi o să mergi la bancomat, să zicem, pe stradă, şi o să foloseşti cardul.

– Da’ pot să-l pierd!

– Tocmai! Nu te-ngrijora, am prevăzut totul. Dă mâna. Îţi voi pune pe ea 666 cu laserul, o vei pune în faţa bancomatului şi o să-ţi primeşti banii.” Aşadar, va fi cum a spus Evanghelistul Ioan: „Cel ce va primi, pe mână sau pe frunte, numărul fiarei, nu va intra în Împărăţia Cerurilor.” Şi-mi zic tremurând: „Şi dacă asta trebuie să se întâmple înainte de sfârşitul zilelor mele, ce trebuie să fac? Şi ce voi face? Totuşi nu sunt decât un om!” Da. Dar Evanghelia îmi spune: „Mergi, nu te teme: harul Meu îţi ajunge.”

Vedeţi!? Aşa că totul stă deasupra capului nostru ca un fel de sabie a lui Damocles şi dacă într-o zi noi, creştinii, vom fi prigoniţi şi va trebui să primim pe mână numărul fiarei… Fii cu noi, Doamne! Da’ să nu ne temem! El a spus Apostolilor Săi: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”

Cei dintâi creştini auzeau spunându-li-se: „Nebuni ce sunteţi! De ce nu puneţi un grăunte de tămâie în faţa statuii Împăratului sau a Stăpânirii atotputernice, şi pe urmă, în casele voastre, să vă închinaţi Dumnezeului pe care-l doriţi, pe Iisus din Nazaret.” Nu, nu, nu. Şi fiice de rege au spus nu, şi fiice de principe au zis nu, şi principi au zis nu, şi sângele a curs pe faţa pământului, ca să-l sfinţească. Azi spunem: „Pentru rugăciunile nu ştiu cărui mucenic, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri”, pe bună dreptate, căci au mărturisit dreapta credinţă până la a-şi vărsa sângele.

De aceea este aşa de importantă ziua din Duminica Ortodoxiei, prima Duminică din Postul Mare. Ca să ne mărturisim credinţa, am aşezat în mijlocul bisericii icoana care înfăţişează această sărbătoare, mulţumită căreia creştinii biruitori ai ereziei au umplut din nou bisericile cu podoabe ale chipului lui Hristos, ale chipului Maicii Domnului, ale chipului tuturor sfinţilor. Aşa sunt aceste icoane şi multe dintre ele sunt făcătoare de minuni, căci Dumnezeu le-a dăruit un aşa har că, atunci când ne rugăm în faţa lor, ni se împlinesc rugăciunile. Pe masă e una mică de tot. Icoana asta este pentru mine o întreagă poveste pe care o am în sânge. Copil fiind, nu ştiam ce înfăţişează, o vedeam mereu acasă, era neagră. Habar n-aveam ce reprezenta – o bucată de lemn în faţa căreia mama, zi şi noapte, ţinea aprinsă o lampă cu ulei, o candelă. Pe timpul măcelului din Asia Mică eram un bebeluş, un prunc, aveam trei ani. Casa noastră ardea şi când era în flăcări, în miez de noapte, fără încălţăminte, fără haine, am plecat pe străzile Smirnei din Asia Mică, tata, mama, sora mea şi cu mine, care eram cel mai mic, şi toată familia mamei. De atunci, s-au împrăştiat, ne-am pierdut; cine o mai trăi? Nici nu contează. Şi ce lucruri am luat cu noi? Această icoană care e acum aici; datorită ei am fost ocrotiţi. De-a lungul tuturor greutăţilor şi durerilor masacrelor şi al risipirii prin lume – pentru că nimeni nu primea nişte fugari mizeri, scăpaţi din măcel – icoana asta a vegheat asupra noastră. Mama a plecat, nepoţii mei care sunt necredincioşi au aruncat această icoană. Eu i-am spus mamei: „O iau eu, nu vreau nimic altceva decât această bucată de lemn.” Şi pe bucata asta de lemn a apărut această icoană care e acum sub ochii voştri. Aşa că mi-am zis: „A venit ziua să o duc la biserică, ca fiecare să poată lua binecuvântarea ei”; nu că ar fi vreo mare operă de artă, dar cred că de câte veacuri este cinstită, a devenit mai frumoasă. Sărutările pe care le-a primit din inimile credincioşilor s-au întipărit în ea. Să adăugăm şi sărutările noastre, ca să ne ocrotească!

Să luăm aminte: tot ce stă scris se va împlini, cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Domnului nu va trece. Dumnezeu să ne aibă-n pază şi Maica Domnului să ne acopere sub aripile sale, cum îşi adună cloşca puişorii ei! Amin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: