TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Părinţii esfigmeniţi condamnaţi pentru vina de a fi ortodocşi

Posted by traditiaortodoxa pe Octombrie 9, 2011

Calendarul a fost schimbat numai pentru a uşura apropierea de neortodocşi, nicidecum pentru motive astronomice, nici pentru motive de comoditate. Aşa cum Constantinopolul a fost cucerit în secolul XV printr-o poartă mică, lăsată deschisă în zidul cetăţii, putem spune astăzi că tocmai calendarul a fost mica poartă ce a permis forţelor oculte să pună mâna pe patriarhia Constantinopolului. Se ştie astăzi cu certitudine că Meletie Metaxakis care a hotărât schimbarea şi patriarhul Atenagora care a impus-o, aparţineau acestor forţe oculte.

Nu este posibil să relativizăm credinţa. Credinţa noastră nu se discută, ea se mărturiseşte. Ea nu este proprietatea noastră, ea ne-a fost revelată şi este absolută.

Părintele Patric Ranson

Drapelul monahilor în rezistenţă de la Mănăstirea Esfigmenu şi al părinţilor ziloţi

La 6 aprilie 2011 calendar papist, cei trei membrii ai Curţii de Apel din Salonic i-au condamnat din nou pe cei 14 monahi esfigmeniţi dimpreună cu părintele lor stareţ Methodie; de această dată la şase luni de închisoare pentru … „ocupaţie ilegală a mănăstirii”.

În paralel Curtea a validat şi decizia Chinotitei neo-atonite de a expulza monahii esfigmeniţi din mănăstirea lor şi a subliniat obligaţia statului Grec de a pune imediat în aplicare aceste decizii.

În timpul audierii, monahii au refuzat cu fermitate să se supună acestor decizii abuzive: „Murim mai bine-n Sfânta noastră Mănăstire decât s-o părăsim!” au strigat ei atunci.

Prigoana la care sunt supuşi de atâta vreme părinţii esfigmeniţi, de pe urma căreia au fost muceniciţi deja cinci dintre ei, este răspunsul stăpânirii lumii acesteia şi a legii ei strâmbe la refuzul acestor părinţi de a fi părtaşi ereziei ecumenismului, refuz exprimat canonic [1] prin întreruperea comuniunii liturgice [euharistice] cu patriarhia eretică a Constantinopolului şi cu celelalte jurisdicţii oficiale şi prin intrarea sub omoforul unui Sinod Adevărat-Orthodox (adică tradiţionalist sau ‘vechi-calendarist’) [2]; aşadar răspunsul pentru „vina” de a voi şi a fi pur şi simplu ortodocşi.

Legitimitatea patristică şi canonică a atitudinii monahilor esfigmeniţi şi a ziloţilor aghioriţi în general, este argumentată cu precizie şi pe larg în cartea pururea-pomenitului Părinte Patric Ranson ‘Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol’, carte tradusă şi oferită de redacţia noastră, pe care o recomandăm tuturor celor ce doresc să înţeleagă ce se petrece în vremurile noastre în Muntele Athos.

Despre lipsa fricii de Dumnezeu a Chinotitei neo-atonite nu ne mirăm, cu toată afişarea unei ortodoxii de faţadă, căci vădită este! Îndeajuns să ne uităm la infama condamnare a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), la expulzarea părinţilor din Schitul Sfântului Ilie şi la prigoana pe care o întreţine împreună cu autorităţile de ani de zile asupra monahilor esfigmeniţi, în urma căreia au murit monahi.

Vor aplica acum tiranic autorităţile poliţieneşti din Grecia aceste abuzive decizii, având în vedere uriaşul renume şi autoritatea de care se bucură părinţii de la Mănăstirea Esfigmenu în rândul poporului, dar şi – paradoxal sau nu – în rândul unora dintre conservatorii nou-calendarişti din Grecia?

Doi dintre părinţii muceniciţi în prigoana asupra Sfintei Mănăstiri Esfigmenu

Lupta părinţilor esfigmeniţi precum şi a celorlalţi părinţi ziloţi aghioriţi este pe viaţă şi pe moarte: fie mântuirea veşnică prin păzirea Orthodoxiei întregi, fie moartea veşnică prin trădarea Orthodoxiei; iar păzirea Orthodoxiei în chip deplin este condiţia pentru dobândirea mântuirii veşnice, indiferent de moartea pământească ce li s-ar pregăti.

Uneori, în mediile teologice oficiale de la noi se folosesc expresii mari, care sună mai degrabă metaforic din pricina incapacităţii lor de a fi puse în practică: de pildă „curajul de a fi ortodox”; însă nimic nu ilustrează mai precis „curajul de a fi Orthodox” decât viaţa de zi cu zi a monahilor esfigmeniţi şi a ziloţilor aghioriţi.

Unii mai puţin ştiutori se vor întreba poate, de ce nu se întâmplă oare şi în România aşa ceva împotriva celor care se declară „antiecumenişti”[3]? Sunt sinodalii români mai blânzi decât cei de la Constantinopol? De bună seamă că nu, de vreme ce stăpânii din umbră cărora le slujesc i-au ales „la locul potrivit”.

Răspunsul este simplu: atâta vreme cât nici o mănăstire (de renume sau nu) din „Patriarhia Română” nu întrerupe comuniunea cu pseudo-ierarhii eretici ai BOR, totul este sub control, iar orice sforţare pseudo-conservatoare este de-a dreptul hilară; în vreme ce înfometaţi şi sub asediu poliţienesc, atitudinea monahilor esfigmeniţi este aceea de a alege moartea pe baricade pentru mărturisirea de credinţă, pseudo-conservatorii filetişti de la noi se agită stângaci în revistele/saiturile lor de manipulare în care promovează „atitudini” de rugăciune pentru lupii în piei de oaie cu şorţ şi epoleţi pe sub sutane.

Striga-va oare pilda tăcută de zi cu zi a părinţilor esfigmeniţi în conştiinţa noastră adormită? Fi-vom oare gata să murim pentru Hristos asemeni părinţilor esfigmeniţi?

De voim să ne mântuim în aceste vremuri tulburi, antihristice, în care ne bălăcim astăzi, mărturisirea noastră de credinţă trebuie să fie una cu cea a părinţilor esfigmeniţi şi a ziloţilor aghioriţi: ORTHODOXIE ORI MOARTE!

Redacţia Tradiţia Ortodoxă

NOTE:

[1]. Canonul 15, Sinodul Al Doilea Întâi (I-II) din 861 de la Constantinopol:

Cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduieşte, şi cu capul descoperit îl învaţă, unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea bisericii, ci s-au silit [astfel] a izbăvi biserica de schisme şi de împărţiri. [Apostolesc: 31; Sinod 4: 18; Sinod 6: 10, 31, 34: Sinod 1 şi 2: 12, 13, 15; Gangra: 6; Cartaghen: 10, 11, 62; Antiohia: 5].

[2]. În cazul monahilor Sfintei Mănăstiri Esfigmenu, aceştia nu pomenesc direct pe Înalt Preasfinţitul Calinic, întâistătătorul Sinodului Orthodox Tradiţionalist (”vechi-calendarist”) Grec ”florinit“, ci folosesc formula „Pentru Arhiepiscopul nostru“ fără a numi pe cineva [probabil în sinea lor pomenesc un nume, însă nu şi public]. Aşadar nu se poate vorbi despre o subordonare directă sau indirectă faţă de acest Sinod [comuniune oficială de iure], însă putem vorbi  fără a greşi despre o comuniune de facto, căci esfigmeniţii nu doar că menţin relaţii foarte strânse cu Sinodul, organizând dimpreună conferinţe şi manifestaţii, ci şi împreună-slujesc [coliturghisesc], se roagă împreună cu mădularele acestui Sinod (ca de altfel şi cu ale altor Sinoade Tradiţionaliste (”vechi-calendariste”), priimind şi hirotoniile de la acest Sinod. Aceste informaţii sunt dealtfel lesne de verificat.

Această formulă de pomenire ar avea rolul de a-i proteja întrucâtva de represalii directe din partea patriarhului de Constantinopol, fiind deopotrivă şi manifestarea concretă a ruperii comuniunii cu acesta. În acelaşi timp, prin aceasta formulă, esfigmeniţii sunt mai degrabă fideli statutului de independenţă şi autonomie specific tradiţiei aghiorite, al cărui principiu ecleziologic este amintit într-o convorbire şi de către Părintele Dionisie Ignat: „Cum stilişti??!! Ce va să zică stilişti??!! Sfântul Munte are aşa încă de la începutul începuturilor: să n-aibă episcop, să pomenească pe cine vrea!! Nu-i dator să se-amestece în conducerea Sfântului Munte vreun patriarh!”.

Cât despre documentul semnat de actualul stareţ al mănăstirii, Părintele Methodie – publicat de altfel cu frenezie triumfalistă de către unele saituri conservatoare din România, în care stareţul declara că nu a trecut sub omoforul vreunui Sinod vechi-calendarist, acest document poate fi tratat ca fiind în esenţă o formulare în termeni diplomatici, ca o încercare de temperare a prigoanei din partea Fanarului, Din acest document nu rezultă nicidecum că vechi-calendariştii ar fi „în afara Bisericii şi fără har”, aşa cum s-au grăbit să interpreteze unii. În realitate, această formulare în termeni diplomatici, nu contrazice cu nimic cele prezentate mai sus!

[3]. Nu există „ortodocşi antiecumenişti” şi „ortodocşi ecumenişti” pentru simplul fapt că niciodată în istoria Bisericii nu s-a vorbit spre exemplu de „ortodocşi iconoduli” şi „ortodocşi iconoclaşti”, „ortodocşi antiarieni” şi „ortodocşi arieni”, etc.; există numai ortodocşi şi eretici. Potrivit învăţăturii patristice, comuniunea (părtăşia) clerului şi mirenilor cu pseudo-ierarhii eretici îi face părtaşi ereziei, adică eretici.

Amintim aici şi că Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR) a predat anatemei în 1983 panerezia ecumenismului şi pe toţi cei ce cu bună ştiinţă se află în comuniune cu ereticii ecumenişti.

A se vedea şi:

Din nou despre prigonirea Mănăstirii Esfigmenu: Comunicat de presă

Scrisoarea Părintelui Savva Esfigmenitul

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

Pilda Sfântului Maxim Mărturisitorul

Sfântul Vasilie cel Mare şi Rezistenţa Ortodoxă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: