TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Părintele Patric, aşa cum l-am cunoscut…

Posted by traditiaortodoxa pe Ianuarie 23, 2012

Sfinţii Părinţi învaţă că Dumnezeu cere trei lucruri de la cel ce a primit Sfântul Botez:

De la suflet, cere dreapta credinţă, de la buze cere adevărul, iar de la trup înfrânare.

† Părintele Patric Ranson

– Mărturii despre Părintele Patric Ranson –

Părintele Patric Ranson a trăit în întregime pentru Credinţa Orthodoxă. Fusese atât de dăruit încât ar fi putut deveni, potrivit expresiei convenţionale, cel mai mare scriitor al generaţiei sale. În loc de acea faimă sau de oricare alta, el a ales lumina lui Dumnezeu. Nu mai vorbea despre literatură şi prea puţin de politică; nu mai vorbea decât despre Hristos, nu pentru că-I rostea Numele, ci Îl mărturisea prin tot cuvântul său.

Cartea sa despre Richard Simon este poate cea mai însemnată pildă a lucrării sale intelectuale. Pentru cine este interesat de dezvoltarea unei gândiri creştine apusene în căutarea Adevărului, reprezintă un ansamblu de erudiţie şi de intuiţii geniale. Dar pe creştin trebuie să-l căutăm în ţesătura vieţii lui: Înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii sculaţi din morţi (Romani 6:13).

Gândirea sa extrem de iute, analitică şi sintetică totodată, geniul său, era în chip neîncetat luminat de dragostea pentru Biserică. Cu preţul sănătăţii sale, el s-a dăruit slujirii ei; el care era căsătorit, tată de familie, el însuşi provenit dintr-o familie ce avea nevoie de el.

Cu totul dăruit Bisericii, „lucra cu mâinile sale” ca să-şi întreţină familia şi să vină în ajutor şi altora, împlinindu-şi totodată şi „meseria” de profesor, apoi de cercetător, amintindu-şi în fiece moment că înainte de toate era preotul lui Iisus Hristos. Astfel, noul pescar din Galileea, pe oriunde trecea, arunca năvodul evanghelic ori de câte ori i se ivea prilejul. Dumnezeu îi dăruise această limpezime de a discerne sufletele pe care le putea aduce la Hristos, căci meseria îl obliga să întâlnească multe feluri de oameni şi prin urmare, trebuia să fie prevăzător.

Indiferent de credinţa sau necredinţa lor, el îi deosebea pe cei ce iubeau adevărul, simplitatea, şi acelora Îl descoperea pe Cel Căruia Îi slujea. Cât despre ceilalţi, glumea pe seama lor, neluându-i în serios, căci nu putea să-i urască. Părintele Patric îşi trăia zi de zi, chiar şi când glumea, condiţia şi starea lui duhovnicească de credincios. Neobosit, el dezbătea cu toţi cei ce doreau să dezbată, răspundea tuturor celor ce-l chestionau. Dădea seama de tot ceea ce ştia, nu se ruşina de Evanghelie.

A mărturisit Credinţa Orthodoxă în fiecare clipă a existenţei sale strălucitoare. Iar strălucirea sa cu totul deosebită a stârnit, cum era şi de aşteptat, reacţii contradictorii… Cei ce-l atacau în credinţă îl răneau întotdeauna; „Biserica este coloana lui vertebrală” spunea părintele său duhovnic, Arhimandritul Ambrozie Fontrier. Şi poate că era firesc, căci cei ce l-au cunoscut mărturisesc că nu l-au văzut nicicând făcând nici cel mai mic compromis.

Pe cât era de ferm în apărarea Orthodoxiei, pe atât era de binevoitor şi atent în relaţiile personale. Generozitatea lui era deosebită şi deosebită era şi alăturarea unui asemenea caracter cu o gândire atât de profundă. Avea o putere şi o energie care cu anii deveniseră mai blânde, căci se ostenea mult, nu se cruţa niciodată. Zi şi noapte el se făcea „tuturor toate”. Viaţa îi era scăldată în lumina lui Hristos.

Fie să avem parte de rugăciunile lui!

Laurence de Roux, Elie Vidal

~ † ~

Părintele Patric, aşa cum l-am cunoscut…

Presvitera Elena

Părintele Patric şi Părintele Ambrozie ne-au învăţat că în ce priveşte credinţa, nu există compromis, nici relativism.

Adevărul există, nu este ceva abstract, o construcţie filosofică inaccesibilă, nici „une vue de l’esprit”, o reprezentare abstractă a minţii omeneşti, ci este persoana lui Hristos în care ne îmbrăcăm prin Sfântul Botez dăruit de Biserică. Prin întreita afundare ne îngropăm cu Hristos în mormânt şi prin ridicarea din apă înviem împreună cu El.

Părinte Patric, dimpreună cu Părintele Ambrozie jertfea pentru toţi ce-i ce-L căutau pe Domnul ceasuri întregi ca să le propovăduiască Adevărul, iar asta mereu, cu cea mai mare umilinţă şi smerenie.

Mai bine să ne curăţim pentru Dumnezeu decât să vorbim despre Dumnezeu, spunea Părintele Patric, amintind de Părinţii Bisericii, pe care-i cita mereu.

La Şcoala Normală Superioară din strada Ulm, veneam să asistăm la conferinţe extraordinare în care arăta cât de mult rău a făcut augustinismul Apusului, îndepărtând de Biserică atâtea suflete. Şi într-adevăr, cine mai putea crede într-un Dumnezeu care predestinează în mod arbitrar pe cei aleşi şi pe cei osândiţi, şi condamnă la chinurile iadului pe copiii morţi fără Botez, cum afirmă Augustin în Scrisoarea către Marin? A mai organizat o conferinţă care i-a scandalizat pe unii dintre intelectualii noştri străluciţi şi i-a entuziasmat pe alţii: Îndumenzeirea. Nu auzisem niciodată până atunci această expresie. Singurul ţel al vieţii creştine este acela de a deveni dumenzeu. Desigur că nu prin fiinţă! Dumnezeu se comunică oamenilor prin energiile Sale care sunt „împrejurul” fiinţei Sale şi care izvorăsc in El. Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască. Cuvântul său începea citându-l pe Sfântul Irineu al Lyonului. Ce taină! Ce plan mai presus de înţelegerea omenească! Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu îndepărtat, inaccesibil, ci un Dumnezeu atât de iubitor, atât de apropiat de noi încât îmbracă firea noastră pentru a ne mântui, încât se face Om, stă printre noi şi îndumnezeieşte natura noastră! Pentru o altă conferinţă, cu părintele Iosif, la Universitate de data aceasta, alesese un titlu un pic cam provocator, dar perfect Orthodox: Dumnezeii creştini. Cine sunt aceşti dumnezei – după har, iar nu după fiinţă? – le spunea; sunt sfinţii lui Dumnezeu, care s-au curăţit prin nevoinţă şi care se împărtăşesc de energiile Sale necreate şi fac astfel, în trupul şi în inima lor, experienţa slavei sau theoria. O altă conferinţă împreună cu părintele Iosif: Ca să terminăm cu judecata lui Dumnezeu. Adică Dumnezeu nu-I va judeca pe oameni la sfârşitul veacurilor? Departe de aşa ceva, Hristos este Judecătorul desăvârşit; nu, ci mai degrabă noi ar trebui să terminăm cu acest secol care-L judecă pe Dumnezeu.

Alegând aceste titluri strălucite, menite să stârnească discuţii, Părintele Patric nu era inspirat de duhul polemicii, aşa cum au spus cei ce-l calomniau geloşi fiind pe inteligenţa sa ascuţită şi pe cultura lui universală, ci voia să-i atragă pe oameni să vină la Hristos, să-i facă să înţeleagă că Orthodoxia nu seamănă în nici o privinţă cu confesiunile pseudocreştine, şi să scoată în evidenţă unicitatea sa. Ea nu este o religie, nici o morală, ea este singura credinţă adevărată, care dăruieşte mântuire celor ce-o mărturisesc. Ea, asemenea lui Marcu al Efesului, a declarat că în materie de Credinţă nu există compromis, nici iconomie.

În acest veac al XX-lea, atât de searbăd şi necredincios, el s-a făcut poetul şi crainicul Credinţei Orthodoxe. Nu s-a compromis niciodată alături de ecumenişti, de fraţii mincinoşi, care ne urăsc pentru că refuzăm să împărtăşim eresul lor [să ne împărtăşim dimpreună cu ei în eresul lor] sincretist în care toate religiile, legate printr-o dragoste … factice care pe noi ne exclude, se amestecă pentru ca împreună „să caute adevărul”. Ca şi cum ar fi necesar să o caute, de vreme ce Hristos a zis: Eu Sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

Părintele Patric nu a căutat niciodată cinstirile; a lucrat fără odihnă pentru a mărturisi Credinţa Orthodoxă. Lucrul său a luat diverse forme: au fost aceste conferinţe, apoi revista La Lumière du Thabor şi Frăţia Sfântului Grigorie Palama pe care a întemeiat-o dimpreună cu Părintele Ambrozie Fontrier, părintele Iosif Calvezul şi Laurent Motte (P.S. Filaret al Franţei) în 1984. Ei au dat revistei numele La Lumière du Thabor (Lumina Thavorului) pentru a arăta tuturor că lumina Schimbării la Faţă nu este un fenomen pe care Dumnezeu îl face pentru a-i impresiona pe oameni, ci că este Lumina necreată a lui Dumnezeu la care sunt chemaţi toţi oamenii să se împărtăşească din ea, dacă vor. Au fost de asemenea toate aceste cărţi publicate la tiparniţa Frăţiei, mai întâi la el însuşi acasă (maşina ocupa o cameră din cele 3 camere ale micului apartament în care trăia împreună cu familia), apoi la atelierul din Levllois, apoi la editura L’Age d’Homme.

Dar lucrarea sa pastorală nu s-a limitat doar la un aspect „livresc”, cum voiau unii să dea de înţeles; cine poate spune câte ore a închinat el parohiei, credincioşilor lui? O tânără tocmai născuse, el a plecat fără întârziere să o viziteze ca să-i spună rugăciunile pentru mamă şi pentru noul născut. O doamnă în vârstă era ţintuită la pat de o boală gravă de diabet, iar el mergea la aceasta ca să-i spună rugăciunile pentru bolnavi şi să-l încurajeze. Mulţumită lui, Josette, care atinsă de o boală incurabilă, a putut să cunoască Orthodoxia şi să primească Sfântul Botez. Câte suflete n-au venit la cunoştinţa Adevărului mulţumită lui!

În ce priveşte faptele lui de milostenie, care erau atât de numeroase, el le ţinea bine ascunse. Unii, precum Maria care locuieşte în Grecia, au avut privilegiul să fie martori. Într-o zi, când vizita o biserică greacă, a fost impresionat de sărăcia unor credincioşi care nu aveau cu ce să-şi plătească energia electrică, iar el le-a oferit bani pentru doi ani; el care de-abia avea cu ce să-şi hrănească familia!

Dacă vreunul dintre noi nu venea la biserică din vreo oarecare pricină, se îngrijora atunci pe dată şi se interesa de noi, urmând astfel pilda lui Papouli al nostru care şi el ne acoperea cu dragostea lui şi se neliniştea pentru noi în orice clipă.

Într-o zi Papouli mi-a arătat care era măsura Părintelui nostru Patric. Urcasem la Părintele Ambrozie ca să văd ce mai face, căci era deja foarte bolnav, iar el mi-a spus aceste cuvinte care m-au impresionat mult: „Trebuia să rămân culcat şi să nu mă mişc, din cauza bolii mele, dar nu am ascultat de Părintele Patric, m-am sculat, iar asta mi-a agravat durerile.” Papouli, care niciodată nu poruncea nimănui nimic, nici nu sfătuia direct, mi-a arătat indirect cum ştia el bine s-o facă, legătura care-l unea cu Părintele Patric (între ei nu exista bătrân şi ucenic) smerenia adâncă ce-i însufleţea pe amândoi, dar prin cuvinte simple şi pătrunzătoare îmi arătase şi importanţa ascultării în dragostea lui Hristos, virtute fără de care nu putem înainta duhovniceşte, şi că trebuie ca şi eu să ascult de Părintele Patric, cu toată încrederea.

Cred că prin aceasta ne arăta şi calea pe care trebuia să o urmăm după plecarea lui din această lume. Sigur, sunt departe de această virtute, cum bine ştiu cei ce mă cunosc! Dar aceste cuvinte m-au luminat din plin. Ele îmi adevereau ceea ce ştiam demult: mă încredinţam în toate Părintelui Patric, el care, de ani de zile, petrecea ore în şir în picioare şi aplecat ca să asculte mărturisirea păcatelor noastre.

Chiar înainte de plecarea în pelerinajul din Grecia, Părintele Patric spusese o predică deosebită pentru prăznuirea Sfântului Nectarie. Atunci a spus o frază foarte frumoasă: Trebuie să secerăm uscăciunea sufletelor noastre. Şi mă gândeam în sinea mea: tu spui asta? Tu care ai cules în inimă roadele Sfântului Duh? Şi mă minunam în sinea mea de atâta smerenie! A mai spus şi alte cuvinte care ne-au impresionat, şi care acum ne par prooroceşti. Ne-a spus să ne încredinţăm întru toate părinţilor parohiei. Da, aceste cuvinte îi erau insuflate de Dumnezeu, căci o săptămână mai târziu, după ce se închina la moaştele Sfântului Patapie şi la ale Sfântului Ioann Rusul, după ce slujise Sfânta Liturghie şi-l prăznuise pe Sfântul Spiridon, chiar în acea dimineaţă, Părintele Patric părăsea această lume trecătoare. Domnul, în purtarea Sa de grijă cea de nepătruns, îl chemase la Sine pe Părintele Patric, pe micuţa Fotinia şi pe blândul Mihail.

Fie ca rugăciunile lor să ne ocrotească, fie ca Hristos să ne dea şi nouă să ajungem, ca şi Părintele Patric, la dragostea neinteresată de aproapele şi, ca şi el, să ne închinăm vieţile propovăduirii Adevărului. Amin!

Prezvitera Elena

Fotinia, mica mărturisitoare

Fiica cea mai mare a Părintelui Patric, Fotinia, o fetiţă de 10 ani, mergea pe urmele tatălui şi păstorului ei. Ea avea judecata unui adult. Ea îi mângâia pe ceilalţi copii şi sfătuia cu iscusinţă chiar şi pe adulţi. În ciuda vârstei sale fragede, ea deja mărturisise public Credinţa Orthodoxă şi apărase Adevărul şi lumina lui Hristos, împlinindu-şi astfel menirea încredinţată ei prin numele primit la Botez: Purtătoare de lumină. Când era în clasa a V-a, pe când avea 9 ani, profesorul de istorie îi spuse într-o zi că de vreme ce avea în programă civilizaţia Constantinopolului, poate Fotinia, care era orthodoxă, ar putea face un referat despre Orthodoxie. Fotinia a făcut referatul, apoi a trebuit să răspundă întrebărilor colegilor ei; unul dintre ei, un musulman, îi spuse: Scopul vostru este deci acela de a face pe toată lumea să devină orthodoxă, dacă ar fi cu putinţă? Iar Fotinia îi răspunse: Da, dar în nici un caz prin violenţă!

Cu alt prilej, se afla la un concert al unui cor bulgar care cânta cântări orthodoxe. La sfârşit, prezentatorul anunţă că urma să adauge o rugăciune pentru papa. Fotinia se duse singură la intrare şi scrise în „cartea de aur” aceste cuvinte:

Ori sunteţi Orthodocşi şi cântaţi cântări Orthodoxe, ori vă rugaţi pentru papa şi sunteţi papişti. Trebuie să alegeţi!

Fotinia Ranson, 10 ani, fiică de preot.

Cu adevărat cuvinte de aur!

A se vedea şi:

Părintele Patric Ranson, o viaţă în Adevăr

Eşarfa tămăduitoare a Părintelui Patric Ranson

Chipuri duhovniceşti ale Rezistenţei: Părintele Patric Ranson

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: