TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Părintele Patric Ranson, o viaţă în Adevăr

Posted by traditiaortodoxa pe Ianuarie 25, 2012

Redacţia noastră vă oferă în cele ce urmează în traducere un portret bibliografic al Părintelui Patric Ranson, la 20 ani de la trecerea sa la Domnul şi a celor aflaţi atunci dimpreună cu dânsul: Fotinia, fiica în vârstă de 10 ani, şi citeţul Mihail Aubry, muceniciţi de vrăjmaşii Adevăratei Orthodoxii printr-un accident petrecut în condiţii suspecte (la expertiză s-a constatat că frâna automobilului în care se aflau avusese o defecţiune ciudată).

Fie ca Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi slăvit, să ne ajute să continuăm lucrarea de a face cunoscută personalitatea remarcabilă şi opera Părintelui Patric – unul dintre theologii de seamă din spaţiul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi calendariste’) – în Duhul Adevărului, nu pentru nevrednicia noastră, ci întru slava lui Dumnezeu şi folosul celor ce voiesc a se mântui.

Lui Dumnezeu Slavă!

Redacţia

~ † ~

– PĂRINTELE PATRIC RANSON, O VIAŢĂ ÎN ADEVĂR –

 Slujirea se află în sufletul preotului

Sfânta Cuvioasă Fotinia

Părintele Patric Ranson

Părintele Patric Ranson

În vremurile noastre, atât de sărace sufleteşte, există totuşi oameni a căror autoritate duhovnicească, intelectuală şi morală se impune cu o putere de netăgăduit, încât îi răscolesc adânc pe cei ce nu sunt cu totul nevrednici de străfulgerarea lor.

Astfel a fost şi Părintele Patric Ranson, protopop al Bisericii Sfintei Treimi-Sfântului Nectarie din Paris, trecut la Domnul la vârsta de numai 35 de ani, lăsând în urma sa o însemnată operă. A trăit o singură viaţă, cea a lui Hristos, pe Care Îl purta întru el, precum cântă Biserica: Te avânţi afară din mormântul cel pecetluit, o, Hristoase Dumnezeule, Viaţa noastră

Părintele Patric s-a născut la 2 iulie 1957, la Saint Cloud, aproape de Paris, într-o familie franceză. După absolvirea studiilor de limbi clasice, care i-au prilejuit formarea unei vaste culturi generale, a fost primit în 1981 ca profesor asociat la Facultatea de Filozofie. Dar înclinaţiile sale lăuntrice îl orientau, încă de multă vreme, către o căutare a Absolutului şi a Adevărului pe care ştia că doar filosofia omenească nu i-o putea împlini.

O întâlnire avea să-i pecetluiască menirea, aceea a unui adevărat „bătrân”, Părintele nostru Ambrozie Fontrier, ieromonah orthodox născut în Smirna Capadochiei, dar ce-şi închinase viaţa mărturisirii Credinţei Orthodoxe în Franţa. Părintele Ambrozie, care de asemenea s-a mutat la Domnul la începutul lui 1992, este una dintre personalităţile duhovniceşti cele mai luminoase ale vremii noastre. Iconograf remarcabil şi theolog de mare înălţime, a fost mai întâi de toate monah şi ascet, care, deşi trăia la Paris, avea experienţa lăuntrică a rugăciunii şi a tainelor pe care Dumnezeu le descoperă inimii curăţite (vezi Viaţa Cuviosului Ambrozie Fontrier, Noul Apostol al Franţei).

Părintele Patric învăţă de la el theologia vie a Părinţilor Bisericii, dragostea pentru Evanghelie, mărturisită şi trăită în Biserica Orthodoxă Sobornicească, potrivit canoanelor şi dogmelor Apostolilor şi Sinoadelor.

Botezat de Părintele Ambrozie la Pogorârea Sfântului Duh la 18 iunie 1978, Părintele Patric a înfăptuit prin toată viaţa sa, acea poruncă a Părinţilor:

Dumnezeu cere trei lucruri de la cel ce a primit Sfântul Botez: De la suflet, cere dreapta credinţă, de la buze cere adevărul, iar de la trup înfrânare.

Precum fitilul unei candele se îmbibă de uleiul lămpii, aşa a sorbit el învăţătura Părintelui Ambrozie şi a făcut-o apoi să strălucească în numeroase lucrări. A fost fiul ascultător al Părintelui Ambrozie.

Începând de atunci, adică de când a primit Sfântul Botez, Părintele Patric a avut în inimă, pe de o parte, să facă cunoscută Credinţa Orthodoxă tuturor celor în care percepea vreo chemare sau vreo aşteptare, pe de altă parte, să răspândească cât mai mult posibil învăţătura Bătrânului său, care era o reflectare fidelă a creştinismului apostolic şi patristic în vremea noastră. Având prilejul să publice un mic articol în ziarul Le Quotidien de Paris, nr. 18-19 aprilie 1981, zi de Paşti după calendarul papist, Părintele Patric Ranson scria: [articolul poate fi citit aici]

După câteva luni de diaconat, a fost hirotonit preot pe 19 iulie 1983 în Biserica Sfintei Treimi-Sfântului Nectarie de la Paris. Din acel moment şi-a închinat toată viaţa mărturisirii „filosofiei orthodoxe a Adevărului”, potrivit expresiei marelui theolog sârb Iustin Popovici, ale cărui lucrări urma să le traducă şi publice mai târziu.

Lucrarea sa de păstorire a fost mare. A adus multe suflete la Hristos atât prin propovăduire – făcută cu timp şi fără timp, precum îndeamnă Apostolul – cât şi prin mărinimia sa fără margini. Spunea adesea:

Credinţa Orthodoxă nu este o doctrină abstractă, ci viaţa în Hristos, Adevărul nu este o idee, este o Persoană, cea a Dumnezeu-Omului, a Domnului Întrupat. Cunoaşterea Lui nu este intelectuală, ci depinde de măsura de curăţie a inimii. În cele din urmă, Biserica este Ierusalimul ale cărui părţi sunt strâns legate laolaltă: este cu neputinţă să separi dogma de cult, Liturghia de „teologia morală” etc.

El refuza astfel terminologia şi diviziunile pe care ecumeniştii le aplică Bisericii, după modelul ereziilor apusene.

Părintele Patric a lucrat ca un bun lucrător în via Domnului, slujind parohiile pe care le întemeiase Părintele Ambrozie şi contribuind el însuşi la întemeierea de noi parohii. Slujea astfel parohiile din Paris, Lyon, Toulouse, Dinan, pe măsura necesităţilor. A fost numit ca exarh pentru Europa de către Sfântul Sinod aflat sub omoforul Î.P.S. Auxentie al Atenei [Sinod Orthodox Tradiţionalist (‘vechi calendarist’ ‘florinit’) din Grecia], cu o misiune precisă: aceea de a găsi un episcop, pentru a ridica ‘Misiunea Franceză’ la rangul de Episcopie a Bisericii Adevăraţilor Creştini Orthodocşi ai Greciei.

Totodată, conştient fiind de confuzia groaznică a numeroşi creştini orthodocşi din zilele noastre, care nu-şi regăsesc hrana duhovnicească a sufletului în diferitele jurisdicţii, şi de lipsa de cunoaştere a theologiei şi a istoriei Bisericii, Părintele Patric vedea cauza acestei decadenţe în primul rând în îndepărtarea creştinismului apusean de Tradiţia vie a Părinţilor îndumnezeiţi, drept dovadă stând teologia scolastică, precum şi afirmarea infailibilităţii papale [1].

Una din principalele cauze ale dramei duhovniceşti a creştinismului apusean, afirma el, era cotitura acestuia către filozofie, de care se făcea responsabil în primul rând Augustin al Ipponiei, înaintea lui Toma de Aquino. Părintele Patric vedea în teologia augustinistă, şi mai ales în doctrina despre predestinaţia arbitrară a celor aleşi, una dintre cauzele care au contribuit cel mai mult la îndepărtarea Apusului de înţelegerea Evangheliei şi a adevărurilor de temelie ale credinţei creştine. El a aprofundat această intuiţie în cadrul cercetărilor sale ştiinţifice de la CNRS [2], printr-o vastă recitire a filosofilor şi teologilor secolului al XVII-lea din Franţa, evidenţiind, mai ales în lucrarea sa despre Richard Simon [3], o adevărată criză a augustinismului secolului rămas în istorie ca Le Grand Siècle, criză ce avea să conducă la ateismul secolului al XVIII-lea. Fără să putem rezuma concluziile foarte pertinente ale cercetărilor sale, putem sublinia că el a evidenţiat respingerea creştinismului de către „filosofii Luminilor” ca pe o consecinţă a aporiilor fundamentale, dintre care doctrina despre har şi libertate fiind cea mai importantă. Înţelegerea Dialogurilor dintre Maxim şi Themist a lui Pierre Bayle este în acest sens pilduitoare.

Pe de altă parte, redescoperirea Părinţilor Bisericii a răscolit întreaga teologie pozitivistă a secolului al XVII-lea, cum îşi dorea Părintele Patric să arate în teza sa de doctorat. Apusul a fost aşadar casa împărţită înlăuntrul ei despre care vorbeşte Evanghelia, născocind fără încetare noi şi noi inovaţii, atacate de unii şi susţinute de alţii. Un exemplu limpede este dogma imaculatei concepţiuni, doctrină inventată pentru „a corecta” o consecinţă a falsei concepţii asupra păcatului originar.

Confruntând tradiţiile apusene cu Tradiţia Bisericii Orthodoxe, Părintele Patric le putea judeca pe primele în lumina criteriului unic: Dumnezeu-Omul, Însuşi Adevărul [Adevărul Care se mărturiseşte pe Sine].

Împreună cu câţiva prieteni el a întemeiat în 1983 Frăţia Orthodoxă a Sfântului Grigorie Palama şi o revistă theologică ce se bucură şi astăzi de autoritate internaţională, La Lumière du Thabor. A luat asupra sa foarte mare parte din redactarea acestei reviste trimestriale, scriindu-i adesea editorialul, un număr însemnat de articole, de recenzii de lecturi şi note de actualitate. A insistat în chip deosebit asupra a trei puncte:

1). Decadenţa morală şi duhovnicească a lumii actuale este consecinţa doctrinelor ce au condus Apusul departe de adevărul Tradiţiei Creştin Orthodoxe, cea a Părinţilor îndumnezeiţi. Ateismul modern se regăseşte în esenţă în filosofia scolastică ce a înlocuit theologia experimentală [4] a Părinţilor.

Astfel, criteriul a devenit omul, în locul lui Dumnezeu-Omul. Iată de unde vine ecumenismul, panerezia denunţată de Părintele Iustin Popovici. Pentru a opune confuziei actuale lumina Adevărului, Părintele Ambrozie şi Părintele Patric au publicat traduceri inedite în franceză din Părinţi ai Bisericii ca Sfântul Grigorie Palama sau Nicodim Aghioritul şi mulţi alţii. Părintele Patric a întemeiat de asemenea o colecţie în care a publicat lucrări din domeniul dogmaticii, istoriei şi spiritualităţii orthodoxe, printre care găsim impresionanta biografie a Sfântului Nectarie al Eghinei, scrisă de Părintele Ambrozie Fontrier, biografie ce este în acelaşi timp şi un manual de viaţă duhovnicească.

Cu puţin înainte de adormirea sa, a participat la vasta întreprindere a Dictionnaire des Oeuvres Philosophiques (Dicţionar al scrierilor filosofice) alcătuind volumul trei al Encyclopédie philosophique internationale de la Presses Universitaires de France. O mulţime de Părinţi şi de autori bisericeşti Orthodocşi, de obicei ignoraţi de filosofi în Apus sau consideraţi marginali, şi-au făcut intrarea în această lucrare de referinţă prin jertfa Părintelui Patric.

2). Din studiile sale de Istoria Bisericii, Părintele Patric a reţinut acest adevăr de temelie: că de-a lungul a aproape 1000 de ani, Orthodoxia înflorise în Galia şi în Apus. Credinţa Orthodoxă era aceea a Sfinţilor Mucenici din Lyon, a Sfintei Irina, a Sfântului Ilarie de Poitiers, a Sfântului Martin de Tours – a cărui slujbă a alcătuit-o – a Sfântului Ambrozie al Milanului, a Sfântului Ioann Cassian, a Sfântului Vichentie al Lerinei, a Sfintei Genevieva din Paris şi a nenumăraţi alţi sfinţi din Galia primelor secole.

Contrar a ceea ce se învaţă de obicei prin şcoli, conflictul care avea să ducă la separarea Bisericii Romei de celelalte Patriarhii ale Bisericii nu era rezultatul final a două „culturi” creştine, una în Apus, cealaltă în Răsărit care, cu timpul, ar fi încetat să se mai înţeleagă, ci încheierea unei lupte interne din sânul Apusului care durase aproape cinci secole, opunându-i pe Franci, partizani lui filioque, apoi ai primatului, nu numai de onoare, ci şi de drept, al Episcopului Romei, orthodocşilor ostili acestor inovaţii, precum papii Grigorie cel Mare sau Leon al III lea [5]. Aşadar pentru Părintele Patric Ranson Orthodoxia nu era o credinţă străină de cultura noastră franceză, o mărturisire exotică, rusească sau grecească, ci dimpotrivă, temelia sa străveche, la care orice reformă spirituală trebuie să se convertească.

Părintele Patric era convins că, aşa cum spunea şi Î.P.S. Arhiepiscop Auxentie cu prilejul călătoriei sale în Franţa, misiunea din Galia creşte astăzi numai pentru rugăciunile tuturor sfinţilor galo-romani, pentru lacrimile asceţilor şi pentru sângele mucenicilor care, încă din vremurile apostoleşti, au udat pământul nostru.

De aceea Părintele Patric se bucurase mult de revista La Bretagne Orthodoxe şi intenţiona să întemeieze şi o revistă despre Occitania Orthodoxă pentru a retrezi amintirile despre Orthodoxie încă prezente în ţara noastră. Interesându-se totodată de rădăcinile orthodoxe şi de supravieţuirea conştiinţei creştine şi romane în literatură, el a citit Fauriel, Raynouard, Mistral şi avea de gând să scrie despre ei. Acelaşi duh al Romanităţii Creştine el îl regăsea şi în cântările folclorice greceşti şi sârbeşti, în poezia Balcanilor şi în războaiele de eliberare de sub jugul turcesc ce au dat, în secolul XIX, atâţia mucenici şi atâta slavă Bisericii.

Fără îndoială, „ura francă” a avut rolul său în ascunderea trecutului nostru. Totuşi, dacă oamenii tac, pietrele vor striga, mai ales acelea din baptisteriile străvechi în care mulţi dintre strămoşii noştri gali au primit întreita afundare în numele Sfintei Treimi!

3). Părintele Patric a luptat împotriva ereziilor contemporane, iar cinci dintre lucrările sale au un loc aparte. Ereziile se înfăţişează adesea ca uşoare modificări ale învăţăturii apostolice sau ale Tradiţiei Bisericii. De aceea ni se cere atenţie, căci neînsemnatele schimbări ne sunt de ajuns pentru a ne face să ne pierdem mântuirea (Matei 5:19), adică potrivit Sfinţilor Părinţi „cel din urma tuturor, cel mai rău, josnic, cel mai mârşav va fi aruncat spre pedeapsa veşnică la a Doua Venire” (Zigaben). Sfântul Apostol Pavel dă anatemei pe cel ce vesteşte o altă Evanghelie decât cea pe care a propovăduit-o el (Galateni 1:6), iar Sfântul Ioan Hrisostom arată în Omilia sa că Apostolul n-a spus „o Evanghelie opusă” sau „cu totul diferită”, ci pur şi simplu „o altă Evanghelie”, ceea ce înseamnă că cea mai uşoară schimbare ajunge pentru a pierde totul. Părintele Patric a amintit adesea de al VII-lea Sinod Ecumenic, care a anatemizat tot ceea ce se împotrivea vreunuia dintre tradiţii, scrise sau nescrise ale Bisericii.

Întocmai ca în Sinodiconul Orthodoxiei, ce a hotărât odată pentru totdeauna: Tuturor ereticilor – Anatema! Tuturor Creştinilor Orthodocşi – Veşnica Pomenire! Părintele Patric scria:

Desigur că mentalitatea de azi nu mai înţelege acest limbaj al Părinţilor Bisericii; ideea că Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat şi Evanghelia Sa pot despărţi oamenii în cei ce Îl urmează şi cei ce-L resping a devenit de nesuferit; epoca noastră crede că cel ce mărturiseşte Evanghelia este un fanatic. Astfel se pregăteşte Marea Apostazie… Să mărturisim aşadar, fără să adăugăm, nici să tăiem nimic, dimpreună cu Părinţii de la al VII-lea Sinod Ecumenic, ceea ce Proorocii au văzut, Apostolii au propovăduit, Părinţii au dogmatisit, ceea ce Biserica a primit.

Textele următoare ale Părintelui Patric sunt o rememorare a învăţăturii de credinţă structurată în funcţie de punctele în care este atacată în vremea noastră.

a) În Vie de Saint Callinique l’Hesychaste (Viaţa Sfântului Calinic Isihastul), Părintele Patric explică toate motivele dogmatice pentru care unui creştin orthodox îi este cu neputinţă să accepte calendarul papal, „calendarul nou”, respins de Ieremia al II-lea şi de întreaga Orthodoxie. Schimbarea calendarului nu este decât unul dintre semnele marii erezii contemporane, ecumenismul, care anulează graniţele ce despart Orthodoxia de lume.

b) Într-o conferinţă despre filioque, publicată în numărul 24 al revistei La Lumière du Thabor, Părintele Patric arată importanţa vitală şi actuală a mărturisirii orthodoxe a Sfintei Treimi. Pe de o parte, falsa treime sau triadă a scolasticilor pregătea în esenţă ecumenismul, căci trinitarismul abstract va funcţiona cu religiile monoteiste abstracte.

Toate falsele treimi conduc, potrivit Sfinţilor Părinţi, la ateism, căci erezia şi ateismul sunt unul şi acelaşi lucru, cum o spune Sfântul Grigorie Palama … Teologia apuseană a dublei-purcederi a Sfântului Duh este o falsă treime, o treime care nu este revelată, o treime speculativă şi filosofică ce conduce la deismul ateu exprimat în reuniunea de la Assisi. …

Dumnezeul unic căruia se închină apusenii este mai întâi fiinţa dumnezeiască înainte de a fi Sfânta Treime. Dintr-o asemenea concepţie, unirea cu musulmanii, iudeii şi păgânii, decurge în mod logic.

Cum să te rogi şi să te uneşti cu unii care mărturisesc o treime filosofică şi imaginară? Oare Sfinţii Părinţi s-au rugat cu neoplatonicienii?

Pe de altă parte, dumnezeul apusenilor fiind esenţă pură, actus purus, fără relaţie reală cu zidirea Sa, teologii apuseni au ajuns să pună intermediari creaţi, precum infailibilul papă. …

Aceşti intermediari creaţi, presupunându-se că-i pun pe oameni în relaţie cu Dumnezeu, îi despart de El pentru totdeauna, căci odată ce omul a crezut în această graţie creată inexistentă, nu mai rămâne nici un loc pentru puterea dumnezeiască necreată ce aparţine numai lui Dumnezeu şi care numai ea-l poate mântui pe om. Iar partizanii unei astfel de teologii eretice, nu cunosc sau se opun acestei puteri transfiguratoare a Sfântului Duh, câtă vreme ei cred în lucruri a cărei parodie creată o reprezintă.

c) În cartea sa La Doctrine des Néo-orthodoxes sur l’Amour (Doctrina neo-ortodocşilor despre dragoste) el a arătat originea gnostică şi cabalistică a ideilor lui Christos Yannaras şi le-a opus învăţătura dumnezeieşte inspirată a Părinţilor despre zidirea omului după chipul lui Dumnezeu. I-a demascat pe neo-nicolaiţi, incapabili să vadă dincolo de omul de după cădere. Cartea Părintelui Patric ilustrează ceea ce cântă Biserica: Chipul slavei Tale celei negrăite sunt măcar de şi port ranele păcatului. Cela ce cu mâna dintru nefiinţă m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ din carele am fost luat, la cel după asemănare mă ridică cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă. …

Ca să regăseşti în Hristos – scrie el – prin dobândirea Sfântului Duh asemănarea dumnezeiască, aceasta se face, potrivit Sfinţilor Părinţi, prin viaţa ascetică, prin ‘viaţa în Hristos’, care duce la desăvârşire. Această stare de desăvârşire sau sfinţenie nu este ca după model aristotelic o stare de bine suprem, de fericire interesată satisfăcută, ci de iubire dezinteresată, liberă de orice interes din această lume – şi chiar de orice grijă pentru propria mântuire când este vorba de mântuirea celorlalţi. Moise şi Apostolul Pavel ne stau drept pildă.

Dar această dragoste liberă şi dezinteresată în Hristos, rod al ascezei şi al dobândirii Sfântului Duh nu are nimic de a face cu instinctul de conservare, nici cu recunoaşterea psihologică a alterităţii personale: Dacă auzi vorbindu-se despre dragoste, spune Sfântul Simeon Noul Theolog, să nu crezi că aceasta-i ceva uşor de atins. Tocmai pentru a dobândi această dragoste duhovnicească Părinţii au luptat şi au tocit lespezile bisericilor prin lungile rugăciuni, au postit, au părăsit lumea şi au fugit în pustie unde au devenit nu numai robii ci şi prietenii lui Dumnezeu. Această dragoste, căreia ei i-au închinat imne, nu are nimic de a face cu psihismul erotico-metafizic al neo-ortodocşilor, care vorbesc despre chipul lui Dumnezeu fără să vorbească nici măcar o clipă de comuniunea cu harul necreat dăruit de Sfântul Duh, în care stă asemănarea cu Dumnezeu.

d) Reeditând broşura lui Wladimir Guettee Lettre a Soloviev. La Russie et son Eglise, (Scrisoare lui Soloviov. Rusia şi Biserica sa), Părintele Patric i-a demascat pe falşii „podari” care încearcă să apropie Răsăritul de Apus pe o altă temelie decât cea a Adevărului propovăduit odată pentru totdeauna în lume de ceata Apostolilor. Părintele Patric scrie în articolul său Le triple paradoxe de Vladimir Soloviev (Triplul paradox al lui Vladimir Soloviov):

Vladimir Soloviov (1853-1900) este adesea prezentat ca un fel de pod între Răsărit şi Apus, între Orthodoxie şi papism, între theologia patristică şi o teologie speculativă care ar uni ceea ce tradiţia a despărţit şi a dezbinat până-n acel moment.

Studiul său conchide:

Soloviov nu este un theolog, este un metafizician. Lumea pe care el o descrie nu există şi nu poate fi trăită nici ca realitate sensibilă, nici ca realitate duhovnicească, pe care Soloviov o ignoră cu totul, fiindcă îi dispreţuieşte cu totul pe sfinţii care încearcă să urce Thaborul duhovnicesc şi să ajungă la unirea desăvârşită cu necreatul, cu Domnul lor, dulcele Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, măsura desăvârşită a tuturor lucrurilor. Soloviov este un gânditor care se face pe sine criteriul şi măsura realităţii. Şi că această sarcină şi-o asumă o întreagă istorie din Apus, de la filosofii greci păgâni până la nu mai puţin păgânii „maeştri ai gândirii” din vremea noastră, e un lucru; dar ne îndoim că theologia şi creştinismul revelat şi Domnul Iisus Hristos Însuşi să aibă cea mai mică legătură cu acest sistem.

e) În ultima sa carte, La Persécution des moines du Mont Athos par le Patriarchat de Constantinople (Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol) Părintele Patric a denunţat politica antiorthodoxă şi neopapistă a Patriarhiei de Constantinopol. A demonstrat, citând canoanele Bisericii şi pilda Părinţilor, că trebuie să te îngrădeşti de patriarhul tău atunci când acesta încetează de a fi orthodox, propovăduind o erezie, căci atunci el încetează a mai fi păstor şi se face lup (Canonul 15 al Sinodului I-II).

Scrisoarea monahilor aghioriţi izgoniţi în 1992 din Schitul Sfântului Proroc Ilie pentru refuzul lor de a se afla în comuniune cu patriarhul ecumenist şi filopapist al Constantinopolului [aflarea lor în comuniune cu Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR)], este în acest sens pilduitoare:

Avem o datorie de recunoştinţă aparte către Părintele Patric, care a publicat articole şi o documentaţie despre expulzarea noastră din Sfântul Munte şi în general despre prigonirea monahilor orthodocşi de la Muntele Athos de către ecumenişti.

Cartea scrisă de Părintele Patric demonstrează caracterul anticreştin, anticanonic şi ilegal al acestul act şi îl reaşează în perspectiva Istoriei Bisericii şi a Theologiei Orthodoxe. Această carte a deschis ochii multor credincioşi sinceri care încă nu sesizaseră efectele reale ale ereziei ecumenismului, erezie care de acum se cunoaşte după roadele ei. (Matei 7:16,17)

Juriştii ce se ocupă de procesul din urma exproprierii şi alungării noastre au fost cu totul cuceriţi de cartea scrisă de Părintele Patric şi văd în ea o piesă importantă în eforturile noastre de a face cunoscut pe scară cât mai largă adevărul despre cele întâmplate.

Această mărturie publică adusă Adevărului reprezintă deja prin ea însăşi o biruinţă pentru noi şi i-a pus pe vrăjmaşii noştri într-o situaţie extrem de delicată şi stânjenitoare, pe care se pare că nu o prevăzuseră.

Cerându-vă neîncetat rugăciunile şi binecuvântările, rămânem al voştri,
Arhimandrit Serafim, egumen
Monah Ioanichie
şi fraţii
de la Schitul din Exil

Dragostea sa pentru Adevăr, l-a îndemnat de asemenea să facă cunoscută istoria noilor mucenici ai Bisericii Orthodoxe; greci ucişi sub jugul turcesc, ruşi victime ale comunismului ateu, sârbi măcelăriţi de către ustaşi în timpul celui de al II-lea Război Mondial. Se mâhnea văzând manualele de istorie din Franţa rămase mute despre această din urmă tragedie. De aceea s-a angajat să participe la întemeierea Asociaţiei pentru Memorialul Genocidului Sârb, care refuză revizionismul şi să denunţe dezinformarea căreia Apusul îi este victimă în privinţa faptelor asupra Iugoslaviei şi a celorlalte popoare orthodoxe, în general. Încă înainte de actualul conflict, care a arătat efectele perverse ale acestei ascunderi a istoriei, Părintele Patric a răspândit împrejurul său cartea lui Branko Miljus, La Révolution Yougoslave (Revoluţia iugoslavă), mărturie istorică despre noii mucenici sârbi.

Părintele Patric iubea mult Grecia, pe care o descoperise de-a lungul a numeroase pelerinaje împreună cu Părintele Ambrozie. A slujit în limba greacă în multe biserici, mai ales la Oinoussa şi la Atena. Fără îndoială, Părintele Patric se împrietenea uşor cu multe persoane pe care generozitatea şi bunătatea sa dezinteresată îi atrăgeau ca un magnet. Dar în Grecia mai era ceva în plus. Inimile luminate de Duhul lui Dumnezeu se recunosc între ele. De aceea, Părintele Patric a întâlnit în Elada multe oglinzi gemene. Şi cum gelozia nu avea loc în inima lui, el îşi dorea mereu să împărtăşească credincioşilor săi comorile pe care le descoperea, şi atunci îi aducea în Grecia, pentru a cinsti moaştele sfinţilor, lăcaşurile de închinare şi „pietrele vii” ale Bisericii, care sunt credincioşii Sinodului Adevăraţilor Creştini Orthodocşi.

În toate lucrările sale, Părintele Patric avea în inimă să împlinească cât mai repede ascultările pe care le primea. Primise povara unei părţi din turma lui Hristos şi trăia pentru turma sa iar nu pentru sine.

Am mai vorbi cu bucurie şi mai mult despre Părintele Patric, dar ne împiedică necesitatea de a fi concişi, ca şi propriile sale cuvinte; nu spunea el că preotul nu ţine minte din viaţa lui decât ziua botezului şi a hirotonirii sale?

Moştenirea pe care ne-a lăsat-o Părintele Patric este de o amploare şi de o noutate din care încă n-am terminat să ne îmbogăţim. Dar izvorul acestei rodnicii va rămâne mai ales, pentru cei ce l-au cunoscut şi iubit, amintirea veşnică a sufletului unui drept, iubitor de Adevăr şi care, în ceea ce priveşte Adevărul, nu-şi îngăduia nici un compromis, amintirea unui virtuos slujitor al lui Hristos pe care-l împodobea/însufleţea dragostea de aproapele şi care pentru mulţi a fost o lumină în întunericul acestui veac.

Să concluzionăm citându-i acele cuvinte pe care le-a spus cu puţin înainte de a părăsi această lume:

Râvna pentru credinţă trebuie să meargă deopotrivă cu o mare dragoste. Dragostea şi Adevărul sunt nedespărţite în creştinism, pentru că Hristos este Adevărul şi Iubirea. Marea erezie modernă, cea a ecumenismului desigur, dar şi mai general, a umanismului, este de a vrea să desparţi şi să opui dragostea adevărului. Asta înseamnă să-L împărţim pe Hristos. Sfântul Fotie spune foarte corect că cea mai mare dovadă de dragoste este să spui adevărul.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pre noi. Amin.

NOTE :

[1]. A se vedea studiul său istoric şi critic despre Wladimir Guettée în Wladimir Guettée, De la Papauté, (Despre papalitate), L’Age d’Homme, 1990.

[2]. Centre National de la Recherche Scientifique (Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică).

[3]. Richard Simon ou du caractère illégitime de l’augustinisme en théologie (Richard Simon sau despre caracterul nelegitim al augustinismului în theologie), L’Age d’Homme, 1990.

[4]. Theologia revelată de Dumnezeu în inimile curăţite de patimi în urma unei lupte duhovniceşti de împotrivire faţă de patimi prin asceză şi trăirea vieţii după poruncile lui Hristos.

A se vedea şi:

Părintele Patric, aşa cum l-am cunoscut…

Eşarfa tămăduitoare a Părintelui Patric Ranson

Chipuri duhovniceşti ale Rezistenţei: Părintele Patric Ranson

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: