TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Cazania Duminicii Mironosiţelor

Posted by traditiaortodoxa pe Mai 6, 2013

Despre mărinimia sufletească

Fraţi creştini,

Aţi auzit toate cele cu privire la îngroparea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Aţi auzit cum Iosif s-a făcut slujitor îngropării, iar mironosiţele, întâiele vestitoare ale învierii Lui. Este de mare folos să cercetăm partea cea bună pentru care oamenii aceştia s-au învrednicit de atât de mare har. Vedem cum pentru o astfel de ispravă curajul era atât de trebuincios, căci fără el astfel de lucruri nu puteau să se săvârşească. Dacă ar fi fost fricoşi, frica i-ar fi împiedecat. Curajul însă este puterea multor fapte bune. Când spunem acest lucru, nu ne gândim la curajul dat de puterea trupească, ci Ia cel dat de puterea sufletească, care se mai numeşte şi mărinimie sufletească. Puterea trupească o naşte firea, iar pe cea sufletească o naşte voinţa omului. De aceea nu se poale face nimeni viteaz, când trupul lui este slab, dar mare la suflet se face ori cine voieşte. Această mărinimie sufletească o avea Iosif cel cu bună vază şi sfintele femei mironosiţe. Neamul jidovilor ura de moarte pe Iisus Hristos. Cărturarii, fariseii, învăţătorii legii, preoţii, arhiereii, adunarea toată L-au dat pe Iisus morţii ca pe un răzvrătit şi hulitor de cele sfinte. Toţi au strigat cu glas tare către Pilat: ,,Ia-l, ia-l, răstigneşte-l!”: Jidovii, din zavistia cea fără de măsură şi din răutatea lor cea mare, căutau să omoare şi pe ucenicii lui Hristos. De aceea, toţi ucenicii au fugit de frică, s-au răspândit şi L-au lăsat singur pe Învăţătorul lor. Numai doi, Ioan şi Petru, au mers cu Dânsul. Pe Ioan îl acoperea prietenia arhierească; iar Petru, deşi întâi L-a urmat cu osârdie, pe urmă însă s-a înfricoşat atât de mult, încât cu jurământ s-a lepădat de Hristos, de trei ori, Iosif, ca să-şi ajungă scopul său, trebuia să intre în curtea domnească, unde totdeauna se afla mulţime de jidovi. Cerând de la Pilat trupul Domnului Iisus, se. descoperea pe el că este ucenic devotat al lui Hristos şi că îl iubeşte pe Dascălul său mai mult decât toţi ceilalţi ucenici ai Săi. Acest lucru era de ajuns ca să ridice asupra lui prigoana, şi vrăjmăşia jidovilor. Luarea de pe cruce, cu atâta evlavie, a trupului Domnului, giulgiul cel de in curat, mormântul cel săpat în stâncă, piatra cea mare de pe uşa mormântului, toate erau răni în inima înrăiţilor jidovi, de la care Iosif nu se putea aştepta la altceva mai bun, decât la prigoane şi la primejduirea vieţii sale. Dar el se îmbărbătează, îndrăzneşte şi vine la Pilat, descoperindu-se singur că este ucenic al lui Hristos; cere şi ia trupul Lui. Mărinimia sufletească l-a făcut slujitor al îngropării Stăpânului tuturor. El a miluit pre Cel ce. a miluit neamul omenesc; a învelit cu giulgiu pre Cel ce îmbracă cerul cu nori; a dăruit mormânt Celui ce a sculat din morminte pre cei morţi; a îngropat pre Cel ce a îngropat păcatul lumii. Iosife, de trei ori fericite, cinstite sunt mâinile tale, care au atins trupul Domnului. Fericiţi sunt ochii tăi, care au văzut mort şi gol pre Cel Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu; sfântă este gura ta, care a sărutat picioarele Dătătorului de viaţă. O, prea slăvită mărinimie sufletească! O, dar minunat, de care s-a învrednicit Iosif, cel plin de curaj bărbătesc!

Mare şi minunată este şi mărinimia sufletească a mironosiţelor. Femeile sunt, fireşte, neputincioase şi fricoase. Se înfricoşează de multe ori, chiar atunci când nu este primejdie. Mironosiţele femei, având o mărinimie sufletească mai presus decât firea femeiască şi chiar decât bărbaţii, nu se tem nici de prigoana jidovilor, nici de asprimea ostaşilor şi nu se înfricoşară nici de straja de la mormântul Domnului. Ucenicii, bărbaţi fiind, se tem; dar mironosiţele, deşi femei. îndrăznesc. Ei fug, iar ele vin la mormânt; ei se risipesc, iar ele se adună; ucenicii se ascund, iar mironosiţele nu se tem de nimeni, ci merg la prăvălia unde se vinde mirul, cumpără de la vânzător miruri şi aromate; aleargă apoi grăbite la mormânt ca să ungă trupul Domnului. O, femei fericite, cum nu vă temeţi să umblaţi noaptea, singure? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de locul pe care-l păzesc ostaşii împărăteşti? Cum nu vă cutremuraţi căutând să răsturnaţi piatra, să stricaţi peceţile, să deschideţi mormântul şi să ungeţi trupul cel mort al Domnului? Cu adevărat v-aţi învrednicit de mari haruri, pentru bărbăţia sufletului vostru! Fiindcă aţi lepădat de la voi toată teama şi frica, v-aţi făcut viteze şi mari la suflet, aţi văzut pre sfinţii îngeri şi aţi vorbii cu dânşii; voi cele dintâi aţi auzit bunele vestiri ale Învierii lui Hristos; voi cele dintâi aţi întâmpinat pe Mântuitorul, după ce a înviat din morţi; voi cele dintâi aţi vestit ucenicilor Învierea Domnului,

Bărbăţia şi curajul sufletului, fraţi creştini, sunt dătătoare de multe bune săvârşiri, precum dimpotrivă, slăbiciunea sufletului şi frica ne împiedecă de la săvârşirea faptelor bune. Pentru aceasta auzim pe David zicând lui Solomon, fiul său: „Întăreşte-te şi te îmbărbătează, fă şi nu te teme” (III Regi, 2:2) încă şi Dumnezeu aceeaşi poruncă a dat lui Isus al lui Navi, zicând; „Întăreşte-te şi te îmbărbătează. Să nu te înfricoşezi, nici să te temi” (Iosua 1:9); iar Iisus Hristos, când a trimis pe ucenicii Săi la încreştinarea a toată lumea, a zis: „Nu vă temeţi de ei; nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide”(Mathei 10:26-28) De aceea, Apostolul Pavel învăţa şi îndemna pe cei ce au crezut, scriindu-le: „Îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă!” (II Corintheni 13:11).

Ca roade alese ale acestor sfinte îndemnuri vom socoti toate luptele dumnezeieştilor Apostoli, pătimirile cele mai presus de fire ale sfinţilor mucenici, nevoinţele cele nepovestite ale cuvioşilor pustnici şi proslăvitele isprăvi ale tuturor sfinţilor, căci toate sunt roadă a bărbăţiei, curajului şi vitejiei sufleteşti. Cei ce s-au temut, ori s-au înfricoşat, n-au putut săvârşi nici un lucru plăcut lui Dumnezeu.

Vede acest lucru, o, iubiţi fraţi creştini, fiecare om în sine însuşi. Zaci uneori în păcat; Dumnezeu, în neţărmurita Lui milă îţi trimite cuget curat; cunoşti păcatul tău şi vătămarea sufletului tău; te hotărăşti să alergi la pocăinţă, dar îndată vine în inima ta frica, şoptindu-ţi: Cum pot să mă împotrivesc poftelor trupeşti şi cum să mă întorc din calea plăcută o păcatului? Daca însă te vei îmbărbăta, biruieşti, fugi de păcat şi dobândeşti raiul, iar dacă te vei teme şi te vei înfricoşa, te înfrângi, rămâi nepocăit şi moşteneşti iadul.

Auzi glasul Evangheliei: „Iar Eu zic vouă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”. Ca un ucenic al lui Hristos voieşti să ierţi pe vrăjmaşul tău. De te vei îmbărbăta cu sufletul în acest război cu tine însuţi, ierţi pe vrăjmaşul tău, rămâi om paşnic şi liniştit şi iei de la Dumnezeu iertarea păcatelor tale. Iar de te vei slăbi cu sufletul, rămâne vrăjmăşie şi tulburare în inima ta şi se osândeşte sufletul tău. Sau, fiind fricos, te temi să nu sărăceşti şi de aceea nu întinzi niciodată mâna ta spre ajutorarea săracului. Cel ce are suflet mărinimos, miluieşte şi împrumută toată ziua pe aproapele său.

Grăitorul de Dumnezeu, Pavel Apostolul, învaţă că toţi creştinii sunt ostaşi ai lui Iisus Hristos, în îndemnul către ucenicul său Timothei (II Timothei 2:3), iar Efesenilor le porunceşte ca să ia pavăză şi coif, şi sabie împotriva vrăşmaşilor sufletului, care sunt trei: pofta trupului, deşertăciunea lumii şi ispitele diavolului ce se luptă cu noi în toate zilele vieţii noastre (Efeseni 6:13-17). Deci fără bărbăţie nu se săvârşeşte nimic împotriva poftelor celor lumeşti şi nici în nevoinţele cele duhovniceşti. Ostaşul fricos nu va birui niciodată pe vrăjmaşul său. Creştinul slab la suflet nu va fi niciodată biruitor împotriva celor ce luptă cu sufletul lui. Ostaşul viteaz ridică steagul biruinţei; creştinul cu suflet mărinimos, săvârşeşte cele mai mari isprăvi de fapte bune şi plăcute Iui Dumnezeu.

Dar pentru ce să fim fricoşi, când este vorba să săvârşim fapte bune? Pentru ce să ne temem? O, fraţi creştini! Să fim fricoşi când voim să săvârşim păcatul, pentru că păcatul este ruşine şi ocară. Pentru păcat, Dumnezeu mustră şi pedepseşte cu asprime, căci „întru mustrări, pentru fărădelegi, a pedepsit pre om”. Pentru ce te ruşinezi sau te temi să faci voia lui Dumnezeu? Căci fapta cea bună este slavă, cinste şi laudă. De cine te temi? Când faci lucrurile cele bune, Domnul este atunci luminarea ta şi Mântuitorul tău; de cine te vei teme? Domnul este apărătorul vieţii tale; de cine te vei înfricoşa? (Psalm 27:1-2). Te temi de lume? „În lume necaz veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” ne-a spus Hristos (Ioan 16:33). Te temi de războiul trupului? Dar slujitorii lui Iisus Hristos, zice grăitorul de Dumnezeu, Pavel Apostolul, atâta putere au, încât răstignesc trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galatheni 5:24). Te temi poate de cursele diavolilor? Să nu te temi nicidecum înaintea lor, căci Dumnezeu va trimite pe îngerii Săi, ca să te păzească de toată întâmplarea cea rea şi de toată ispita şi vătămarea, cum te încredinţează şi psalmistul, zicând: „Că îngerilor Săi va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale; pe mâini te vor înălţa, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău” (Psalm 91:11-12). Cel ce săvârşeşte lucrurile cele bune şi plăcute lui Dumnezeu, acela este slăvit, cinstit şi fericit, căci slava, zice dumnezeiescul Apostol, şi cinstea şi pacea la tot cel ce lucrează binele (Romani 2:10), de care ne învredniceşte şi pe noi, Doamne Iisuse Hristoase.  Amin!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: