Avva Avvacum Zilotul Desculţ
Aceste suflete, cu adevărat prietene ale lui Dumnezeu, precum cel al părintelui Avvacum, necunoscute pentru lume, în întregime ascunse în Hristos, se numeau theodidacţi pentru că singur Dumnezeu îi învaţă, şi nici o ştiinţă pământească deşartă nu-i tulbură.
Această dumnezeiască ştiinţă, cunoaşterea duhovnicească a Sfintelor Scripturi, a dobândit-o părintele Avvacum în singurătatea lui de pustnic, „singur cu Hristosul lui”. Trăind în afara grijilor lumeşti nefolsitoare, el era asemenea păsărilor cerului, nici semănând nici secerând, şi haina lui era mai albă decât cea a crinilor ţarinii, era cea a lui Hristos, pe care îmbrăcând-o, a devenit o evanghelie vie.
Pentru părintele Avvacum, monahismul, filozofia după Hristos, a fost cu adevărat „universitatea universităţilor”, încât chiar marii profesori de teologie din Atena şi din Salonic veneau să-l vadă, să-i soarbă cuvintele, să-i primească învăţăturile. Aceşti profesori, precum I. Karmiris, „auziseră vorbindu-se despre Dumnezeu”, dar părintele Avvacum, ca şi proorocul Iov, dădea slavă pentru că putea zice Domnului: „Ochiul meu Te-a văzut.”
Numai o fiinţă îndumnezeită, care a experiat slava dumnezeiască, poate să înţeleagă Scriptura şi să explice, aşa cum a făcut părintele Avvacum, pasajele învăluite în taină, precum jertfa lui Abel şi cea a lui Cain, despre care a fost întrebat cum şi-o explică. Se ştie că la Facere, Dumnezeu a primit jertfa păstorului Abel şi a refuzat-o pe cea a plugarului Cain. Asupra acestui lucru a fost întrebat de către profesorii de teologie: de ce Abel şi nu Cain? Un teolog raţionalist ar deduce de aici ideea „predestinării”. Dumnezeu l-a ales dinainte pe Abel şi l-a respins pe Cain, osândindu-l pe acesta ca fiind vinovat. Ori aceasta este o nedreptate: omul este mântuit sau pierdut fără să poată face nimic. Aceasta nu contrazice însă Scriptura?
TRADIŢIA ORTODOXĂ 