Scrisoare către un fost student la o așa-zisă facultate de teologie din România

~ † ~

Am primit pe adresa redacției următorul e-mail:

Doamne ajută,

Vă mulțumesc din toată inima pentru acest adevărat tezaur ortodox pe care îl faceți cunoscut lumii prin blogul dumneavoastră și fie-i pomenirea veșnică dreptcredinciosului mărturisitor și mucenic părinte Patric, acest adevărat Sfânt Părinte contemporan datorită căruia am înțeles cu adevărat ce este Sfânta Ortodoxie.

Întemeiat pe ce-ați publicat, am scris o scrisoare către un fost student la o facultate de (ne-)teologie din România, care a fost implicat într-un accident auto în care mașina a fost distrusă aproape în totalitate, dar el a scăpat în mod uimitor fără nici o zgârietură.

V-o redau mai jos, cu rugămintea ca dacă vi se pare de folos, să o publicați, dar fără numele expeditorului și destinatarului, fiindcă n-au nici o importanță.

Vă mulțumesc și Dumnezeu să vă ajute în lucrarea dumneavoastră de mântuire.

N.

Mai întâi vă mulțumim pentru cuvintele frumoase. Nădăjduim ca scrierile și pilda vieții Părintelui Patric, ca și ale Vlădicăi Averchie, pe care cu ajutorul lui Dumnezeu le-am publicat și le vom mai publica pe sait,  să ne fie dreptar, nouă și tuturor celor ce nu sunt nepăsători față de mântuirea lor. Am ales să publicăm această scrisoare deoarece credem că face întrucâtva o sinteză a ceea ce am dorit prin ceea ce am publicat de-a lungul vremii și credem că poate fi de folos și altor cititori, care o pot prelua sau o pot folosi ca sursă de inspirație.

Redacția

~ † ~

Dragă . . .,

Am văzut si eu fotografiile de la accident de pe site. Este impresionant cum Dumnezeu te-a ocrotit!

Mă gândesc că această șansă de a trăi pe care ți-a dat-o este pentru a te responsabiliza în sensul mântuirii, așa cum fiecare dintre noi trebuie să fim responsabili înaintea lui Dumnezeu, adică să conștientizăm că trebuie să ne luăm în serios credința. Dar nu este vorba de o responsabilizare omenească, ci de o responsabilizare să-i spunem duhovnicească. Dar vezi, mulți vorbesc despre duhovnicie și încearcă să ia ochii cu asta, dar ascund o altă necesitate la fel de importantă pentru mântuire fără de care nu se poate.

1992: Interviu cu Părintele Patric Ranson ‘Marea iubire constă în a spune Adevărul’

~ † ~

În 1992, cu puţin înainte de trecerea la Domnul a pururea-pomenitului Părinte Patric Ranson, etnologul şi teologul român Costion Nicolescu lua un interviu părintelui la Paris. Interviul a fost publicat în suplimentul cultural al ziarului Cotidianul, Alfa şi Omega, ce apărea la acea vreme şi era editat de acelaşi autor.

Deşi un interviu de prezentare, acest material are aceiaşi acurateţe şi forţă ca orice izvodea inima şi mintea neostenitului Părinte Patric, aflate, fără putinţă de tăgadă, sub înrâurirea Sfântului Duh, temelia statorniciei sale în Adevăr.

Rămas până astăzi unul din materialele de referinţă cu privire la Orthodoxia Tradiţionalistă/Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă (sau ‘vechi-calendaristă’) – despre care se auzea atunci pentru prima dată în spaţiul nostru românesc, se cuvenea, fără îndoială, a fi restituit tuturor celor interesaţi – umilă lucrare pe care redacţia noastră o săvârşeşte acum cu multă bucurie, cu ajutorul şi spre slava lui Dumnezeu.

Iată aşadar acest interviu, precedat de cuvintele autorului (în parte retraduse din limba franceză).

Părintele Patric

Un om uriaş de statură, cu o inimă de o rară bunătate şi generozitate, entuziast, elocvent, plin de însufleţire. Purta un fes preoţesc de felul celor ruseşti sau sârbeşti, coborât până pe sprâncene, dându-i un aer oarecum teribil, subliniindu-i scânteierea ochilor şi lăsând impresia că te afli în faţa unei forţe dezlănţuite, de nestăvilit. Fără fes, părea cu mult mai tânăr şi mai puţin dezlănţuit. Avea pregătire filosofică.

El este teologul Frăţiei, fiind bine pus la punct cu dogmele şi canoanele Bisericii, cu istoria ei, cu opera Sfinţilor Părinţi, dar şi cu cea a marilor teologi contemporani. Are darul rar de a descoperi şi a combate devierile dogmatice şi canonice, chiar atunci când ele se ascund sub exprimări sau gesturi aparent nevinovate.

Alfa şi Omega, №2, 24 decembrie 1992

Părintele Patric este unul dintre cugetele strălucite, vii, un străjer al teologiei ortodoxe contemporane. Întreaga sa viaţă şi-a dedicat-o, fără rezerve, Adevărului de Credinţă Ortodox. A-l da la o parte zicând că era un ‘stilist’, ar fi nu doar o greşeală, ci şi o impietate. Nu era preocupat de ‘stilul vechi’, ci de chestiunea adevărului dogmatic într-o lume ortodoxă care prea începe să relativizeze totul.

El a înţeles foarte bine şi a explicat tuturor celor ce voiau să-l asculte, că o dragoste adevărată nu poate exista fără mărturisirea deplină a Adevărului de Credinţă.

Alfa şi Omega, №4, 16 aprilie 1993

Păstrez şi astăzi, după aproape 10 ani, mireasma arzătoare a prieteniei sale vulcanice, revărsate cu inegalabilă generozitate asupra mea.

Riscul de a fi ortodox, Ed. Σοφία, Bucureşti 2002

 

– Marea iubire constă în a spune Adevărul –

Interviu cu Părintele Patric Ranson
realizat de Costion Nicolescu

 

– Când şi cum a fost creată Frăţia Ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama ?

– Frăţia Ortodoxă a fost creată în anul 1983 şi revista sa teologică, Lumina Taborului, a apărut în anul următor. Eram câţiva ortodocşi francezi în diferite oraşe ale Franţei, unii cadre didactice universitare, alţii studenţi şi alţii având diferite profesiuni Toţi voiam să facem cunoscute teologia şi comorile vieţii ortodoxe în lumea Europei Occidentale, din ce în ce mai secătuită spiritual. Mai întâi am creat Centrul de Studii Teologice Sfântul Grigorie Palama, am ţinut conferinţe la Şcoala Normală Superioară din strada Ulm, ceea ce ne-a permis să constatăm confuzia contemporanilor noştri: de fapt, cei mai mulţi dintre catolicii şi protestanţii veniţi să asculte conferinţele noastre despre Ortodoxie nu ştiau nimic despre propria lor tradiţie. Trebuia deci să le explicăm mai întâi propria lor teologie, înainte de a le arăta prin ce anume ea se îndepărta de teologia revelată a Prorocilor, a Apostolilor, a Sfinţilor Părinţi, care este teologia Bisericii Ortodoxe.

Am vrea să spunem fraţilor noştri români în ce măsură s-au pierdut criteriile unei judecăţi sănătoase în Europa Occidentală. Cea mai mare parte a ideologiilor, doctrinelor politice şi filosofilor sunt uzate pentru că, la un moment dat, ele nu mai sunt capabile să ofere criterii care să le facă acceptabile. Profund convinşi că din vremurile apostolice numai Biserica Ortodoxă a lui Hristos este criteriul absolut, revelat, dumnezeiesc şi omenesc, atât pentru spiritualitate, cât şi pentru dogme, că singur Hristos oferă o soluţie tuturor problemelor omului, noi am vrut să spunem aceasta semenilor noştri şi am întemeiat Frăţia Ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama.

– Cine sunt membrii acestei Frăţii ?

Însemnătatea înţelegerii Orthodoxe a purcederii Sfântului Duh. Despre Filioque

de Părintele PATRIC RANSON

Redacţia noastră are din nou bucuria de a vă oferi în traducere încă o lucrare a pururea-pomenitului Părinte Patric Ranson; este vorba despre un studiu de referinţă asupra ereziei filioque, care tratează şi relaţia strânsă a acesteia cu erezia ecumenismului, cea din urmă fiind o consecinţă firească a ereziei filioquiste.

Studiul a fost prezentat într-o conferinţă susţinută de Părintele Patric la Paris, în anul 1989 şi a apărut în publicaţia theologică şi misionară a Frăţiei Orthodoxe a Sfântului Grigorie Palama de la Paris, La Lumière du Thabor, № 24, din 1989.

Iată subtitlurile acestui studiu, pe care îl puteţi citi/descărca în format pdf, dând clic pe imaginea de mai jos.

I. Credinţa în Hristos şi apostazia de azi

II. Taina Sfintei Treimi, potrivit Sfinţilor Părinţi

III. Despre falsele trinităţi

IV. Augustin, inovatorul lui filioque

V. Metoda lui Augustin, filosofică, nu theologică

VI. Primul sens al lui filioque: confuzia dintre purcedere şi trimitere

VII. Texte falsificate

VIII. Opera lui Zernikaw

IX. Al II-lea sens al lui filioque: Sfântul Duh ca legătură de dragoste

X. Al III-lea sens al lui filioque: Persoanele sunt relaţii

XI. Dumnezeul abstract

XII. Ecumenismul şi filioque

XIII. Sfântul Marcu al Efesului şi ecumenismul

XIV. Canoanele Bisericii şi Dogmele Credinţei

XV. Turma mică

~ † ~

Alte scrieri ale Părintelui Patric Ranson traduse şi publicate pe saitul nostru:

Erau Părinţii “patristici”?

Anatema împotriva ecumenismului

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol

‘Doctrina neo-ortodocşilor despre dragoste’

Viaţa Cuviosului Ambrozie Fontrier, Noul Apostol al Franţei

A se vedea şi:

Chipuri duhovniceşti ale Rezistenţei: Părintele Patric Ranson

1994: ‘Noul catehism catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi’ la Ed. Deisis

Nu există nimic mai plin de dragoste decât Adevărul

Sfântul Fotie cel Mare

În România anilor ’90, s-a trăit la un moment dat o perioadă de efervescenţă, caracterizată printr-o căutare sinceră a valorilor autentice, un fel de încercare de reîntoarcere la obârşii, poate nu de puţine ori intuitivă, aceasta manifestându-se şi în spaţiul bisericesc oficial la unele persoane sau grupuri. În cadrul acestui ‘val’ s-a editat probabil şi cartea P.S. Photios, Arhim. Philarète şi Pr. Patric, ‘Noul catehism catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi, un răspuns ortodox‘. Numai că vremea a trecut, iar politica oficială bisericească şi-a arătat din nou antihristica-i faţă, astfel că lucrarea despre care vorbim a dispărut pur şi simplu din lista publicaţiilor apărute la Deisis, editură aflată într-un oraş care este probabil epicentrul ereziei ecumenismului în România. Catalogul editorial general al editurii, în care această carte nu există, poate fi vizualizat on-line aici: edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/category&path=36

Vă redăm aşadar în cele ce urmează, introducerea cărţii apărute în 1994 la Editura Deisis, introducere care în pofida câtorva derapaje de sorginte ecumenistă – voite ori nu – sancţionate de noi prin tăieturi, (precum sintagma „Biserica Romano-Catolică” sau ideea posibilei existenţe a unui „ecumenism veritabil”), sau a unor nepotriviri din punct de vedere stilistic,  prin folosiriea pe alocuri a unor neologisme mai puţin cuvenite (ex. ‘patos’ în loc de ‘râvnă’ ori ‘meditaţie’ în loc de ‘cugetare’), reprezintă o recunoaştere sinceră a valorii şi autenticităţii „stilismului”, venită de la unele persoane din spaţiul teologic oficial – mai curajoase cu siguranţă la acea vreme, total opusă manipulărilor grosolane politico-ideologice din spaţiul bisericesc oficial şi cel pseudo-conservator de astăzi.

Redacţia

Cuvânt de prezentare

Părintele Patric Ranson, o viaţă în Adevăr

Redacţia noastră vă oferă în cele ce urmează în traducere un portret bibliografic al Părintelui Patric Ranson, la 20 ani de la trecerea sa la Domnul şi a celor aflaţi atunci dimpreună cu dânsul: Fotinia, fiica în vârstă de 10 ani, şi citeţul Mihail Aubry, muceniciţi de vrăjmaşii Adevăratei Orthodoxii printr-un accident petrecut în condiţii suspecte (la expertiză s-a constatat că frâna automobilului în care se aflau avusese o defecţiune ciudată).

Fie ca Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi slăvit, să ne ajute să continuăm lucrarea de a face cunoscută personalitatea remarcabilă şi opera Părintelui Patric – unul dintre theologii de seamă din spaţiul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi calendariste’) – în Duhul Adevărului, nu pentru nevrednicia noastră, ci întru slava lui Dumnezeu şi folosul celor ce voiesc a se mântui.

Lui Dumnezeu Slavă!

Redacţia

~ † ~

– PĂRINTELE PATRIC RANSON, O VIAŢĂ ÎN ADEVĂR –

 Slujirea se află în sufletul preotului

Sfânta Cuvioasă Fotinia

Părintele Patric Ranson

În vremurile noastre, atât de sărace sufleteşte, există totuşi oameni a căror autoritate duhovnicească, intelectuală şi morală se impune cu o putere de netăgăduit, încât îi răscolesc adânc pe cei ce nu sunt cu totul nevrednici de străfulgerarea lor.

Astfel a fost şi Părintele Patric Ranson, protopop al Bisericii Sfintei Treimi-Sfântului Nectarie din Paris, trecut la Domnul la vârsta de numai 35 de ani, lăsând în urma sa o însemnată operă. A trăit o singură viaţă, cea a lui Hristos, pe Care Îl purta întru el, precum cântă Biserica: Te avânţi afară din mormântul cel pecetluit, o, Hristoase Dumnezeule, Viaţa noastră…

Părintele Patric s-a născut la 2 iulie 1957, la Saint Cloud, aproape de Paris, într-o familie franceză. După absolvirea studiilor de limbi clasice, care i-au prilejuit formarea unei vaste culturi generale, a fost primit în 1981 ca profesor asociat la Facultatea de Filozofie. Dar înclinaţiile sale lăuntrice îl orientau, încă de multă vreme, către o căutare a Absolutului şi a Adevărului pe care ştia că doar filosofia omenească nu i-o putea împlini.

O întâlnire avea să-i pecetluiască menirea, aceea a unui adevărat „bătrân”, Părintele nostru Ambrozie Fontrier, ieromonah orthodox născut în Smirna Capadochiei, dar ce-şi închinase viaţa mărturisirii Credinţei Orthodoxe în Franţa. Părintele Ambrozie, care de asemenea s-a mutat la Domnul la începutul lui 1992, este una dintre personalităţile duhovniceşti cele mai luminoase ale vremii noastre. Iconograf remarcabil şi theolog de mare înălţime, a fost mai întâi de toate monah şi ascet, care, deşi trăia la Paris, avea experienţa lăuntrică a rugăciunii şi a tainelor pe care Dumnezeu le descoperă inimii curăţite (vezi Viaţa Cuviosului Ambrozie Fontrier, Noul Apostol al Franţei).

Părintele Patric învăţă de la el theologia vie a Părinţilor Bisericii, dragostea pentru Evanghelie, mărturisită şi trăită în Biserica Orthodoxă Sobornicească, potrivit canoanelor şi dogmelor Apostolilor şi Sinoadelor.

Botezat de Părintele Ambrozie la Pogorârea Sfântului Duh la 18 iunie 1978, Părintele Patric a înfăptuit prin toată viaţa sa, acea poruncă a Părinţilor:

Dumnezeu cere trei lucruri de la cel ce a primit Sfântul Botez: De la suflet, cere dreapta credinţă, de la buze cere adevărul, iar de la trup înfrânare.

Precum fitilul unei candele se îmbibă de uleiul lămpii, aşa a sorbit el învăţătura Părintelui Ambrozie şi a făcut-o apoi să strălucească în numeroase lucrări. A fost fiul ascultător al Părintelui Ambrozie.

Începând de atunci, adică de când a primit Sfântul Botez, Părintele Patric a avut în inimă, pe de o parte, să facă cunoscută Credinţa Orthodoxă tuturor celor în care percepea vreo chemare sau vreo aşteptare, pe de altă parte, să răspândească cât mai mult posibil învăţătura Bătrânului său, care era o reflectare fidelă a creştinismului apostolic şi patristic în vremea noastră. Având prilejul să publice un mic articol în ziarul Le Quotidien de Paris, nr. 18-19 aprilie 1981, zi de Paşti după calendarul papist, Părintele Patric Ranson scria: [articolul poate fi citit aici]

După câteva luni de diaconat, a fost hirotonit preot pe 19 iulie 1983 în Biserica Sfintei Treimi-Sfântului Nectarie de la Paris. Din acel moment şi-a închinat toată viaţa mărturisirii „filosofiei orthodoxe a Adevărului”, potrivit expresiei marelui theolog sârb Iustin Popovici, ale cărui lucrări urma să le traducă şi publice mai târziu.

Lucrarea sa de păstorire a fost mare. A adus multe suflete la Hristos atât prin propovăduire – făcută cu timp şi fără timp, precum îndeamnă Apostolul – cât şi prin mărinimia sa fără margini. Spunea adesea:

Credinţa Orthodoxă nu este o doctrină abstractă, ci viaţa în Hristos, Adevărul nu este o idee, este o Persoană, cea a Dumnezeu-Omului, a Domnului Întrupat. Cunoaşterea Lui nu este intelectuală, ci depinde de măsura de curăţie a inimii. În cele din urmă, Biserica este Ierusalimul ale cărui părţi sunt strâns legate laolaltă: este cu neputinţă să separi dogma de cult, Liturghia de „teologia morală” etc.

El refuza astfel terminologia şi diviziunile pe care ecumeniştii le aplică Bisericii, după modelul ereziilor apusene.

Părintele Patric a lucrat ca un bun lucrător în via Domnului, slujind parohiile pe care le întemeiase Părintele Ambrozie şi contribuind el însuşi la întemeierea de noi parohii. Slujea astfel parohiile din Paris, Lyon, Toulouse, Dinan, pe măsura necesităţilor. A fost numit ca exarh pentru Europa de către Sfântul Sinod aflat sub omoforul Î.P.S. Auxentie al Atenei [Sinod Orthodox Tradiţionalist (‘vechi calendarist’ ‘florinit’) din Grecia], cu o misiune precisă: aceea de a găsi un episcop, pentru a ridica ‘Misiunea Franceză’ la rangul de Episcopie a Bisericii Adevăraţilor Creştini Orthodocşi ai Greciei.

Totodată, conştient fiind de confuzia groaznică a numeroşi creştini orthodocşi din zilele noastre, care nu-şi regăsesc hrana duhovnicească a sufletului în diferitele jurisdicţii, şi de lipsa de cunoaştere a theologiei şi a istoriei Bisericii, Părintele Patric vedea cauza acestei decadenţe în primul rând în îndepărtarea creştinismului apusean de Tradiţia vie a Părinţilor îndumnezeiţi, drept dovadă stând teologia scolastică, precum şi afirmarea infailibilităţii papale [1].

Carte împotriva teologiei moderniste: Părintele Patric Ranson ‘Doctrina neo-ortodocşilor despre dragoste’

Redacţia noastră are din nou bucuria de a vă oferi una dintre cărţile de referinţă pentru înţelegerea diferenţei dintre teologia Ortodoxă tradiţionalistă şi pseudo-teologia modernistă, cea din urmă fiind o filosofie umanistă cu elemente teologice.

Nu întâmplător, şcolile teologice ale Bisericilor oficiale sunt infestate de această pseudo-teologie modernistă ce serveşte de minune implementării – ca să folosim un termen „din peisaj” – ereziei ecumenismului în minţile tinerilor dornici să se apropie de Ortodoxie. Astfel, acestora li se serveşte un surogat, o contrafacere în adevăratul sens al cuvântului.

Una dintre faţetele pseudo-teologiei moderniste este şi curentul neo-ortodox. Acesta este mai puternic decât orice altă erezie, pentru că are o aparenţă de Ortodoxie. Deşi unii dintre adepţii acestuia nu susţin făţiş ecumenismul, se vădeşte că neo-ortodoxia este un produs subtil al ereziei ecumenismului care acţionează viclean prin atacul dinlăuntru al dogmei şi al valorilor ortodoxe.

Se porneşte de la subminarea dogmei despre chipul lui Dumnezeu din om, învăţătură cu implicaţii adânci în antropologia ortodoxă, centrată pe întruparea lui Hristos, jertfa Sa pe cruce, moartea şi Învierea Sa, prin care firea omenească a fost restaurată. Prin moartea şi învierea lui Hristos, omul a redobândit posibilitatea de a-şi căpăta şi asemănarea cu Dumnezeu, a chipului schimonosit de păcate. Redobândirea asemănării, adică îndumnezeirea, este încununarea împreună-lucrării dintre harul Duhului Sfânt şi nevoinţa omului într-o viaţă de post, rugăciune şi înfrânare.

„Neo-ortodocşii” înţelegând prin chipul lui Dumnezeu din om androginitatea acestuia şi susţinând că restaurarea chipului se face prin împreunarea trupească dintre bărbat şi femeie (!), atacă şi batjocoresc însuşi sensul întrupării lui Hristos! Această „teologie a erosului”, o adevărată hulă împotriva Duhului Sfânt, potrivnică duhului Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, deşi modernistă, îşi are rădăcinile în tradiţii vechi, inspirându-se direct din păgânismul greco-roman, gnosticism şi cabala, după cum vom putea înţelege citind cartea.

Erau Părinţii „patristici”?

Icoana Sfinţilor Părinţi de la Soborul I A-Toată-Lumea

de Părintele Patric Ranson

Termenul de „patristic” este folosit pentru a desemna ceea ce face trimitere la Părinţii Bisericii, la vremea lor, la autoritatea sau chiar la duhul lor. Nimic mai de dorit ca această referinţă, pe marginea căreia un Părinte ca Iustin Popovici remarca în prefaţa lucrării sale, Filosofia Orthodoxă a Adevărului: «Sfântul Ioan Damaschinul a stabilit odată pentru totdeauna principiul călăuzitor pentru dogmatistul ortodox, atunci când a amintit de propria lui menire, în introducerea la sistemul său dogmatic, Expunerea pe scurt a credinţei ortodoxe: „Nu vreau să spun nimic de la mine însumi, vreau doar să arăt pe scurt ceea ce au spus înţelepţii lui Dumnezeu”» (Philosophie Orthodoxe de la Vérité (Filosofia Orthodoxă a Adevărului), Ed. l’Age d’Homme, Lausanne, 1992, p. 49).

Din păcate, referirile la Părinţii Bisericii nu implică întotdeauna aceeaşi smerenie faţă de vistieria credinţei, pe care Părinţii au redat-o în chipul cel mai potrivit, după prooroci şi Apostoli, sub călăuzirea Sfântului Duh. Acest termen de „patristic”, adesea greşit întrebuinţat, sfârşeşte prin a desemna o limitare – în timp şi spaţiu – şi o exterioritate care reduc învăţătura şi propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor la un corp de doctrine sau de texte pe care specialistul le analizează şi le disecă fără sfârşit, pornind de la alte metode decât cele ale Părinţilor.

Astfel s-au introdus o mulţime de confuzii şi am ajuns să numim „patristici” pe autorii care i-au citit pe Părinţi, care-i citează într-un mod abstract sau istoric, dar care nu trăiesc şi nu practică ceea ce Părinţii ne îndemnau stăruitor. Tocmai de aceea, când studia în Les Voies de la Théologie Russe (Căile Teologiei Ruse) îndepărtarea de izvoarele patristice, treptată şi tragică, a Rusiei secolelor XVI, XVII, XVIII, Părintele Gheorghe Florovski se referea întâi de toate la lupta duhovnicească, la podvig [1] împotriva celor trei vrăjmaşi neîmpăcaţi ai omului, dar care au fost biruiţi de Dumnezeu-Omul, şi care sunt: diavolul, păcatul şi moartea:

„Înrâurirea nesecată a tradiţiei patristice asupra teologiei reiese şi mai bine încă din aceea că teologia era pentru Sfinţii Părinţi un lucru vital, o căutare duhovnicească (podvig), o mărturisire de credinţă, răspunsul ziditor la întrebări vii. Cărţile Bătrânilor erau întotdeauna insuflate de acest duh ziditor.”

Societatea, cultura, Biserica Părinţilor nu învaţă că morala, cultura, practicarea poruncilor ar fi ţelul, finalitatea vieţii creştine; ci că ţelul este vederea lui Dumnezeu, a slavei necreate a lui Dumnezeu Care a lucrat în prooroci, în Apostoli – cei ce au primit acest dar în toată plinătatea ce-i stă omului în putere să o primească – şi în sfinţi care, din generaţie în generaţie, prin curăţire şi luminare dumnezeiască s-au învrednicit de a se urca pe Sinaiul duhovnicesc şi de a se uni astfel cu Dumnezeu.

Sinodiconul Orthodoxiei este astfel carta adevăratei patristici care spune: „Cum au grăit Proorocii, cum au învăţat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au predanisit Dascălii, cum a crezut lumea, cum a luminat Harul, cum a descoperit Adevărul, cum a pierit minciuna şi s-a arătat Înţelepciunea, cum a binevoit Hristos biruinţa. Astfel credem, astfel glăsuim, astfel propovăduim” Este vorba deci de o aceeaşi experienţă. Părinţii au dogmatisit ceea ce ei au văzut şi au atins duhovniceşte: pe Mântuitorul, pe Hristos, pe Cuvântul lui Dumnezeu. Proorocii L-au văzut asarkos, neîntrupat, înainte de Întruparea Sa; Apostolii şi sfinţii L-au văzut în Trup, când El şi-a însuşit Trupul din pântecele Fecioarei.

Anatema împotriva ecumenismului – Părintele Patric Ranson

fragment din editorialul Credinţa Orthodoxă ce a întărit lumea, introducere la un studiu despre Sinodiconul Ortodoxiei

 

~ † ~

 

Părintele Patric Ranson (1957-1992), Sfântul Mitropolit Filaret al ROCOR

Fără a fi un catalog exhaustiv al tuturor controverselor, Sinodiconul Ortodoxiei cuprinde marile definiţii doctrinale care conturează poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de imaginaţiile omeneşti şi erezii. Credinţa în Hristos nu este un catalog de învăţături pe care am putea să le opunem alteia. De fapt, nu în raţionament putem înţelege Tainele, ca cea a Euharistiei, ci în rugăciunea Bisericii.

Împotriva acestei realităţi care „nu este din lumea aceasta”, acestui organism dumnezeiesc-omenesc, Biserica, Trupul lui Hristos, s-au înălţat doctrine care atacau un punct sau un altul. De aceea distingem diferite perioade în istoria Bisericii: perioada hristologică (secolele I-VIII), perioada pnevmatologică (din secolul XV până în zilele noastre). Totuşi astăzi un fenomen nou apare sub numele ecumenismului. Este vorba de o mişcare ce ţinteşte unirea confesiunilor aşa-zis creştine (ecumenismul restrâns), chiar unirea tuturor religiilor (ecumenismul extins).

Ecumenismul afectează Biserica însăşi, în întregime, în realitatea sa dumnezeiesc-omenească. El o lasă să subziste ca instituţie omenească, administrativă, filantropică, socială, ecologică; dar nu o doreşte ca Trup al lui Hristos, unic laborator al mântuirii oamenilor. Părintele Ambrozie Fontrier (1917-1992) scria: „Ecumenismul nu este propriu-zis o erezie, nici o pan-erezie, ci ceva mai rău: este negarea existenţei concrete şi istorice a Bisericii… Ereziile erau vrăjmaşi declaraţi ai Bisericii, de aceea Biserica a putut să le combată şi să le biruiască. Ecumenismul, care lucrează în chip viclean, nu atacă direct dogma, nici nu vrea să o denatureze sau să o altereze, el o ignoră şi trece dincolo de ea. Pentru Ecumenism nici o Biserică nu deţine Adevărul ea singură, ci toate au frânturi de Adevăr, de aceea a izbutit să facă ereziile să treacă drept Biserică sau confesiuni creştine, ca ramurile unui singur trunchi, după faimoasa sa teorie.” [1]

Naşterea ecumenismului modern este legată de eforturile prezelitiste protestante, dar în lumea ortodoxă, el a fost definit de Patriarhatul de Constantinopol care, în Enciclica sa din 1920, numea pentru prima dată „împreună-moştenitoare” în Hristos diferitele „biserici” heterodoxe şi preconiza, în afară de schimbarea calendarului şi de alte mijloace de apropiere concretă, conservarea riturilor şi obiceiurilor proprii fiecăruia în parte. Ecumenismul se sprijină astfel pe două principii:

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

de Părintele Patric Ranson

Atenagor pseudo-patriarhul ecumenist al Constantinopolului mânat de dracul masoneriei, aflat în afara corabiei Bisericii lui Hristos dimpreună cu fraţii lui întru erezie, Eutihie şi papa, luptându-o pe aceasta.

Pentru a răspunde la această întrebare, unul dintre prietenii noştri ne-a sfătuit să începem prin a deschide Vieţile Sfinţilor. Dacă Patriarhia de Constantinopol este criteriul Ortodoxiei, ar trebui să existe numeroase mărturii în acest sens în enciclopedia vie a Tradiţiei şi a Credinţei Ortodoxe, adică Sinaxarele.

Am găsit, dimpotrivă, în aceste Sinaxare, mărturia potrivit căreia criteriul adevărului revelat este credinţa ortodoxă, corectitudinea ei, şi nu apartenenţa la o biserică sau alta, fie ea rusă, greacă, sârbă sau franceză, fie ea din Constantinopol sau din Moscova.

Să luăm exemple din teritoriul canonic al Patriarhiei de Constantinopol, din Noua Romă, sau chiar din Muntele Athos, care este considerat de către şefii actuali ai Fanarului ca aparţinând teritoriului acestei Patriarhii.

Nestorie a fost şi el patriarh al Constantinopolului şi  – când începea să-şi predice erezia – credincioşii şi preoţii se despărţeau de el şi refuzau să-i pomenească numele la Liturghie. Avem mărturia în viaţa Sfântului Ipatie din Rufinianus, care este pomenit pe 17 iunie: „Când Nestorie venea din Antiohia pentru a primi titlul de patriarh al vestitului Oraş Imperial al Constantinopolului, aflându-se în suita lui Dionisie, care devenise Guvernatorul provinciei Orientum [1], Sfântul Ipatie are o vedenie în clipa în care Nestorie se apropie de cetate. El vede, în sfânta biserică din capitală, pe mireni punându-l pe Nestorie pe tron [2]; un glas se auzi îndată: „În trei ani şi jumătate, această neghină va fi smulsă”. Atunci Sfântul Ipatie începu să spună câtorva oameni, mai ales fraţilor din mănăstirea sa: „Acest om care tocmai soseşte îmi aduce multă nelinişte, fiii mei, căci am văzut că se va abate de la credinţă; dar nu va păstori decât trei ani şi jumătate”. Din întâmplare, Nestorie a aflat ce spunea Ipatie despre el şi de aceea, când a trecut prin apropierea mănăstirii sfântului, el a refuzat să intre ca să-l întâlnească, chiar dacă a fost până acolo peste tot şi chiar dacă a trecut, în vizita sa prin capitală, pe la toate mănăstirile şi la toţi egumenii şi ierarhii Bisericii. Cum a intrat în oraş şi a luat în stăpânire tronul patriarhal, a trimis la Sfântul Ipatie pe nişte clerici cu mesajul: „Mergeţi şi ziceţi acestui visător găunos: Voi domni douăzeci de ani în cetate şi ce vor fi atunci visele tale?” Sfântul Ipatie le răspunse: „Spuneţi patriarhului că dacă vedenia pe care am avut-o se împlineşte, aceasta este o descoperire dumnezeiască; dacă nu, este un vis, o închipuire pe care am avut-o ca orice om.” Încurcat de acest răspuns adus de trimişii lui, după câtva timp Nestorie trimite alţi emisari să-l prindă în cursa propriilor cuvinte. Dar după ce l-au încercat punându-i întrebări plicticoase şi nefolositoare, nu numai că nu-l puteau surprinde în cuvintele sale, dar plecau şi plini de admiraţie pentru el, pentru că înţelegeau cu câtă înţelepciune era sfântul dăruit. Pentru aceasta Nestorie l-a lăsat în pace şi nu a mai trimis la el pe nimeni. Cei trei ani s-au scurs şi comoara cea rea din inima lui Nestorie începu puţin câte puţin să se arate. În predicile lui se porni să spună lucruri groaznice despre Dumnezeu, care au şi căzut asupra capului lui şi pe care nu se cuvine ca noi să le repetăm. Acest om făţarnic nu cunoştea Sfânta Scriptură, care zice: „Cine va povesti despre naşterea Sa?” şi „Nu iscodi cele mai presus de mintea ta!”. Când Sfântul Ipatie înţelese că Nestorie avea învăţături eretice, îi şterse numaidecât numele din diptice în biserica Sfinţilor Apostoli, aşa încât să nu se mai pomenească numele lui la Sfânta Jertfă.