‘Taina Puterii Creștine’ – nu doar o istorie a Bisericii de Vladimir Moss

Avem bucuria de a vă recomanda o lucrare pe care o considerăm de referință pentru cunoașterea și înțelegerea istoriei noastre, scrisă de reputatul istoric britanic, convertit la Orthodoxie, Vladimir Moss: ‘The Mystery of Christian Power – The Christian Roman Empire and its Pre-Christian Origins to the Fall of Constantinople (1453)’ [1]. Este un studiu despre care credem că se completează, în acest sens [2], cu opera Părintelui Wladimir Guettee, ‘Histoire de l’Eglise‘, scrisă în limba franceză în 7 volume și editată la Paris în anul 1869 – o lucrare capitală pentru înțelegerea corectă (adică Orthodoxă) a istoriei Bisericii lui Hristos, dar care nu a mai fost reeditată în vremea noastră din pricini lesne de înțeles: contextul ereziilor papismului, ecumenismului și (neo-)serghianismului. Cinci însă dintre cele șapte volume ale lucrării Părintelui Vladimir Guettee se găsesc în format electronic (deși găsirea lor pe internet este destul de anevoioasă): este vorba de volumele 1, 2, 3, 4 și 6, care, prin bunăvoința cititorului nostru Dorin J., se pot descărca de la adresa: https://mega.nz/folder/eaZQwKJa#vxjtaPmpkMqx_TQExie-ZQ

Desigur că nici scrierile istoricului Vladimir Moss – care tratează mai cu seamă istoria contemporană a Bisericii Orthodoxe, dar nu numai – nu se regăsesc ca material de studiu în vreuna dintre facultățile oficiale așa-zise de teologie, care sunt în fapt unități ale cărui scop este acela de a produce un fel de filosofi obedienți unui sistem cu aparență clericală, iar nu acela de a învăța cunoașterea și înțelegerea Orthodoxiei – sau în orice caz, o face mult prea puțin, mai degrabă tangențial [3] în comparație cu studiile theologice Orthodoxe ”alternative” precum cele pe care ne străduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le publicăm pe saitul nostru: lucrările Părintelui Patric Ranson, scrierile din perioada de înflorire a Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR) și cele din spațiul Grecesc – toate din perspectiva Adevăratei Orthodoxii, adică cea patristică sau ‘tradiționalistă‘; singura.

Pentru a putea descărca, clic pe imagine

[1]. Cerem iertare cititorilor noștri pentru faptul că nu avem timpul necesar de a traduce acest studiu în limba Română – fapt care ne întristează, însă importanța acestuia ne determină să îl facem cunoscut chiar și în forma în care se găsește pe internet: în limba în care a fost scris, Engleza.

[2]. Dacă studiul istoricului Vladimir Moss – convertit la Orthodoxie precum predecesorul său după al cărui nume a fost botezat – este scris cu acrivia istoricului, lucrarea Părintelui Wladimir Guettee are pe lângă aceasta și o anumită mireasmă: scriind istoria o interpretează și duhovnicește, fapt de pe urma căruia cititorul îi înțelege sensul și dobândește folos duhovnicesc. Însă diferența stilistică dintre cei doi autori nu face nicidecum mai prejos folosul cititorului de pe urma studiului istoricului Vladimir Moss, mai cu seamă că faptele istorice sunt raportate și la vremurile actuale; de aceea credem că cele două lucrări se completează.

[3]. Avem de a face de fapt cu un amestec într-o pseudo-teologie modernistă care își are rădăcinile în filosofiile ereziei umanismului, iar nu cu învățătura cea veșnică a Sfinților Părinți ai Bisericii, statornicită la cele 9 [nu 7 (!)] Soboare-A-Toată-Lumea.

~ † ~ EN TOUTO NIKA

~ † ~

EN TOUTO NIKA

– Numai prin acesta vom învinge: prin semnul Sfintei Cruci – sta scris pe primul steag al Imperiului Roman de Răsărit (așa-numit Bizantin), steag folosit mai ales în epoca Paleologilor, cunoscut și sub numele de 4B [ B = vasileos, XP = Hristos, care se tâlcuiește astfel: Împăratul împăraților, Iisus Hristos, împărățește peste toți împărații [drept-credincioși] (aflați în cele patru zări (punte cardinale)]. În mijloc, pe Cruce (semnul biruinței), având deasupra monograma lui Hristos (în greacă XP), este cunoscuta stemă a Imperiului, vulturul bichefal, ce reprezintă simfonia dintre statul imperial și Biserica lui Hristos.

Cei 4B au fost preluați și pe stema Regatului Serbiei, care, ca și Imperiul Țarist al Rusiei, s-a dorit continuator al Imperiului Roman de Răsărit (zis Bizantin).

Și Țările Române s-au revendicat de la singurul Imperiu al cărui temei și liant era Credința Orthodoxă, Imperiu numit în istoriografia occidentală Bizanț, adesea cu tentă peiorativă, deși în vremea în care acest Imperiu strălucea prin cultură și dezvoltare, în Apus era debandadă și barbarie.

Și dacă am scris despre steag, ar mai trebui spus că Imnul Imperiului Roman de Răsărit (zis Bizantin) era Τῇ ὑπερμάχῳ στρατηγῷ (Ti Ipermaho Stratigo) – ‘Apărătoarei Doamnei’ (Apărătoare Doamnă), așadar nu glorifica într-o închinare idolatră vreo entitate plăsmuită: imperiu/țară/stat (pe criteriu etnic ori nu)/împărat/partid/președinte, ci cerea ocrotirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu asupra Cetății, fiind un act de dreaptă închinare înaintea lui Dumnezeu, Ορθόδοξα (Orthodoxă).

Desigur că astăzi nu mai avem Împărați Orthodocși, nici sistemul simfoniei, însă ca Orthodocși, indiferent de etnia fiecăruia, acesta este dreptarul nostru din punct de vedere politic, social, juridic și identitar; el este deci reperul la care trebuie să ne raportăm, asemeni înaintașilor noștri. Iar acesta este deci stindardul nostru și mărturisirea noastră.

~ † ~

Despre Troparul Sfintei Cruci, alcătuit în secolul al VIII-lea și de ce acest tropar trebuie păstrat în forma sa originală:

“Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor Împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.”

La: https://lumea-ortodoxa.ro/index.html@p=2377.html

A se citi și:

‘Taina Puterii Creștine’ – nu doar o istorie a Bisericii de Vladimir Moss

Publicația ROCOR ′Orthodox America′, 1987: Întru veșnică-pomenirea Mitropolitului Calist al Corinthului

Constatăm încă odată, (pentru a câta oară !), că materiale de foarte mare valoare, importante pentru înțelegerea Orthodoxiei și lămuritoare cu privire la istoria Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR) și a Bisericii Orthodoxe din secolul XX în general, dispar din mediul on-line peste noapte, urmând directivelor noii politici a celor uniți (din 2007) cu serghianista și ecumenista patriarhie a Moscovei.

Astfel au dispărut unele saituri – fie cu totul, fie părți din ele – care reproduceau materiale editate în trecut de publicațiile Bisericii Diasporei Ruse, cum este și cel din care am tradus articolul pe care îl publicăm în cele ce urmează, Orthodox America. Vom mai reveni și cu alte exemple în acest sens.

Dacă politrucii neo-serghianiști ai pseudo-ROCOR-ului de astăzi fac să dispară prin cenzură materialele din trecut, trecând astfel sub tăcere problemele foarte importante pentru Orthodoxia contemporană și de căpătâi pentru mântuirea oricărui credincios: inovația schimbării Calendarului Patristic, ereziile serghianismului, neo-serghianismului și ecumenismului, împotriva cărora vechiul ROCOR s-a exprimat deja practic, prin anatema împotriva ereziei ecumenismului pronunțată încă din anul 1983 și prin comuniunea pe care Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Granițelor a avut-o ani de-a rândul cu Biserica Adevăraților Creștini Orthodocși din Grecia (așa-numită ′vechi-calendaristă′) – cenzură prin care se încearcă ascunderea liniei tradiționaliste pe care a avut-o la un moment dat Sinodul ROCOR, aceasta nu înseamnă că toate acestea dispar pur și simplu, eventual pentru totdeauna, ca și cum n-ar fi existat sau n-ar exista.

Dorința noastră, a celor ce alcătuim redacția traditiaortodoxa.wordpress.com – un sait realizat tocmai din necesitatea existenței unei stavile, fie ea cât de neînsemnată, în fața cenzurii oficiale bisericești – este ca în ciuda tuturor potrivniciilor, cu voia și ajutorul lui Dumnezeu, să facem și pe mai departe cunoscut cititorilor noștri, ceea ce trădătorii-de-Hristos deghizați în clerici dimpreună cu toți păruții-ortodocși, vor în chip diabolic să ascundă, spre pierzarea veșnică a lor și a celor nevinovați. De aceea, chiar și la intervale mai lungi, pricinuite de lipsa de timp specifică vieții cotidiene, vom continua să publicăm spre folosul celor ce caută sincer mântuirea, aceste scrieri valoroase ce nu pot fi date uitării, în ciuda siluirilor cenzurii oficiale bisericești.

Avem convingerea că, în ciuda tuturor sforțărilor politic-corecte prin care se dorește ținerea în minciună a credincioșilor, după spusa Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Adevărul nu poate fi ținut sub obroc și va elibera pe oricine îl caută cu sinceritate, dar și cu multă stăruință, luând seama la faptul că în aceste vremi foarte tulburi de sfârșit de lume, este aproape imposibil de găsit pentru cei obișnuiți cu tot soiul de comodități în gândire și făptuire.

America Orthodoxă

Întru veșnică-pomenirea Mitropolitului Calist al Corinthului
Adormit întru Domnul la 12 /25 septembrie 1986

După o scurtă suferință, Întîistătătorul (în retragere) Sfântului Sinod al Bisericii Adevăraților Creștini Orthodocși din Grecia, a adormit întru Domnul. Trecerea sa la cele veșnice este o mare pierdere pentru Biserica Orthodoxă în întregul ei, dar mai cu seamă pentru fiii lui duhovnicești, pentru care este de neînlocuit.

Întîistătătorul Bisericii Adevăraților Creștini Orthodocși din Grecia, pururea-pomenitul Mitropolit Calist al Corinthului

Mitropolitul Calist s-a născut în anul 1906, în Agios Flores, Calamata, Grecia. La botez a primit numele de Constantin. Era cel mai vârstnic dintre cei patru frați și primul care a îmbrățișat viața monahicească. Ceilalți frați l-au urmat la puțină vreme.

A fost tuns ca monah de către bătrânul Moisi făcătorul-de-minuni, ucenic al Părintelui Pahomie de Chios, al cărui fiu duhovnicesc era Sfântul Nectarie al Eghinei făcătorul-de-minuni din secolul XX. Urmând pildei bătrânului său, Mitropolitul Calist a devenit un mare luptător și ascet, precum Părinții din vechime, ale căror vieți sunt foarte de folos a le citi, povățuitori duhovnicești pe care toată lumea încearcă să-i găsească dar nu știe unde să-i caute. El a fost un mărturisitor și apărător al Credinței, prigonit deseori și întemnițat de către Biserica de Stat nou-calendaristă pentru stăruința sa neclintită întru Orthodoxia tradițională. L-a iubit pe Hristos și Biserica lui Hristos mai presus de orice și și-a dedicat viața slujirii turmei Sale.

Mitropolitul Calist a fost un pnevmatikos, un adevărat părinte duhovnicesc dăruit cu darurile Sfântului Duh – prorocia, înainte-vederea, facerea de minuni – pe care le-a folosit din belșug spre folosul duhovnicesc al credincioșilor pe care Dumnezeu i-a încredințat în grija sa. Oamenii veneau la el din toată Grecia și de peste hotare pentru mărturisire și ajutor în problemele lor duhovnicești, cărora le găsea totdeauna răspuns. A fost un adevărat păstor ce și-a pus deseori sufletul pentru turma sa. Spunea adesea că s-ar duce bucuros oriunde în lume pentru a salva un suflet.

În Statele Unite a venit de mai multe ori. Atunci când se găsea la Boston, slujea la biserica Greacă a Sfântului Acoperământ al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu [Agia Skepi], din Roslindale, Massachusetts. Slujea adesea cu ierarhi și clerici ai Sinodului Rus [1] în biserici atât Rusești cât și Grecești aparținând jurisdicției sale, atât în Statele Unite cât și în Canada. Se simțea parte a Soborului Arhieresc Rus, de la care a primit în anul 1971 „hirotesia”, pe care a prețuit-o întotdeauna. [2]

Mitropolitul a fost unul dintre ctitorii Sfintelor Mănăstiri din Attica și Corinth, Grecia, închinate Buneivestiri și Sfinților Arhangheli, în cea din urmă viețuind până la retragerea sa din Sinodul Greciei. [3] În 1948 a fost înălțat la rangul de ierarh primind titlul de Mitropolit al Tronului Apostolesc al Corinthului, ajungând astfel un urmaș al Sfântului Pavel, care a întemeiat Biserica acolo. După retragerea sa, a viețuit la Mănăstirea Sfintei Macrina, din Sofiko, Corinth, unde a și fost înmormântat. Un alai de clerici și credincioși i-au însoțit trupul de la spital la mănăstire pentru slujbele de înmormântare. El ne va lipsi cu adevărat nouă tuturor celor ce am avut bucuria de a-l fi cunoscut. Adevărata Biserică Vechi-Calendaristă este condusă acum de Arhiepiscopul Hrisostom al II-lea având un Sinod alcătuit din șaptesprezece episcopi.

Bătrânul Moisi (Tripitinianul)
Adormit întru Domnul la 14 iunie 1946

(Precum s-au povestit de către ucenicul său, Mitropolitul Calist al Corinthului)

Dorința sfântului bătrân Moisi era ca el să adoarmă în mănăstirea de monahi ce se găsea într-un loc retras, departe de zgomotul lumii. Moartea a venit la el în toiul ocupației Germane a Greciei din timpul celui de al II-lea război mondial. Cu patru sau cinci zile înainte de adormirea sa, mi-a spus mie și tuturor părinților că a venit vremea ca el să plece din această lume: „Sufletul meu va părăsi lumea vineri spre sâmbătă în zori. Când voi pleca, să nu le spui maicilor imediat, ci să lași să treacă câteva ore.”

Sâmbătă în zori ne-a cerut să se împărtășească cu Sfintele Daruri, Trupul și Sângele Mântuitorului nostru. Apoi și-a încrucișat mâinile pe piept și și-a dat sufletul. Copleșit de durere și tulburare, de suferință și neliniște am spus unuia dintre frați: „Grăbește-te și anunță-i pe ceilalți ca să poată spună o metanie [rugăciuni pe metanier] pentru Gheronda, căci a adormit.” Fratele a alergat și le-a anunțat pe surori. Însă nici n-a început bine doliul că Bătrânul a revenit la viață. Stăteam în picioare lângă el gata să-i pregătesc trupul pentru înmormântare, când l-am auzit spunând: „O, om pierdut! Bătrânul?!” „Starețul?” zicea. „Cum poți să mă numești Stareț? Nu ți-am zis doar să nu spui nimic câteva ceasuri, și-acum uite ce-ai făcut. M-ai adus înapoi. Cu ce ți-am greșit eu ca să aștept acum încă o săptămână și să sufăr toate aceste încercări și dureri? Lasă-mă să plec, de ce m-ai chemat înapoi?”

O altă săptămână a trecut și a fost iarăși Sâmbătă dimineața. Starețul a primit încă odată Sfintele Taine și a adormit. De această dată am lăsat puțin mai mult timp să treacă, dar iarăși, în suferința mea am uitat de porunca Bătrânului. Ori poate am fost și puțin amăgit. Gândind că ceea ce s-a petrecut s-ar putea întâmpla din nou, i-am spus fratelui să anunțe repede pe toată lumea despre trecerea la Domnul a Starețului. Am început iarăși să-l pregătesc, când am auzit glasul lui. Aproape că am leșinat. Toți monahii erau adunați și au exclamat neîncrezători: „Gheronda! Gheronda!” Un suspin și mai mare s-a auzit din partea Bătrânului când a revenit la viață. „De ce nu mă lăsați să plec? Lăsați-mă repede să plec, măcar Sâmbăta viitoare, fiindcă este voia lui Dumnezeu ca eu să plec atunci. Atunci veți fi martorii plecării sufletului meu, fiindcă Dumnezeu ne va îngădui tuturor o lecție de folos pentru suflet.”

ROCOR, ROA, Hitler, o istorie despre care doar propaganda neo-sovietică mai vorbeşte

sau despre falsele alternative

Voluntar al Armatei de Eliberare a Rusiei (ROA)

Propaganda ideologică postbelică internaţională nu are interesul să vorbească despre o realitate a celui de Al II-lea Război Mondial: divizia de voluntari a Ruşilor din armata Germană; o face însă uneori doar propaganda neo-sovietică, evident în termeni incriminatorii şi dând evenimentelor o interpretare falsă, de manipulare. Despre aceasta mai ştiu desigur şi cercetătorii sau istoricii care au studiat domeniul, ca şi pasionaţii de istorie militară, cu toţii fiind însă numai o categorie restrânsă de persoane, având la rându-le diferite orientări.

Acestă divizie de voluntari, ce avea însemne proprii, purta numele de Armata de Eliberare a Rusiei (Russkaya Osvoboditelnaya Armiya) (ROA) şi era alcătuită mai cu seamă din Ruşi albi aflaţi în exil sau mai precis din urmaşii acestora, care credeau sincer că prin lupta lor alături de armata Germană a lui Hitler vor reuşi să înfrângă definitiv comunismul din patria lor. Şi fiindcă se aflau în exil, mulţi erau credincioşi ai Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR) şi aveau binecuvântarea ierarhilor şi preoţilor acesteia. Hitler însuşi s-a arătat foarte binevoitor cu Ruşii din exil şi cu Biserica din Afara Graniţelor (ROCOR), construindu-le o catedrală în centrul Berlinului, iar odată cu cucerirea provizorie de către armata Germană a unor regiuni din Rusia, aceasta a redeschis bisericile orthodoxe demolate sau transformate de comunişti în grajduri sau cinematografe de propagandă. Cu prilejul construirii catedralei din Berlin, în 1938, mitropolitul ROCOR Anastasie Gribanovski i-a mulţumit lui Hitler printr-o scrisoare oficială, în care îi scria printre altele că Biserica liberă a Rusiei se roagă pentru armata lui biruitoare. Bineînţeles că acest fapt nu a scăpat propagandei comuniste, care a folosit din plin de-a lungul anilor textul acestei scrisori pentru a discredita ROCOR-ul ca fiind hitlerist. Toate acestea nu înseamnă însă că ar trebui să concluzionăm că Hitler ar fi devenit Orthodox, ci doar că a folosit strategic nişte oportunităţi!

Trebuieşte spus că cucerirea (provizorie) a unor regiuni din Rusia de către armata Germană a fost primită cu entuziasm de populaţia din Rusia, căci aducea după sine redeschiderea bisericilor şi eliberarea de bolşevici, iar ostaşii din divizia ROA erau întâmpinaţi cu bucurie şi cinstiţi de popor ca nişte adevăraţi fii ai Patriei, izbăvitorii ei de comunism. În acelaşi timp, dacă armata bolşevicilor captura vreun voluntar al Armatei de Eliberare (ROA), îl tortura şi ucidea; numai pentru Germani şi pentru cei de alte naţionalităţi care luptau alături de aceştia mai putea exista o oarecare îngăduinţă, în sensul că aceştia mai puteau fi luaţi şi prizonieri.

Trebuieşte spus iarăşi că atunci când acele teritorii Ruseşti au fost reocupate de bolşevici, mulţi dintre preoţii bisericilor ce fuseseră redeschise s-au retras odată cu armata Germană, în exil, căci altfel ar fi fost torturaţi şi ucişi.

Părintele Vasilie Sakkas despre harul la nou-calendarişti, dar şi despre manipulările oficialilor şi Istoria adevărată a Bisericii

Sfântul Mitropolit Filaret al ROCOR dimpreună cu ierarhi ai celor două Sinoade Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) din Grecia, Calist al Corinthului (‘florinit’) şi Epifanie de Cipru (‘mateit’)

De-a lungul vremii, disputa cu privire la existenţa harului în bisericile oficiale (adică mai întâi cele ce au introdus noul calendar iar mai apoi şi cele ce nu au schimbat calendarul dar au căzut în erezia ecumenismului, toate păstrând comuniunea liturgică între ele şi cu patriarhia Constantinopolului [1]), a constituit motiv de dezbinare în cadrul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (adică ‘vechi-calendariste’) din Grecia. Nu de puţine ori au existat retractări şi reveniri cu privire le existenţa sau neexistenţa harului, din partea pururea-pomenitului ierarh Hrisostom al Florinei şi a urmaşilor săi; episcopul Matei de Bresthena a fost cel ce a întrerupt comuniunea liturgică cu acesta încă din perioada de început, din pricina faptului că Hrisostom de Florina susţinea teoria „schismei potenţiale” (en dynamei) a nou-calendariştilor, până când aceştia vor fi judecaţi şi osâniţi de un Sinod Pan-Orthodox, iar Mathei susţinea că nou-calendariştii pierduseră deja harul (schisma en energeia, ori principiul „switch-off„), aceasta potrivit condamnărilor anterioare (Sigilionul sau Pecetluirea din 1583 [2], osândirea noului calendar papist din 1593, etc.). Surprinzător ar putea fi faptul că argumente demne de luat în seamă au existat şi de o parte şi de cealaltă, cel puţin până la o vreme, care credem că s-a plinit odată cu anatema împotriva ereziei ecumenismului pronunţată de o Biserică locală, Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR) în anul 1983 [3], adică la ceva vreme după trecerea lor la Domnul [4]. Cei doi ierarhi au purtat de altfel de-a lungul vremii o corespondenţă în care fiecare îşi argumenta poziţia.

Ar mai trebui spus că ambele opinii, contrare, au coexistat latent, mai puţin oficial şi mai cu seamă neoficial, nu doar în cadrul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) privite în ansamblu, dar chiar şi în cadrul aceleiaşi jurisdicţii, fapt ce a generat nu de puţine ori certuri.

Această dilemă a izvodit aşadar dezbinare, iar dezbinarea a provocat o slăbire a impactului pe care l-ar fi putut avea Mişcarea Tradiţionalistă. Însă dincolo de această controversă, Mărturisirea de Credinţă a Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste este în esenţă aceiaşi, căci Sfinţii Părinţi n-au scris nicăieri că dacă cei ce propovăduiesc erezia, adică ereticii, ar continua să aibe har, Orthodocşii ar fi obligaţi să păstreze comuniunea cu ei, ci dimpotrivă, ei trebuie să se îngrădească prin ruperea comuniunii cu aceştia (potrivit Canonului 15 de la Sinodul I-II) şi să formeze astfel Rezistenţa Orthodoxă bineplăcută lui Dumnezeu (potrivit sintagmei Sfântului Theodor Studitul). În acest sens, mărturia Sfântului Maxim Mărturisitorul este pilduitoare; întrebat cu viclenie de către eretici dacă crede că doar el se va mântui iar ceilalţi se vor pierde, Sfântul Maxim le-a răspuns pomenind atitudinea celor trei tineri din Babilon şi a lui Daniel în groapa cu lei, care luau aminte la sine-şi iar nu la ceilalţi:

Despre relaţiile dintre BOSV şi regimul comunist

Am primit pe adresa de e-mail a redacţiei o replică la o postare a unui sait cripto-ecumenist cunoscut în spaţiul virtual Românesc. Spre deosebire de respectivul sait, ce şi-a făcut un renume prin maniera în care îşi manipulează cititorii spre a-i face nişte corecţi-politic ai sistemului oficial bisericesc, materialul primit credem că reuşeşte să fie cel mai aproape de realitate, lucru pentru care am socotit că merită publicat.

Având titlul „Despre relaţiile dintre BOSV şi regimul comunist”, acesta cuprinde aproape în totalitatea sa extrase din cartea Cultele din România între prigonire şi colaborare, autor Carmen Chivu-Duţă, ed. Polirom, Iaşi, 2007, adăugând în încheiere spre completare şi lămurire, date biografice de pe wikipedia despre personalitatea ierarhului Evloghie Oţa, ierarh ale cărui sfinte moaşte au fost descoperite atunci când Securitatea a distrus cu totul mănăstirea din Bucureşti, ducându-le într-un loc ce nu se cunoaşte nici astăzi (posibil să fi fost distruse).

În concluzie, – se scrie în material – coroborând toate aceste date cu altele de notorietate, în mod limpede pot fi identificate raţiunile ce au determinat măsurile calculate, dar ferme luate de către organele statului faţă de liderii adevăraţilor ortodocşi din România în scopul dizolvării, deturnării şi/sau acaparării rezistenţei acestora în faţa apostaziei.

Iată în cele ce urmează, mai multe extrase interesante, materialul putând fi descărcat în întregime urmând legătura de aici.

Ne-am rezervat de asemenea dreptul de a nu menţiona numele saitului despre care este vorba, fiindcă nu merită nici o reclamă, din pricina politicii anti-tradiţionaliste pe care o urmăreşte; dar, este cu siguranţă lesne de recunoscut.

În privinţa inepţiilor şi greşelilor de ortografie din texte, ele aparţin desigur securiştilor respectivi.

Abstract coperta spate a cărţii citate:

„Instaurarea sistemului totalitar a însemnat şi marginalizarea cultelor, tolerate de conducerea atee. Măsurile legislative, represiunea împotriva clerului, supravegherea permanentă exercitată prin intermediul aşa-numiţilor „inspectori de culte” şi descurajarea sentimentului religios au urmărit îndepărtarea individului de rădăcinile sale spirituale. Însă controlul cultelor nu ar fi fost posibil fără un aport venit chiar din interiorul acestora. Lucrarea dezvăluie aspecte surprinzătoare legate de relaţia dintre oficianţii diferitelor confesiuni şi autorităţile statale, dovedind, prin numeroasele documente prezentate, că aspectul colaborării cu Securitatea nu poate fi ignorat.”

Din Cuvânt Înainte al cărţii:

[…] Aspectul colaborării nu poate fi negat: el a existat în toate cultele. Cel mai simplu argument este că nu poţi controla cu adevărat un mediu dacă nu infiltrezi în interiorul lui informatori care să furnizeze informaţii cât mai amănunţite. […] Este suficient să citeşti un dosar de urmărire informativă al unui preot pentru a vedea câţi informatori din acelaşi mediu erau dirijaţi pe lângă titular şi ofereau informaţii despre acesta.

Carmen Chivu-Duţă

Stiliştii

Securitatea îşi alegea cu atenţie informatorii. Principalul motiv era că prin aceştia putea controla un întreg mediu. În cazul stiliştilor, de exemplu, informatorul „Horia”, făcând parte din delegaţia cultului stilist, plasat la un nivel de unde avea acces la informaţii şi persoane de rang înalt, putea da note informative despre cele mai importante probleme ale cultului.

Securităţii nu i s-a părut suficient faptul că putea influenţa cererile delegaţiei şi negocierile. Pentru a deţine controlul absolut, „Horia” trebuia permanent promovat în funcţia de şef al cultului.

Sfinţii Catacombelor Rusiei, samizdat 2015, împotriva cenzurii oficiale bisericeşti

Ceea ce a început în Rusia se va termina în America
Sfântul Ignatie de Harbin

Redacţia noastră are plăcuta surpriză de a constata apariţia unei traduceri în limba Română a unei lucrări de referinţă pentru cunoaşterea fenomenului Rezistenţei Orthodoxe în general şi al celui catacombnic în special, Sfinţii Catacombelor Rusiei de Ivan M. Andreev, editată în 1982 de Preacuvioşii Părinţi Serafim Rose şi Gherman Podmoşenski.

Judecând după următorul text de pe copertă „Acest volum se distribuie gratuit. Comercializarea sa este interzisă” şi după existenţa unui ISBN, deducem că este vorba nu doar de o ediţie electronică oferită gratuit pe internet, ci şi de o editare de carte fizică, cel puţin un tiraj; iar simpla menţiune „Bucureşti, 2015” în dreptul numelui editurii, ne aminteşte mai degrabă de renumitele ediţii samizdat din perioada sovietică, lucrări anonime dactilografiate ce circulau clandestin, interzise de cenzura regimului, adevărate acte de eroism ale editorilor, care prin gestul lor îşi puneau în pericol nu doar libertatea ci şi viaţa.

Din păcate, cunoaşterea şi cinstirea Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori din Rusia a rămas astăzi la fel de dificilă ca în perioada comunistă, căci cenzura mediilor oficiale bisericeşti este la fel de feroce ca în trecut. De pildă, la un festival internaţional „al filmului creştin” din Rusia anului 2014, un documentar ce prezenta personalitatea Sfântului Mucenic Iosif al Petrogradului, întâistătătorul a ceea ce s-a numit Biserica de Catacombe din Rusia, a fost interzis. (Amănunte în traducere aproximativă aici. Articolul original în lb. Rusă aici). Cât despre România, ce să mai vorbim…

Scrierea lui Ivan M. Andreev, caracterizată prin erudiţie, sobrietate şi profunzime, este numai o parte a acestei lucrări compilate de Părinţii Serafim Rose şi Gherman Podmoşenski; lucrarea, impresionantă nu atât prin volum (nu mai puţin de 560 de pagini), ci mai cu seamă prin conţinutul său, nu cuprinde doar aghiografii ale muceniciei sfinţilor catacombnici – asemenea în duh cu cele ale sfinţilor din vechime (!), ci şi mărturii despre şi documente ale Bisericii de Catacombe din Rusia, foarte importante pentru toţi cei ce vor să studieze istoria acestei manifestări vii a Creştinismului Orthodox în plin secol XX, o istorie cu totul necunoscută în spaţiul nostru Românesc şi nu numai.

Schismă sau separare? sau ceva despre dezbinările din sânul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’)

Corabia Bisericii, Mănăstirea Hurezi, pridvorul bisericii bolniţă

„ Erezia este groaznică nu doar fiindcă îi desparte pe eretici de Biserică, ci fiindcă aţâţă la dezbinări şi în sânul nostru, al celor ce păzim Credinţa cea Adevărată. ”

Sfântul Theofan Mărturisitorul

Aceste cuvinte ale Sfântului Theofan Mărturisitorul, rostite în vremea lungii perioade a ereziei iconoclaste, sunt credem lămuritoare pentru căutătorii sinceri ai Adevărului din vremea noastră.

Sfântul Vasilie cel Mare, iarăşi, zugrăvea cu acurateţe trista imagine a Bisericii din vremea sa, vreme în care existau ca şi astăzi mai multe sinoade mărturisind aceiaşi Dreaptă-Credinţă, dar despărţite între ele.

Aşadar disputele şi diviziunile de tipul ‘mateiţi-floriniţi’ sau cele inter-‘florinite’, respectiv inter-‘mateite’, nu sunt ceva nou în istoria Bisericii, iar neînţelegerile dintre Sinoadele Tradiţionaliste nu justifică în nici un fel rămânerea în comuniune cu pseudo-ierarhii eretici, dacă voim ca pentru mântuirea noastră să urmăm calea Părinţilor.

Istoria Bisericii ne oferă mai multe exemple din care putem înţelege că o separare jurisdicţională dintre cei ce păstrează aceeaşi Dreaptă-Credinţă nu este întotdeauna o schismă. Chiar dacă omeneşte ar putea fi vorba despre o schismă între Sinoade – grupurile de ierarhi nefiind în comuniune (nu se pomenesc între ele) – în realitate Dumnezeu nu le socoteşte schismă, căci harul Sfântului Duh lucrează deopotrivă în ele.

Acest adevăr se dovedeşte a fi de neînţeles, atât pentru detractorii Orthodoxiei Tradiţionaliste, cât şi pentru unii dintre cei ce se găsesc în interiorul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’). Primii, năimiţi ai structurilor oficiale căzute în ereziile ecumenismului şi serghianismului, folosesc retorica unei teorii a pretinsei unităţi de monolit a jurisdicţiilor oficiale (unitate poate, dar nu în Adevăr!), iar ceilalţi, animaţi nu de puţine ori de bune intenţii, ajung să vădească din păcate o lipsă de înţelegere a sobornicităţii, propovăduind exclusivismul jurisdicţional, printr-o retorică a unei pretinse infailibilităţi jurisdicţionale, uitând probabil că nici măcar sfinţii nu sunt infailibili, ci numai Consensul Patristic, învăţătura de credinţă Orthodoxă autentică.

Într-o împrejurare, un mirean venit să ia sfat duhovnicesc de la Cuviosul Părinte cu viaţă sfântă Ieronim al Eghinei, l-a întrebat: „Gheronda, cu cine ţineţi?” Bătrânul i-a răspuns: „Cu toţi.” „Bine, dar aceştia sunt certaţi!”, zise credinciosul; „Nu-i nimic, eu ţin cu toţi” i-a răspuns Avva Ieronim.

Credem că atitudinea Cuviosului Părinte Ieronim este vrednică de urmat, căci cu adevărat ambele grupuri tradiţionaliste ale Greciei şi-au dat sfinţii lor: Ieronim al Eghinei, Maica Myrtidiotissa, Irina de la Oinussa ai ‘floriniţilor’ (toţi sfinţindu-şi vieţile în comuniune cu pururea-pomenitul Arhiepiscop Auxentie); Spiridon al Trimitundei, Moise al Corinthului, Ignatie Betsis, Tarso cea Nebună pentru Hristos ai ‘mateiţilor’ (toţi sfinţindu-şi vieţile în comuniune cu pururea-pomenitul Andreas) – şi i-am numit aici doar pe câţiva dintre ei; (nu-i vom uita nici pe ziloţii aghioriţi isihaşti, despre care vom scrie cu alt prilej). Mărturie ne stau vieţile lor curate de mărturisire Orthodoxă şi de nevoinţă, darurile duhovniceşti de care s-au învrednicit de la Sfântul Duh şi sfintele lor moaşte, rămase nestricate după trecerea lor la Domnul.

Fie ca lupta şi nevoinţele lor să ne fie pildă!

Vă propunem în cele ce urmează, spre exemplificare, un text aparţinând unui teolog şi specialist în istoria Bisericii – nu ştim cărei jurisdicţii aparţinea, probabil Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), dacă nu chiar organismului oficial de la Moscova…

Schismă sau separare?
Ivan Vorobiev

Simbolul credinţei ortodoxe spune că Biserica este Una. Potrivit Sfinţilor Părinţi, când unitatea credinţei este ruptă, se petrece schisma. Dar istoria Bisericii ne oferă un număr de cazuri când comuniunea a fost întreruptă între două grupuri ce împărtăşeau aceeaşi credinţă, şi ambele grupuri au avut sfinţi, iar mai apoi s-au reunit [1]. Iată o listă a unor asemenea întâmplări:

SFÂNTA LUMINĂ – O minunată mărturie a dragostei lui Dumnezeu faţă de om

Încă din vechime creştinii veneau la Locurile sfinte pentru a dobândi Duh Sfânt, şi a se pregăti pentru Împărăţia Cerească.

Pogorârea Sfintei Lumini pe Sfântul Mormânt al Domnului în Sâmbăta Mare, este cea mai însemnată dintre toate minunile ziditoare de suflet.

Şi tot din vechime se ştie că Sfânta Lumină nu se pogoară decât numai la ortodocşi, ca dovadă sigură că numai ei păstrează dreapta credinţă apostolească. Iată cea mai puternică dovadă că Ortodoxia este Credinţa cea Adevărată.

Această minune evidentă se repetă în fiecare an, de multe veacuri, însă există şi două momente în istorie când nu s-a arătat atunci când era aşteptată:

Sfânta Lumină n-a apărut în anul 1101, când clerul grec şi latin au slujit împreună pentru venirea Sfintei Lumini. Istoricii consemnează că urmare a participării latinilor [papiştilor], Sfânta Lumină nu s-a mai pogorât în Sâmbăta Mare ca de obicei. Sfânta Lumină a apărut numai după ce grecii s-au rugat în lipsa latinilor, în Duminica Paştilor; atunci biserica Anastasis (a Învierii) s-a umplut de lumină. Numai apoi latinii au venit să ia lumină de la greci.

Un fapt cu totul ascuns de cenzura oficială bisericească din vremea noastră este şi acela că Sfânta Lumină nu s-a pogorât nici în tristul Paşte din anul 1923. În acea perioadă Patriarhul Rusiei, Tihon, fusese îndepărtat de la cârma Bisericii Ruse, iar conferinţa tâlhărească după model protestant la ordinul masoneriei a adoptat inovaţia nou-calendaristă în unele Biserici Ortodoxe – un calendar papist anatemizat între altele de Sinodul de la 1584 şi osândit de Enciclica Patriarhilor de la 1848.

Atunci, o facţiune a ierarhilor aflaţi la conducere, nou-calendarişti reformişti masoni, au reuşit să-l atragă de partea lor pe Constantin IV, patriarhul Ierusalimului; însă aceste relaţii au avut cele mai triste urmări pentru acel patriarh. Astfel, Sfânta Lumină nu s-a mai pogorât la rugăciunile patriarhului, iar mulţimea arabilor exaltaţi, folosindu-se de paza dezordonată a administraţiei turceşti, l-au asasinat pe patriarh.[1]

Persecution in Romania

During this period, the True Orthodox Christians of Romania were also undergoing persecution. Metropolitan Vlasie writes: “The Romanian King Charles II left his wife Maria, who came from Constantinople and was married again to a Jewess. Charles II did not want to abandon his throne, but was forced to abdicate since he had married a non-Christian. His son Michael was only 8 years old, so a regent was needed. Patriarch Miron became the regent. The political circumstances of that time were complicated by the fact that the government had been dissolved, and in order to maintain the constitution the regent had to become Prime Minister. Thus in 1936 the patriarch became both regent and Prime Minister – the complete master of the country. He had the power to annihilate our Church, and he used it in full measure: he destroyed all our churches and arrested all the clergy, the monastics and the leaders of the Old Calendarist groups.