Scrisoare către un fost student la o așa-zisă facultate de teologie din România

~ † ~

Am primit pe adresa redacției următorul e-mail:

Doamne ajută,

Vă mulțumesc din toată inima pentru acest adevărat tezaur ortodox pe care îl faceți cunoscut lumii prin blogul dumneavoastră și fie-i pomenirea veșnică dreptcredinciosului mărturisitor și mucenic părinte Patric, acest adevărat Sfânt Părinte contemporan datorită căruia am înțeles cu adevărat ce este Sfânta Ortodoxie.

Întemeiat pe ce-ați publicat, am scris o scrisoare către un fost student la o facultate de (ne-)teologie din România, care a fost implicat într-un accident auto în care mașina a fost distrusă aproape în totalitate, dar el a scăpat în mod uimitor fără nici o zgârietură.

V-o redau mai jos, cu rugămintea ca dacă vi se pare de folos, să o publicați, dar fără numele expeditorului și destinatarului, fiindcă n-au nici o importanță.

Vă mulțumesc și Dumnezeu să vă ajute în lucrarea dumneavoastră de mântuire.

N.

Mai întâi vă mulțumim pentru cuvintele frumoase. Nădăjduim ca scrierile și pilda vieții Părintelui Patric, ca și ale Vlădicăi Averchie, pe care cu ajutorul lui Dumnezeu le-am publicat și le vom mai publica pe sait,  să ne fie dreptar, nouă și tuturor celor ce nu sunt nepăsători față de mântuirea lor. Am ales să publicăm această scrisoare deoarece credem că face întrucâtva o sinteză a ceea ce am dorit prin ceea ce am publicat de-a lungul vremii și credem că poate fi de folos și altor cititori, care o pot prelua sau o pot folosi ca sursă de inspirație.

Redacția

~ † ~

Dragă . . .,

Am văzut si eu fotografiile de la accident de pe site. Este impresionant cum Dumnezeu te-a ocrotit!

Mă gândesc că această șansă de a trăi pe care ți-a dat-o este pentru a te responsabiliza în sensul mântuirii, așa cum fiecare dintre noi trebuie să fim responsabili înaintea lui Dumnezeu, adică să conștientizăm că trebuie să ne luăm în serios credința. Dar nu este vorba de o responsabilizare omenească, ci de o responsabilizare să-i spunem duhovnicească. Dar vezi, mulți vorbesc despre duhovnicie și încearcă să ia ochii cu asta, dar ascund o altă necesitate la fel de importantă pentru mântuire fără de care nu se poate.

Întreruperea comuniunii cu ereticii și interpretarea Canonului 15 (I-II Constantinopol)

Am primit de curând din spaţiul basarabean pe adresa de e-mail a redacţiei noastre un studiu privind Întreruperea comuniunii cu ereticii și interpretarea Canonului 15 (I-II Constantinopol) semnată Frăţia Ortodoxă Sf. Ignatie Briancianinov, pe care citind-o, am considerat că se cuvine să o publicăm, deoarece reprezintă un document întemeiat pe învățătura patristică, nereinterpretată potrivit unor interese sau a unei confuzii mai mult sau mai puțin întreținute, așa cum am văzut că se practică acum, în contextul îngrădirii unor clerici și mireni din biserica oficială ce a avut loc după pseudo-sinodul eretic de la Creta din iunie 2017.

– O viziune integră asupra Canonului 15: contextul istoric și limitele canonului.
– Care este de fapt scopul întreruperii comuniunii?
– Întreruperea pomenirii ereticilor este opțională sau obligatorie?
– Pe cine trebuie să pomenească ortodocșii în loc de episcopul căzut în eres?
– Care este relația creștinilor îngrădiți cu episcopii din alte eparhii?
– Comuniunea trebuie întreruptă doar cu ereticii sau și cu cei care rămân în comuniune cu aceștia?
– Continuă a fi valide tainele ereticilor dacă aceștia încă nu au fost condamnați nominal?

Bineînțeles că toate aceste probleme au o importanță fundamentală, de aceea noi am încercat să găsim răspunsurile bineplăcute lui Dumnezeu, pe care să le putem însuși având conștiința curată că nu mergem împotriva voii Sale.

Scriu semnatarii acestui document ecleziologic pe pagina lor de internet lumea-ortodoxa.ro

Un document pe care îl socotim aşadar de folos pentru cei cu adevărat interesaţi de studiul – şi praxisul – învăţăturii de Credinţă Orthodoxe. (Pentru a-l putea descărca sau citi, clic pe imaginea de mai jos)

Întreruperea comuniunii cu ereticii și interpretarea Canonului 15 (I-II Constantinopol)

A se citi şi:

Mărturisire de Credinţă Ortodoxă în faţa eresului ecumenist

Carte Orthodoxă Tradiţionalistă: Părintele Theodorit Aghioritul – ’Convorbiri din pustie despre ecumenism’ (Gr)

Epistolia arhimandritului Filotheu Zervakos către arhimandritul Chiprian

(şi o rugăminte publicată de Danion Vasile pe blogul său)

Rugămintea pe care am citit-o deunăzi pe blogul binecunoscutului teolog şi scriitor Danion Vasile, ne-a dus cu gândul la textul unei scurte, dar pline de sens epistolii, pe care am citit-o cu ceva vreme în urmă, şi pe care o găsim a fi foarte potrivită ceasului de faţă; astfel încât o traducem şi publicăm, cu regretul că n-am făcut-o deja până acum.

Îndemnăm la rându-ne, pe toţi cititorii saitului nostru, să ajute la cumpărarea cărţilor de poveşti ale lui Danion Vasile – şi credeţi-ne că nu o facem doar dintr-un soi de ‘solidaritate de breaslă’, ci fiindcă este vorba de un lucru de calitate, deci chiar socotim că aceste cărţi de poveşti scrise de Danion Vasile merită a fi citite şi promovate!

~ † ~

Epistolia arhimandritului Filotheu Zervakos
către arhimandritul Chiprian

Paros, 14 Februarie 1969 [potrivit Calendarului Patristic]

Preacuviosului arhimandrit Chiprian,
fiului meu duhovnicesc întru Domnul,
salutări şi bune urări,

Am primit copia răspunsului sfinţiei tale către mitropolitul Atticăi şi Megarei. Răspunsul este bun şi potrivit; de acum fii curajos şi gata pentru încercările şi scârbele ce vor veni. În lume, spune Mântuitorul, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, căci mâhnirea voastră se va preface în bucurie. Să suferim toate şi să primim cu bucurie confiscarea bunurilor noastre, jignirile, ocările, batjocurile, prigoanele și orice prin care L-am putea dobândi doar pe Hristos… Sus să avem inimile! Să ne înălţăm sufletele şi inimile la Cel ce locuieşte în Cer, rugându-ne pentru ajutor şi izbăvirea lumii de nenorocirile ce vin asupra ei.

Dacă voi fi în viaţă, voi veni în a doua săptămână a Postului şi vom pune şi celelalte treburi în rânduială.

Cu dragoste părintească şi din toată inima,
† Arhimandritul Filotheu

Epistolie a arhimandritului Filotheu Zervakos, părintele duhovnicesc al arhimandritului Chiprian [Kutsumbas], cu binecuvântarea căruia acesta din urmă, dimpreună cu întreaga sa obşte, a părăsit biserica oficială nou-calendaristă a Greciei, alăturându-se în 1969 Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) sau Bisericii Adevăraţilor Creştini Orthodocşi ai Greciei. Această scrisoare a fost prilejuită de răspunsul pe care arhimandritul Chiprian l-a trimis episcopului nou-calendarist al locului, în care argumenta şi totodată anunţa părăsirea bisericii oficiale.

Video: Episcopul Ambrozie al Methoniei despre Părintele Filotheu Zervakos

NOTĂ:

Părintele Vasilie Sakkas despre harul la nou-calendarişti, dar şi despre manipulările oficialilor şi Istoria adevărată a Bisericii

Sfântul Mitropolit Filaret al ROCOR dimpreună cu ierarhi ai celor două Sinoade Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) din Grecia, Calist al Corinthului (‘florinit’) şi Epifanie de Cipru (‘mateit’)

De-a lungul vremii, disputa cu privire la existenţa harului în bisericile oficiale (adică mai întâi cele ce au introdus noul calendar iar mai apoi şi cele ce nu au schimbat calendarul dar au căzut în erezia ecumenismului, toate păstrând comuniunea liturgică între ele şi cu patriarhia Constantinopolului [1]), a constituit motiv de dezbinare în cadrul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (adică ‘vechi-calendariste’) din Grecia. Nu de puţine ori au existat retractări şi reveniri cu privire le existenţa sau neexistenţa harului, din partea pururea-pomenitului ierarh Hrisostom al Florinei şi a urmaşilor săi; episcopul Matei de Bresthena a fost cel ce a întrerupt comuniunea liturgică cu acesta încă din perioada de început, din pricina faptului că Hrisostom de Florina susţinea teoria „schismei potenţiale” (en dynamei) a nou-calendariştilor, până când aceştia vor fi judecaţi şi osâniţi de un Sinod Pan-Orthodox, iar Mathei susţinea că nou-calendariştii pierduseră deja harul (schisma en energeia, ori principiul „switch-off„), aceasta potrivit condamnărilor anterioare (Sigilionul sau Pecetluirea din 1583 [2], osândirea noului calendar papist din 1593, etc.). Surprinzător ar putea fi faptul că argumente demne de luat în seamă au existat şi de o parte şi de cealaltă, cel puţin până la o vreme, care credem că s-a plinit odată cu anatema împotriva ereziei ecumenismului pronunţată de o Biserică locală, Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR) în anul 1983 [3], adică la ceva vreme după trecerea lor la Domnul [4]. Cei doi ierarhi au purtat de altfel de-a lungul vremii o corespondenţă în care fiecare îşi argumenta poziţia.

Ar mai trebui spus că ambele opinii, contrare, au coexistat latent, mai puţin oficial şi mai cu seamă neoficial, nu doar în cadrul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) privite în ansamblu, dar chiar şi în cadrul aceleiaşi jurisdicţii, fapt ce a generat nu de puţine ori certuri.

Această dilemă a izvodit aşadar dezbinare, iar dezbinarea a provocat o slăbire a impactului pe care l-ar fi putut avea Mişcarea Tradiţionalistă. Însă dincolo de această controversă, Mărturisirea de Credinţă a Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste este în esenţă aceiaşi, căci Sfinţii Părinţi n-au scris nicăieri că dacă cei ce propovăduiesc erezia, adică ereticii, ar continua să aibe har, Orthodocşii ar fi obligaţi să păstreze comuniunea cu ei, ci dimpotrivă, ei trebuie să se îngrădească prin ruperea comuniunii cu aceştia (potrivit Canonului 15 de la Sinodul I-II) şi să formeze astfel Rezistenţa Orthodoxă bineplăcută lui Dumnezeu (potrivit sintagmei Sfântului Theodor Studitul). În acest sens, mărturia Sfântului Maxim Mărturisitorul este pilduitoare; întrebat cu viclenie de către eretici dacă crede că doar el se va mântui iar ceilalţi se vor pierde, Sfântul Maxim le-a răspuns pomenind atitudinea celor trei tineri din Babilon şi a lui Daniel în groapa cu lei, care luau aminte la sine-şi iar nu la ceilalţi:

Sfinţii Catacombelor Rusiei, samizdat 2015, împotriva cenzurii oficiale bisericeşti

Ceea ce a început în Rusia se va termina în America
Sfântul Ignatie de Harbin

Redacţia noastră are plăcuta surpriză de a constata apariţia unei traduceri în limba Română a unei lucrări de referinţă pentru cunoaşterea fenomenului Rezistenţei Orthodoxe în general şi al celui catacombnic în special, Sfinţii Catacombelor Rusiei de Ivan M. Andreev, editată în 1982 de Preacuvioşii Părinţi Serafim Rose şi Gherman Podmoşenski.

Judecând după următorul text de pe copertă „Acest volum se distribuie gratuit. Comercializarea sa este interzisă” şi după existenţa unui ISBN, deducem că este vorba nu doar de o ediţie electronică oferită gratuit pe internet, ci şi de o editare de carte fizică, cel puţin un tiraj; iar simpla menţiune „Bucureşti, 2015” în dreptul numelui editurii, ne aminteşte mai degrabă de renumitele ediţii samizdat din perioada sovietică, lucrări anonime dactilografiate ce circulau clandestin, interzise de cenzura regimului, adevărate acte de eroism ale editorilor, care prin gestul lor îşi puneau în pericol nu doar libertatea ci şi viaţa.

Din păcate, cunoaşterea şi cinstirea Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori din Rusia a rămas astăzi la fel de dificilă ca în perioada comunistă, căci cenzura mediilor oficiale bisericeşti este la fel de feroce ca în trecut. De pildă, la un festival internaţional „al filmului creştin” din Rusia anului 2014, un documentar ce prezenta personalitatea Sfântului Mucenic Iosif al Petrogradului, întâistătătorul a ceea ce s-a numit Biserica de Catacombe din Rusia, a fost interzis. (Amănunte în traducere aproximativă aici. Articolul original în lb. Rusă aici). Cât despre România, ce să mai vorbim…

Scrierea lui Ivan M. Andreev, caracterizată prin erudiţie, sobrietate şi profunzime, este numai o parte a acestei lucrări compilate de Părinţii Serafim Rose şi Gherman Podmoşenski; lucrarea, impresionantă nu atât prin volum (nu mai puţin de 560 de pagini), ci mai cu seamă prin conţinutul său, nu cuprinde doar aghiografii ale muceniciei sfinţilor catacombnici – asemenea în duh cu cele ale sfinţilor din vechime (!), ci şi mărturii despre şi documente ale Bisericii de Catacombe din Rusia, foarte importante pentru toţi cei ce vor să studieze istoria acestei manifestări vii a Creştinismului Orthodox în plin secol XX, o istorie cu totul necunoscută în spaţiul nostru Românesc şi nu numai.

Mărturisire de Credinţă Ortodoxă în faţa eresului ecumenist

Am primit de curând din spaţiul basarabean pe adresa de e-mail a redacţiei noastre o Mărturisire de Credinţă Ortodoxă în faţa eresului ecumenist semnată Frăţia Ortodoxă Sf. Ignatie Briancianinov, pe care citind-o am considerat că se cuvine să o publicăm, deoarece reprezintă un document ecleziologic tradiţionalist pertinent, alcătuit într-o manieră concisă şi având o argumentaţie de bun simţ.

Următoarele subpuncte ale capitolului IV. Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente ne-au atras mai cu seamă atenţia – la care considerăm că se oferă răspunsuri de bun simţ:

– „Trebuie să rămânem în „Bisericile canonice”
– „Îngrădirea de ecumenişti este schismă”
– „Ereticii trebuie dintâi osândiţi de un sinod ortodox”
– „Îngrădirea de eretici este recomandată de canoane, dar nu este
obligatorie”
– „Ecumenismul e o părere privată a episcopului şi nu ne afectează”
– „Încă nu a avut loc un sinod tâlhăresc”
– „Comuniunea cu ecumeniştii trebuie păstrată din iconomie”
– „Mulţi părinţi cu viaţă sfântă nu au rupt comuniunea cu ierarhii
ecumenişti”

Un document pe care îl socotim aşadar de folos pentru cei cu adevărat interesaţi de studiul – şi praxisul – învăţăturii de Credinţă Orthodoxe. (Pentru a-l putea descărca sau citi, clic pe imaginea de mai jos)

Mărturisire de Credinţă Ortodoxă în faţa eresului ecumenist

 A se citi şi:

Întreruperea comuniunii cu ereticii și interpretarea canonului 15 (I-II Constantinopol)

Carte Orthodoxă Tradiţionalistă: Părintele Theodorit Aghioritul – ’Convorbiri din pustie despre ecumenism’ (Gr)

Actualitate: O unire ce ridică multe întrebări

7/20 martie 2014: Întâistătătorul noii structuri sinodale, Calinic, dimpreună cu Chiprian al II-lea, mitropolitul fostului grup sinodal cunoscut sub numele de ”chiprianit”, stând de-a dreapta şi de-a stânga tronului arhieresc din arhondaricul Mănăstirii de la Fili, pe care tronează fotografia fostului întemeietor Chiprian.

Acelaşi ierarh Calinic, slujind panihida la mormântul fostului întemeietor al ’chiprianismului’.

Învăţătura ecleziologică de căpătâi a lui Chiprian de Fili este aceea a existenţei Tainelor la nou-calendarişti şi în Bisericile oficiale ecumeniste, până la condamnarea de către un Sinod Ecumenic.

’Chiprianismul’ susţine că hotărârile unui Sinod local – precum anatema ROCOR din 1983 împotriva ereziei ecumenismului – pot fi validate doar de un viitor ’Mare Sinod al Adevăratei Biserici Ortodoxe’ asemănător Sinoadelor Ecumenice. (A se vedea nu doar ’Tezele Ecleziologice’ ale lui Chiprian de Fili, ci şi Acordul comun ce a stat la temelia unirii dintre cele două grupuri sinodale, Cap. VII. pct. 3).

În încercarea de a dogmatisi/justifica pretinsa existenţă a harului sfinţitor în Taine la ereticii ecumenişti, ’chiprianismul’ răstălmăceşte eretic sintagma Sfântului Ioann Gură de Aur „mădularele bolnave ale Bisericii” care se referă strict la păcătoşii ce caută vindecarea în Biserică, văzută ca spital, şi nicidecum la eretici, care prin erezia lor ies în afara ei, dimpreună cu cei ce continuă să păstreze comuniunea cu aceştia.

Mulţi istorici, analişti şi comentatori din sfera Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste cred că schisma ’chiprianită’ a apărut ca reacţie împotriva anatemei ROCOR asupra ecumenismului; anatema fiind pronunţată în 1983, iar Chiprian lansându-şi tezele ecleziologice în 1984.

În Duminica a III-a a Postului Mare din acest an (2014) a avut loc în Grecia unirea dintre GOC-Calinic (cunoscut ca sinodul ”kiousit”, după numele fostului întâistătător Hrisostom Kiousis) şi ’Sinodul în Rezistenţă’ (cunoscut ca sinodul ”chiprianit”, după numele fondatorului) şi intrarea în comuniune deplină cu grupurile sinodale aflate până atunci în comuniune cu ’Sinodul în Rezistenţă’: sinoadele ’de stil vechi’ din Bulgaria (practic un exarhat ”chiprianit”), din România (Slătioara) şi ROCOR-Agatanghel (aripa desprinsă din ROCOR-Lavru după unirea cu Moscova, care a rămas în continuare în comuniune cu sinodul ”chiprianit”). Această unire a fost exprimată prin împreună-slujirea ce s-a săvârşit cu acest prilej.

Unirea s-a întemeiat pe un proiect comun adoptat de cele două grupuri sinodale, un acord între GOC-Calinic şi ’Sinodul în Rezistenţă’, ce se dovedeşte a fi mărturisirea de credinţă comună. Documentul, intitulat ”Adevărata Biserică Ortodoxă în faţa ereziei ecumenismului”, se referă şi la una dintre chestiunile ecleziologice care a stârnit de-a lungul vremii multe discuţii în lumea jurisdicţiilor Orthodoxe tradiţionaliste: existenţa Tainelor în jurisdicţiile oficiale.

Această chestiune face mai cu seamă acum obiectul polemicilor: mulţi văd în ea biruinţa ”chiprianiţilor” asupra ”kiousiţilor”, şi nu neîntemeiat, căci mărturisirea de credinţă oficială a GOC-Calinicos, era potrivit hotărârilor sinodale contemporane din 1935, 1950 şi 1974 absenţa harului de la nou-calendarişti. Noua formulare, în care se renunţă la categoric şi se introduce echivocul sau ambiguitatea – probabil pentru o mai lesnicioasă reinterpretare în funcţie de interes, nesocoteşte după părerea noastră atât Sigilionul de la 1583 cât şi anatema împotriva ereziei ecumenismului din 1983 a Bisericii Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), care anatemizează ereticii ecumenişti şi pe cei ce păstrează cu bună ştiinţă comuniunea cu aceştia (ierarhi, clerici, monahi, mireni). Desigur, aceasta este o formulare de compromis, ce vădeşte cedarea ”kiousiţilor” în favoarea ”chiprianiţilor”, fiindcă una dintre ”dogmele” de căpătâi ale ”chiprianiţilor” este şi aceea că numai un Sinod Ecumenic poate valida ceea ce a hotărât un Sinod local (a se vedea mai cu seamă punctul 6 din capitolul VI şi capitolul VII ale documentului, dar şi Scrisoarea deschisă de protest care tratează pe larg această chestiune). Noi însă, vedem mai degrabă în această reformulare o cale deschisă sau o punte către conservatorii din Bisericile oficiale – cum ar fi probabil teologii Theodor Zissis, Dimitrie Tselengidis sau Gheorghe Metallinos sau chiar către ierarhi cum ar fi Serafim de Pireu – şi către alte persoane care nu mai suferă comuniunea cu pseudo-ierarhii eretici ecumenişti (care pregătesc deja pentru 2016 un pseudo-sinod ”mare şi extraordinar” de sorginte antihristică), dar cărora în acelaşi timp le vine greu să creadă că Bisericile oficiale din care vin nu mai au har; credem că se urmăreşte astfel pentru viitor şi o posibilă unire cu conservatorii – mai exact spus, o trecere a acestora în tabăra tradiţionaliştilor – în vederea convocării unui Mare Sinod, ca alternativă la pseudo-sinodul antihristic al oficialilor din 2016. Şi, în definitiv, ce-i împiedică pe toţi să se aşeze la aceiaşi masă pentru a discuta probleme canonice şi dogmatice, dacă sunt sinceri?

1987: Epistolia Misiunii Orthodoxe Franceze

La sfârşitul anului 1987, credincioşii Orthodocşi tradiţionalişti din Franţa aveau încă nădejdea că Biserica Rusă din Afara Graniţelor îşi va îndrepta până la urmă activităţile necanonice ce crescuseră la o cotă alarmantă în acea jurisdicţie. Ierarhul lor, Antonie de Geneva, a fost unul dintre episcopii ruşi ce erau lacşi în relaţiile cu jurisdicţiile ecumeniste, şi aceasta încă din timpul vieţii Sfântului Mitropolit Filaret. În 1986, odată cu trecerea la Domnul a Sfântului Mitropolit Filaret, arhiepiscopul Antonie a emis un ukaz oficial în care a declarat că preoţii săi sunt liberi să slujească cu clerul nou-calendarist al jurisdicţiilor ecumeniste. Iar odată cu pastorala mitropolitului Vitalie de Naşterea Domnului din anul 1986, cele mai negre temeri ale Misiunii Orthodoxe Franceze s-au adeverit. Aceste temeri i-au fost adresate direct mitropolitului Vitalie în următoarea epistolă:

Paris

19 Martie / 1Aprilie 1987

Înaltpreasfinţitului Mitropolit Vitalie

Întâistătătorul Soborului Arhieresc

al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor

Războiul este mai bun decât o pace care desparte de Dumnezeu

Sfântul Symeon Noul Theolog

Înaltpreasfinţite binecuvintează,

În timpul întâlnirii noastre din luna iunie a anului 1986 de la Mănăstirea Lesna, unde ne-aţi primit părinteşte şi aţi ascultat problemele noastre, ne-aţi cerut să avem răbdare până în vremea în care „vă veţi pune încălţările de mitropolit”, potrivit propriei voastre spuse. Am fost aşadar răbdători, rămânând tăcuţi, dar în loc de a vedea problemele noastre rezolvate, am descoperit cu mare uimire în pastorala voastră la Naşterea Domnului că tezele ecleziologice ale vlădicăi Antonie de Geneva sunt acum acceptate oficial de către Biserica Rusă din Afara Graniţelor. Nu mai întâlnim rigoarea mărturisirii voastre de credinţă şi aceasta ne întristează foarte mult.

Privitor la anatema aţi spus: „Am pronunţat anatema împotriva ecumenismului doar pentru fiii Bisericii noastre, dar prin acest act invităm, ca să spunem aşa, foarte smerit, dar ferm, blând dar hotărât, Bisericile locale să reflecteze.”

Suntem îngroziţi de această interpretare a anatemei, pe care n-am întâlnit-o nicăieri în Tradiţia Sfinţilor Părinţi, nici în cea a canoniştilor noştri. O anatema nu este o invitaţie la reflecţie, ci un blestem asupra unei false învăţături şi asupra celor ce o propovăduiesc – fiindcă nu există erezie fără eretici. Toate anatemele date de Părinţi şi de Soboare îi lovesc pe eretici şi ereziile acestora. Acum însă, potrivit teoriei vlădicăi Antonie de Geneva, pe care aţi îmbrăţişat-o în chip vădit, noi ne putem ruga cu cei ce se află în aceste erezii. Căci Bisericile oficiale, pe care acum le recunoaşteţi ca a alcătui Orthodoxia, sunt toate mădulare ale Consiliului Mondial al Bisericilor, ale cărui statute mărturisesc că nici o biserică anume nu poate susţine că deţine singură tot adevărul. Prin intrarea în Consiliul Mondial al Bisericilor ca membru organic [mădular], fiecare dintre jurisdicţiile ortodoxe oficiale s-a lepădat de Biserica Orthodoxă cea Una.

O anatemă fără eretic, se anulează aşadar pe sine şi ruşinează pe cei ce au dat-o.

În Pidalion, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: cu omul cel ce [prin anatema] se va despărţi de Dumnezeu şi de Biserică şi va fi afierosit diavolului, nimeni să cuteze a se aduna şi a se împărtăşi împreună, ci încă toţi credincioşii se despart de dânsul.

Mărturisirea de Credinţă Orthodoxă a Sinodul Bisericii Ortodoxe Nord-Americane (HOCNA)

Continuăm iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, publicarea în traducere a unor Mărturisiri de Credinţă sau ecleziologii ale diferitelor Sinoade Orthodoxe Tradiţionaliste, precum şi ale unor Părinţi Ziloţi Aghioriţi contemporani nouă. Bunul Dumnezeu să-i întărească pre toţi în sfânta lor luptă bineplăcută Lui! Amin.

Mărturisirea de Credinţă ce o publicăm acum, aparţine Sinodului Bisericii Ortodoxe Nord-Americane (HOCNA), şi este îmbrăţişată – atât oficial, cât poate mai ales neoficial – de o destul de largă parte din rândul celorlalte Sinoade ale Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) – ierarhi, preoţi, monahi şi mireni.

Interesantă, mai cu seamă, mărturisirea HOCNA cu privire la momentul retragerii harului, având în vedere diferitele situaţii concrete din Istoria Bisericii. Şi redacţia noastră, o consideră obiectivă.

P.S. Acachie Pappas (II) & P.C. Stareţ Methodie de la Esfigmenu

Cum stilişti??!! Ce va să zică stilişti??!! Sfântul Munte are aşa încă de la începutul începuturilor: să n-aibă episcop, să pomenească pe cine vrea!! Nu-i dator să se-amestece în conducerea Sfântului Munte vreun patriarh!

Părintele Dionisie Igant

A se vedea şi:

Părinţii esfigmeniţi condamnaţi pentru vina de a fi ortodocşi

Scrisoarea Părintelui Savva Esfigmenitul

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

Pilda Sfântului Maxim Mărturisitorul

Sfântul Vasilie cel Mare şi Rezistenţa Ortodoxă

Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă (‘vechi-calendaristă’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011

Părinţii esfigmeniţi condamnaţi pentru vina de a fi ortodocşi

Calendarul a fost schimbat numai pentru a uşura apropierea de neortodocşi, nicidecum pentru motive astronomice, nici pentru motive de comoditate. Aşa cum Constantinopolul a fost cucerit în secolul XV printr-o poartă mică, lăsată deschisă în zidul cetăţii, putem spune astăzi că tocmai calendarul a fost mica poartă ce a permis forţelor oculte să pună mâna pe patriarhia Constantinopolului. Se ştie astăzi cu certitudine că Meletie Metaxakis care a hotărât schimbarea şi patriarhul Atenagora care a impus-o, aparţineau acestor forţe oculte.

Nu este posibil să relativizăm credinţa. Credinţa noastră nu se discută, ea se mărturiseşte. Ea nu este proprietatea noastră, ea ne-a fost revelată şi este absolută.

† Părintele Patric Ranson

Drapelul monahilor în rezistenţă de la Mănăstirea Esfigmenu şi al părinţilor ziloţi

La 6 aprilie 2011 calendar papist, cei trei membrii ai Curţii de Apel din Salonic i-au condamnat din nou pe cei 14 monahi esfigmeniţi dimpreună cu părintele lor stareţ Methodie; de această dată la şase luni de închisoare pentru … „ocupaţie ilegală a mănăstirii”.

În paralel Curtea a validat şi decizia Chinotitei neo-atonite de a expulza monahii esfigmeniţi din mănăstirea lor şi a subliniat obligaţia statului Grec de a pune imediat în aplicare aceste decizii.

În timpul audierii, monahii au refuzat cu fermitate să se supună acestor decizii abuzive: „Murim mai bine-n Sfânta noastră Mănăstire decât s-o părăsim!” au strigat ei atunci.

Prigoana la care sunt supuşi de atâta vreme părinţii esfigmeniţi, de pe urma căreia au fost muceniciţi deja cinci dintre ei, este răspunsul stăpânirii lumii acesteia şi a legii ei strâmbe la refuzul acestor părinţi de a fi părtaşi ereziei ecumenismului, refuz exprimat canonic [1] prin întreruperea comuniunii liturgice [euharistice] cu patriarhia eretică a Constantinopolului şi cu celelalte jurisdicţii oficiale şi prin intrarea sub omoforul unui Sinod Adevărat-Orthodox (adică tradiţionalist sau ‘vechi-calendarist’) [2]; aşadar răspunsul pentru „vina” de a voi şi a fi pur şi simplu ortodocşi.

Legitimitatea patristică şi canonică a atitudinii monahilor esfigmeniţi şi a ziloţilor aghioriţi în general, este argumentată cu precizie şi pe larg în cartea pururea-pomenitului Părinte Patric Ranson ‘Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol’, carte tradusă şi oferită de redacţia noastră, pe care o recomandăm tuturor celor ce doresc să înţeleagă ce se petrece în vremurile noastre în Muntele Athos.

Despre lipsa fricii de Dumnezeu a Chinotitei neo-atonite nu ne mirăm, cu toată afişarea unei ortodoxii de faţadă, căci vădită este! Îndeajuns să ne uităm la infama condamnare a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), la expulzarea părinţilor din Schitul Sfântului Ilie şi la prigoana pe care o întreţine împreună cu autorităţile de ani de zile asupra monahilor esfigmeniţi, în urma căreia au murit monahi.

Vor aplica acum tiranic autorităţile poliţieneşti din Grecia aceste abuzive decizii, având în vedere uriaşul renume şi autoritatea de care se bucură părinţii de la Mănăstirea Esfigmenu în rândul poporului, dar şi – paradoxal sau nu – în rândul unora dintre conservatorii nou-calendarişti din Grecia?

Doi dintre părinţii muceniciţi în prigoana asupra Sfintei Mănăstiri Esfigmenu

Lupta părinţilor esfigmeniţi precum şi a celorlalţi părinţi ziloţi aghioriţi este pe viaţă şi pe moarte: fie mântuirea veşnică prin păzirea Orthodoxiei întregi, fie moartea veşnică prin trădarea Orthodoxiei; iar păzirea Orthodoxiei în chip deplin este condiţia pentru dobândirea mântuirii veşnice, indiferent de moartea pământească ce li s-ar pregăti.

Schismă sau separare? sau ceva despre dezbinările din sânul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’)

Corabia Bisericii, Mănăstirea Hurezi, pridvorul bisericii bolniţă

„ Erezia este groaznică nu doar fiindcă îi desparte pe eretici de Biserică, ci fiindcă aţâţă la dezbinări şi în sânul nostru, al celor ce păzim Credinţa cea Adevărată. ”

Sfântul Theofan Mărturisitorul

Aceste cuvinte ale Sfântului Theofan Mărturisitorul, rostite în vremea lungii perioade a ereziei iconoclaste, sunt credem lămuritoare pentru căutătorii sinceri ai Adevărului din vremea noastră.

Sfântul Vasilie cel Mare, iarăşi, zugrăvea cu acurateţe trista imagine a Bisericii din vremea sa, vreme în care existau ca şi astăzi mai multe sinoade mărturisind aceiaşi Dreaptă-Credinţă, dar despărţite între ele.

Aşadar disputele şi diviziunile de tipul ‘mateiţi-floriniţi’ sau cele inter-‘florinite’, respectiv inter-‘mateite’, nu sunt ceva nou în istoria Bisericii, iar neînţelegerile dintre Sinoadele Tradiţionaliste nu justifică în nici un fel rămânerea în comuniune cu pseudo-ierarhii eretici, dacă voim ca pentru mântuirea noastră să urmăm calea Părinţilor.

Istoria Bisericii ne oferă mai multe exemple din care putem înţelege că o separare jurisdicţională dintre cei ce păstrează aceeaşi Dreaptă-Credinţă nu este întotdeauna o schismă. Chiar dacă omeneşte ar putea fi vorba despre o schismă între Sinoade – grupurile de ierarhi nefiind în comuniune (nu se pomenesc între ele) – în realitate Dumnezeu nu le socoteşte schismă, căci harul Sfântului Duh lucrează deopotrivă în ele.

Acest adevăr se dovedeşte a fi de neînţeles, atât pentru detractorii Orthodoxiei Tradiţionaliste, cât şi pentru unii dintre cei ce se găsesc în interiorul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’). Primii, năimiţi ai structurilor oficiale căzute în ereziile ecumenismului şi serghianismului, folosesc retorica unei teorii a pretinsei unităţi de monolit a jurisdicţiilor oficiale (unitate poate, dar nu în Adevăr!), iar ceilalţi, animaţi nu de puţine ori de bune intenţii, ajung să vădească din păcate o lipsă de înţelegere a sobornicităţii, propovăduind exclusivismul jurisdicţional, printr-o retorică a unei pretinse infailibilităţi jurisdicţionale, uitând probabil că nici măcar sfinţii nu sunt infailibili, ci numai Consensul Patristic, învăţătura de credinţă Orthodoxă autentică.

Într-o împrejurare, un mirean venit să ia sfat duhovnicesc de la Cuviosul Părinte cu viaţă sfântă Ieronim al Eghinei, l-a întrebat: „Gheronda, cu cine ţineţi?” Bătrânul i-a răspuns: „Cu toţi.” „Bine, dar aceştia sunt certaţi!”, zise credinciosul; „Nu-i nimic, eu ţin cu toţi” i-a răspuns Avva Ieronim.

Credem că atitudinea Cuviosului Părinte Ieronim este vrednică de urmat, căci cu adevărat ambele grupuri tradiţionaliste ale Greciei şi-au dat sfinţii lor: Ieronim al Eghinei, Maica Myrtidiotissa, Irina de la Oinussa ai ‘floriniţilor’ (toţi sfinţindu-şi vieţile în comuniune cu pururea-pomenitul Arhiepiscop Auxentie); Spiridon al Trimitundei, Moise al Corinthului, Ignatie Betsis, Tarso cea Nebună pentru Hristos ai ‘mateiţilor’ (toţi sfinţindu-şi vieţile în comuniune cu pururea-pomenitul Andreas) – şi i-am numit aici doar pe câţiva dintre ei; (nu-i vom uita nici pe ziloţii aghioriţi isihaşti, despre care vom scrie cu alt prilej). Mărturie ne stau vieţile lor curate de mărturisire Orthodoxă şi de nevoinţă, darurile duhovniceşti de care s-au învrednicit de la Sfântul Duh şi sfintele lor moaşte, rămase nestricate după trecerea lor la Domnul.

Fie ca lupta şi nevoinţele lor să ne fie pildă!

Vă propunem în cele ce urmează, spre exemplificare, un text aparţinând unui teolog şi specialist în istoria Bisericii – nu ştim cărei jurisdicţii aparţinea, probabil Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), dacă nu chiar organismului oficial de la Moscova…

Schismă sau separare?
Ivan Vorobiev

Simbolul credinţei ortodoxe spune că Biserica este Una. Potrivit Sfinţilor Părinţi, când unitatea credinţei este ruptă, se petrece schisma. Dar istoria Bisericii ne oferă un număr de cazuri când comuniunea a fost întreruptă între două grupuri ce împărtăşeau aceeaşi credinţă, şi ambele grupuri au avut sfinţi, iar mai apoi s-au reunit [1]. Iată o listă a unor asemenea întâmplări:

Anatema împotriva ereziei ecumenismului pronunţată în Duminica Biruinţei Ortodoxiei

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă luptată de vrăjmaşii păgâni şi eretici

Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, ANATEMA!

Dată de Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, august 1983, iscălită de toţi episcopii, spre a fi adăugată la sfârşitul anatemelor din Synodicon, şi pomenită întotdeauna în prima Duminică a Postului Mare, Duminica Biruinţei Ortodoxiei.

A se citi şi:

Anatema împotriva ecumenismului – Părintele Patric Ranson

Pilda Sfântului Maxim Mărturisitorul

Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe aceea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. […] Chiar dacă tot universul va fi în comuniune cu patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Maxim Mărturisitorul

Astăzi, 21 ianuarie Calendar Ortodox, (3 februarie calendar papist), Biserica Dreptslăvitoare a Răsăritului face slăvita prăznuire a Sfântului Cuviosului Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul.

Atunci când toţi patriarhii, din convingere sau de frica împăratului, au devenit monoteliţi, Sfântul Maxim, care era simplu monah, nu a primit să se împărtăşească cu ei. Pentru el problema nu era aceea a canonicităţii acestor biserici, ci înainte de toate aceea a Ortodoxiei lor. Fără credinţa cea dreaptă, la ce ar folosi presupusa lor „canonicitate”?

Când trimişii patriarhului au venit la el în temniţă au încercat să-l facă să creadă că este în afara Bisericii, căci toate bisericile locale erau oficial monotelite:

De ce Biserică ţii? De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite. Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi!

Grăit-a Sfântul:

Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe acea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire. Totuşi eu vreau să cunosc mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi, unitatea întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai rupe comuniunea cu voi.

Apoi, văzând că această mărturisire se îndepărta de Adevăr, Sfântul Maxim nu a primit să semneze.

Mai apoi, când patriarhul Romei care era încă ortodox, în ciuda spuselor trimişilor Patriarhatului, a condamnat monotelismul patriarhilor răsăriteni, Sfântul Maxim a mărturisit că, fiind lipsiţi de credinţa ortodoxă, patriarhii acestor aşezări şi-au pierdut continuitatea apostolică, deci şi ‘puterea de a lega şi a dezlega‘.

A mai spus sfântul:

Au fost depuşi şi lipsiţi de treapta preoţiei în sinodul local ce s-a întrunit de curând la Roma. Ce Taine mai pot ei săvârşi? Sau ce duh va coborî asupra celor ce sunt hirotoniţi de ei?

Vrăşmaşii lui au încercat să-l facă să spună vorbe de prisos, întrebându-l astfel:

Atunci, doar tu te vei mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde?

Iară sfântul, cu mare înţelepciune de la Duhul Sfânt care se odihnea întru el, răspunse:

În Babilon, când tot poporul se închina statuii de aur, cei Trei Sfinţi Tineri nu osândeau pe nimeni la pieire. Ei nu se îngrijeau de ce făceau ceilalţi, ci erau cu băgare de seamă la ce făceau ei înşişi, din teamă să nu se înstrăineze de adevărata milă. Ca şi ei, aruncat în groapa cu lei, Daniel nu osândea pe nimeni dintre cei ce nu se rugau lui Dumnezeu, pentru a împlini legea lui Darius, ci el păzea în inimă lucrarea sa şi a voit mai degrabă să moară decât să păcătuiască împotriva conştiinţei sale, călcând Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu mă opreşte să osândesc pe cineva sau să pretind că doar eu mă mântuiesc! Acestea fiind zise, voi alege mai degrabă să mor decât să apostaziez în vreun fel de la credinţa cea adevărată şi să sufăr apoi chinurile conştiinţei.

Zis-au lui:

Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din Constantinopol? Căci aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mâine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din preacuratele Taine.

Răspuns-a cuviosul:

Chiar dacă tot universul va fi în comuniune cu patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou la credinţă.

Cum se vede, poziţia Sfântului Maxim este clară, de unde şi numele de Mărturisitorul: criteriul Ortodoxiei este credinţa apostolică, scripturistică şi patristică, şi nu patriarhii, Bisericile locale prin ele însele. Dacă ele încetează să mai mărturisească credinţa transmisă până atunci, trebuie să ne rupem de ele pentru că au încetat să mai aibă autoritatea dată de Hristos Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopii. [1]

După pilda Sfântului Maxim, o putem înfăţişa şi pe cea a Sfântului Theodor Studitul care, în timpul prigoanelor iconoclaste, nu a primit comuniunea cu patriarhii potrivnici icoanelor, nici chiar cu patriarhul ortodox – când acesta din urmă, de teamă, a încălcat canoanele slujind a patra căsătorie a împăratului.

Vedem că această atitudine ortodoxă a fost întărită de canoanele Sinodului I-II, citate mai sus.

fragment din Părintele Patric Ranson, Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol

NOTĂ:

[1]. Deci o Biserică locală, oricare ar fi ea, nu este criteriul credinţei, ci dimpotrivă, credinţa universală este criteriul eclezialităţii unei Biserici locale. A se vedea, pe această temă, comentariul lui Wladimir Guettée despre vestita frază a Sfântului Irineu de Lyon (Împotriva ereziilor, III, 3), pe care au vrut să-l facă să spună că Roma era prin firea ei centrul adevăratei învăţături, centru cu care toţi trebuia în mod obligatoriu să se potrivească. Sfântul Irineu demonstrează, dimpotrivă, Orthodoxia Bisericii din Roma din acea vreme, prin potrivirea sa cu credinţa mărturisită pretutindeni: W. Guettée, De la Papauté, L’Age d’Homme, Lausanne, 1990, pg. 64-68.

A se vedea şi:

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

Sfântul Vasilie cel Mare şi Rezistenţa Ortodoxă

Carte Orthodoxă Tradiţionalistă: Părintele Patric Ranson Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol

Epistolia Stareţului Savva de la Esfigmenu

Ieromonahul Ioan Vasilevski – Ecumenismul – Religia globală a lui antihrist

MESAJUL PĂRINTELUI NICHITA PAŞCAN, 15/30 oct. 2010

În urma unui e-mail primit pe adresa redacţiei noastre din partea părintelui Nichita Paşcan şi a celor dimpreună cu dânsul, am găsit firesc să răspundem rugăminţii de a trimite o legătură către un fişier video ce conţine un mesaj al sfinţiei sale.

Redacţia noastră preţuieşte sinceritatea părintelui Nichita, se bucură şi mulţumeşte pentru încrederea pe care sfinţia sa ne-o arată (după cum se poate vedea din înregistrarea video).

Aşteptăm cu viu interes mesajele şi comunicatele din partea părintelui şi a celor dimpreună cu dânsul, pe care le vom publica cu drag în pagina noastră.

Oameni precum părintele Nichita adeveresc faptul că lupta pentru Adevărata Ortodoxie nu este zadarnică. Cu harul lui Dumnezeu, oricâte valuri potrivnice ar fi stârnite asupra mărturisitorilor ei, ele vor fi zdrobite de piatra cea nesocotită de vrăjmaşi, HRISTOS.

Acestei sfinte lupte îi aducem şi noi, după puteri, smerita noastră cinstire.

Fie ca pilda părintelui să fie urmată şi de alţii, cu aceiaşi sinceritate, în Duhul Adevărului, spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor lor şi ale aproapelui lor!

~ † ~

– MESAJUL PĂRINTELUI NICHITA PAŞCAN, 15/30 oct. 2010 –

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Fiindcă am primit multe apeluri telefonice, legate de problema cipurilor, de problema calendarului şi de multe alte probleme, dorim să aducem câteva lămuriri în acest sens:

Cu timpul intenţionăm să renunţăm la internet, dar pentru nevoia ceasului de faţă vom mai trimite unele completări ale mărturisirii pe saitul traditiaortodoxa.wordpress.com. Atenţionăm că numai ceea ce postăm pe acest sait este sigur de la noi, iar ceea ce apare pe alte saituri este posibil să fie trunchiat, sau şi mai grav, falsificat, aşa cum s-a şi întâmplat. Deja am aflat despre un text fals, la care s-au ataşat semnăturile noastre. Atragem atenţia că singurul text semnat de noi, până acum, este Mărturisirea de credinţă, care are 16 pagini, plus anexele: argumentaţie clară împotriva ereziei ecumenismului.

Am dori ca cei care citesc mărturisirea să nu lase deoparte anexele, care sunt mai importante decât însăşi mărturisirea, pentru că sunt scrieri şi exemple ale Sfinţilor Părinţi mărturisitori. Amin.

1. MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ A PARINTELUI NICHITA PAŞCAN [fost duhovnic al Mănăstirii Brâncoveni din Judeţul Olt] ÎMPREUNĂ CU 29 DE VIEŢUITOARE DIN OBŞTEA MĂNĂSTIRII, privind ruperea comuniunii euharistice cu Patriarhia Română (B.O.R.) şi cu celelalte jurisdicţii ale Ortodoxiei Oficiale.

2. ANEXE: ARGUMENTAŢIE ÎMPOTRIVA EREZIEI ECUMENISMULUI

~ † ~

Citiţi şi:

EVENIMENT DE PROPORŢII FĂRĂ PRECEDENT ZGUDUIE ESTABLISHMENTUL B.O.R.

Cum se manipulează informaţia în mediile pseudo-conservatoare cripto-ecumeniste şi despre diferenţa dintre conservatori, pseudo-conservatori cripto-ecumenişti şi tradiţionalişti