Olga Moss
Feriţi-vă de lupii în piei de oaie
Veşti primite de curând din Rusia şi Serbia vorbesc despre faptul că mitropolitul Patriarhiei Moscovei Antonie de Suroj (Bloom) este considerat sfânt şi ar putea fi canonizat, iar Calendarul Sf. Herman a inclus data morţii sale în ediţia din 2006, acreditându-l astfel ca sfânt. Toate acestea m-au determinat să-i cer soţiei mele, doamnei Olga Moss, să scrie o mărturie personală, întrucât a fost foarte apropiată câţiva ani de acest mitropolit, în anii ’70. Unii ar putea obiecta că nu ar trebui să vorbim morţii de rău. Răspunsul nostru este: dacă, prin necunoaşterea adevărului despre cineva care a murit, cei în viaţă vor fi duşi în greşeală de suflet distrugătoare, prin închinarea la un pseudo-sfânt, a cărei învăţătură era eretică şi a cărei viaţă era necurată, atunci este mai bine ca adevărul să fie spus – mai bine poate chiar şi pentru el, oriunde s-ar afla acum.
Nădăjduim să fim iertaţi de cititori că pentru a pune în context aceste fapte, soţia mea a inclus câteva detalii biografice despre viaţa sa.
Vladimir Moss
M-am născut în Batavia, Indonezia. Tatăl meu era olandez şi lucra la o bancă olandeză. Mama, născută Maria Arsenievna Morozova, era rusoaică albă din Moscova. Cam la fiecare şase luni trebuia să ne mutam în alt oraş. Toate şcolile la care am mers erau protestante. Când războiul a izbucnit, mama şi cu mine am fost închise de japonezi trei luni şi jumătate, 100 de zile mai exact, iar apoi într-un lagăr de concentrare aproape doi ani.
După război am venit în Anglia cu primul meu soţ, un ofiţer englez ce lucra în Gurkhas, Java. Am intrat în anglicanism şi am botezat pe cei patru copii ai mei acolo. Uitându-mă la bisericile frumoase cu vitralii cu apostoli şi sfinţi şi ascultând crezul recitat, credeam că anglicanismul este credinţa apostolească. Însă cam pe la vârsta de 40 de ani, am simţit că ceva lipsea în biserici. Mă săturasem să ascult [atâtea] cuvântări despre sărăcia lumii a treia şi despre politică, dar niciodată despre subiecte duhovniceşti, precum îngerii, moartea, iadul etc sau despre o tălmăcire mai adâncă a Scripturii. Atunci am întâlnit pe cineva care ţinea de Patriarhia Moscovei, în Ennismore Gardens, la Londra. În acea duminică am mers acolo, iar când am intrat şi am auzit cântându-se „Iisus Hristos” am înţeles câtă foame aveam de a mă închina Mielului. Inima mea tânjea după hrana duhovnicească şi închinare.
Dintotdeauna, copil fiind, am crezut în Dumnezeiasca Taină a Trupului şi Sângelui lui Hristos. Mama, ca ortodoxă, obişnuia să mă ducă la liturghiile ortodoxe, în vreme ce tata, protestant, mă ducea în „biserica apostolică”. Când aveam vreo 9 ani, când tata era în permisie, iar noi stăteam cu rudele mamei la Paris, l-am întâlnit pe Vlădica Ioann Maximovici.
TRADIŢIA ORTODOXĂ 