Colecţia revistei ‘Orthodox Word’ (1965-1982) în format pdf

Am primit pe adresa redacţiei noastre următorul e-mail, pe care îl publicăm cu bucurie:

https://app.box.com/s/cnkab1qo48r1h1rh5503wmv0aqiw6uqq

file 1.7 GB

Let me know if you have trouble downloading these are Samizdat, very hard to find online.
Platina has the copyright and does not want the magazines to be available.
It is not a matter of money – it is deceitful church politics.

„An evil faith and a false church is arising.”
(Bishop Theophan the Recluse †)

Avem aşadar cu toţii posibilitatea de a descărca [1] aceste materiale ‘de primă mână’: colecţia scanată a revistei Orthodox Word dintre anii 1965-1982, adică numerele revistei editate de Părintele Serafim Rose în răstimpul vieţii sale pământeşti.

Din studiul acestor materiale [2], adică direct de la sursă, putem înţelege poziţia ecleziologică a Părintelui Serafim Rose, poziţie pe care cenzura oficială bisericească s-a căznit să ne-o ascundă, încercând cu neruşinare să confişte imaginea lui (deşi Părintele Serafim făcea parte din ROCOR, o Biserică pe care oficialii o considerau schismatică!). Însă, în ciuda puterii financiare şi a mijloacelor colosale pe care le posedă establishmentul bisiericilor oficiale, adevărul iese la lumină şi nu poate fi niciodată înfrânt.

Putem remarca de pildă faptul că la puţină vreme înaintea trecerii sale la Domnul, Părintele Serafim Rose publica în paginile revistei pe care o edita dimpreună cu părintele Gherman Podmoşenski, o seamă de materiale dedicate Ortodoxiei Româneşti, ce cuprindeau o prezentare a ortodocşilor vechi-calendarişti de la Slătioara şi două traduceri în limba Engleză din scrierile părintelui Gheorghe Calciu [3], prefaţate de părintele Serafim; este vorba despre № 102, ianuarie-februarie 1982 (părintele Serafim Rose a trecut la Domnul în luna septembrie a anului 1982).

Sfinţii Catacombelor Rusiei, samizdat 2015, împotriva cenzurii oficiale bisericeşti

Ceea ce a început în Rusia se va termina în America
Sfântul Ignatie de Harbin

Redacţia noastră are plăcuta surpriză de a constata apariţia unei traduceri în limba Română a unei lucrări de referinţă pentru cunoaşterea fenomenului Rezistenţei Orthodoxe în general şi al celui catacombnic în special, Sfinţii Catacombelor Rusiei de Ivan M. Andreev, editată în 1982 de Preacuvioşii Părinţi Serafim Rose şi Gherman Podmoşenski.

Judecând după următorul text de pe copertă „Acest volum se distribuie gratuit. Comercializarea sa este interzisă” şi după existenţa unui ISBN, deducem că este vorba nu doar de o ediţie electronică oferită gratuit pe internet, ci şi de o editare de carte fizică, cel puţin un tiraj; iar simpla menţiune „Bucureşti, 2015” în dreptul numelui editurii, ne aminteşte mai degrabă de renumitele ediţii samizdat din perioada sovietică, lucrări anonime dactilografiate ce circulau clandestin, interzise de cenzura regimului, adevărate acte de eroism ale editorilor, care prin gestul lor îşi puneau în pericol nu doar libertatea ci şi viaţa.

Din păcate, cunoaşterea şi cinstirea Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori din Rusia a rămas astăzi la fel de dificilă ca în perioada comunistă, căci cenzura mediilor oficiale bisericeşti este la fel de feroce ca în trecut. De pildă, la un festival internaţional „al filmului creştin” din Rusia anului 2014, un documentar ce prezenta personalitatea Sfântului Mucenic Iosif al Petrogradului, întâistătătorul a ceea ce s-a numit Biserica de Catacombe din Rusia, a fost interzis. (Amănunte în traducere aproximativă aici. Articolul original în lb. Rusă aici). Cât despre România, ce să mai vorbim…

Scrierea lui Ivan M. Andreev, caracterizată prin erudiţie, sobrietate şi profunzime, este numai o parte a acestei lucrări compilate de Părinţii Serafim Rose şi Gherman Podmoşenski; lucrarea, impresionantă nu atât prin volum (nu mai puţin de 560 de pagini), ci mai cu seamă prin conţinutul său, nu cuprinde doar aghiografii ale muceniciei sfinţilor catacombnici – asemenea în duh cu cele ale sfinţilor din vechime (!), ci şi mărturii despre şi documente ale Bisericii de Catacombe din Rusia, foarte importante pentru toţi cei ce vor să studieze istoria acestei manifestări vii a Creştinismului Orthodox în plin secol XX, o istorie cu totul necunoscută în spaţiul nostru Românesc şi nu numai.

1992: Interviu cu Părintele Patric Ranson ‘Marea iubire constă în a spune Adevărul’

~ † ~

În 1992, cu puţin înainte de trecerea la Domnul a pururea-pomenitului Părinte Patric Ranson, etnologul şi teologul român Costion Nicolescu lua un interviu părintelui la Paris. Interviul a fost publicat în suplimentul cultural al ziarului Cotidianul, Alfa şi Omega, ce apărea la acea vreme şi era editat de acelaşi autor.

Deşi un interviu de prezentare, acest material are aceiaşi acurateţe şi forţă ca orice izvodea inima şi mintea neostenitului Părinte Patric, aflate, fără putinţă de tăgadă, sub înrâurirea Sfântului Duh, temelia statorniciei sale în Adevăr.

Rămas până astăzi unul din materialele de referinţă cu privire la Orthodoxia Tradiţionalistă/Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă (sau ‘vechi-calendaristă’) – despre care se auzea atunci pentru prima dată în spaţiul nostru românesc, se cuvenea, fără îndoială, a fi restituit tuturor celor interesaţi – umilă lucrare pe care redacţia noastră o săvârşeşte acum cu multă bucurie, cu ajutorul şi spre slava lui Dumnezeu.

Iată aşadar acest interviu, precedat de cuvintele autorului (în parte retraduse din limba franceză).

Părintele Patric

Un om uriaş de statură, cu o inimă de o rară bunătate şi generozitate, entuziast, elocvent, plin de însufleţire. Purta un fes preoţesc de felul celor ruseşti sau sârbeşti, coborât până pe sprâncene, dându-i un aer oarecum teribil, subliniindu-i scânteierea ochilor şi lăsând impresia că te afli în faţa unei forţe dezlănţuite, de nestăvilit. Fără fes, părea cu mult mai tânăr şi mai puţin dezlănţuit. Avea pregătire filosofică.

El este teologul Frăţiei, fiind bine pus la punct cu dogmele şi canoanele Bisericii, cu istoria ei, cu opera Sfinţilor Părinţi, dar şi cu cea a marilor teologi contemporani. Are darul rar de a descoperi şi a combate devierile dogmatice şi canonice, chiar atunci când ele se ascund sub exprimări sau gesturi aparent nevinovate.

Alfa şi Omega, №2, 24 decembrie 1992

Părintele Patric este unul dintre cugetele strălucite, vii, un străjer al teologiei ortodoxe contemporane. Întreaga sa viaţă şi-a dedicat-o, fără rezerve, Adevărului de Credinţă Ortodox. A-l da la o parte zicând că era un ‘stilist’, ar fi nu doar o greşeală, ci şi o impietate. Nu era preocupat de ‘stilul vechi’, ci de chestiunea adevărului dogmatic într-o lume ortodoxă care prea începe să relativizeze totul.

El a înţeles foarte bine şi a explicat tuturor celor ce voiau să-l asculte, că o dragoste adevărată nu poate exista fără mărturisirea deplină a Adevărului de Credinţă.

Alfa şi Omega, №4, 16 aprilie 1993

Păstrez şi astăzi, după aproape 10 ani, mireasma arzătoare a prieteniei sale vulcanice, revărsate cu inegalabilă generozitate asupra mea.

Riscul de a fi ortodox, Ed. Σοφία, Bucureşti 2002

 

– Marea iubire constă în a spune Adevărul –

Interviu cu Părintele Patric Ranson
realizat de Costion Nicolescu

 

– Când şi cum a fost creată Frăţia Ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama ?

– Frăţia Ortodoxă a fost creată în anul 1983 şi revista sa teologică, Lumina Taborului, a apărut în anul următor. Eram câţiva ortodocşi francezi în diferite oraşe ale Franţei, unii cadre didactice universitare, alţii studenţi şi alţii având diferite profesiuni Toţi voiam să facem cunoscute teologia şi comorile vieţii ortodoxe în lumea Europei Occidentale, din ce în ce mai secătuită spiritual. Mai întâi am creat Centrul de Studii Teologice Sfântul Grigorie Palama, am ţinut conferinţe la Şcoala Normală Superioară din strada Ulm, ceea ce ne-a permis să constatăm confuzia contemporanilor noştri: de fapt, cei mai mulţi dintre catolicii şi protestanţii veniţi să asculte conferinţele noastre despre Ortodoxie nu ştiau nimic despre propria lor tradiţie. Trebuia deci să le explicăm mai întâi propria lor teologie, înainte de a le arăta prin ce anume ea se îndepărta de teologia revelată a Prorocilor, a Apostolilor, a Sfinţilor Părinţi, care este teologia Bisericii Ortodoxe.

Am vrea să spunem fraţilor noştri români în ce măsură s-au pierdut criteriile unei judecăţi sănătoase în Europa Occidentală. Cea mai mare parte a ideologiilor, doctrinelor politice şi filosofilor sunt uzate pentru că, la un moment dat, ele nu mai sunt capabile să ofere criterii care să le facă acceptabile. Profund convinşi că din vremurile apostolice numai Biserica Ortodoxă a lui Hristos este criteriul absolut, revelat, dumnezeiesc şi omenesc, atât pentru spiritualitate, cât şi pentru dogme, că singur Hristos oferă o soluţie tuturor problemelor omului, noi am vrut să spunem aceasta semenilor noştri şi am întemeiat Frăţia Ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama.

– Cine sunt membrii acestei Frăţii ?

1987: Epistolia Misiunii Orthodoxe Franceze

La sfârşitul anului 1987, credincioşii Orthodocşi tradiţionalişti din Franţa aveau încă nădejdea că Biserica Rusă din Afara Graniţelor îşi va îndrepta până la urmă activităţile necanonice ce crescuseră la o cotă alarmantă în acea jurisdicţie. Ierarhul lor, Antonie de Geneva, a fost unul dintre episcopii ruşi ce erau lacşi în relaţiile cu jurisdicţiile ecumeniste, şi aceasta încă din timpul vieţii Sfântului Mitropolit Filaret. În 1986, odată cu trecerea la Domnul a Sfântului Mitropolit Filaret, arhiepiscopul Antonie a emis un ukaz oficial în care a declarat că preoţii săi sunt liberi să slujească cu clerul nou-calendarist al jurisdicţiilor ecumeniste. Iar odată cu pastorala mitropolitului Vitalie de Naşterea Domnului din anul 1986, cele mai negre temeri ale Misiunii Orthodoxe Franceze s-au adeverit. Aceste temeri i-au fost adresate direct mitropolitului Vitalie în următoarea epistolă:

Paris

19 Martie / 1Aprilie 1987

Înaltpreasfinţitului Mitropolit Vitalie

Întâistătătorul Soborului Arhieresc

al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor

Războiul este mai bun decât o pace care desparte de Dumnezeu

Sfântul Symeon Noul Theolog

Înaltpreasfinţite binecuvintează,

În timpul întâlnirii noastre din luna iunie a anului 1986 de la Mănăstirea Lesna, unde ne-aţi primit părinteşte şi aţi ascultat problemele noastre, ne-aţi cerut să avem răbdare până în vremea în care „vă veţi pune încălţările de mitropolit”, potrivit propriei voastre spuse. Am fost aşadar răbdători, rămânând tăcuţi, dar în loc de a vedea problemele noastre rezolvate, am descoperit cu mare uimire în pastorala voastră la Naşterea Domnului că tezele ecleziologice ale vlădicăi Antonie de Geneva sunt acum acceptate oficial de către Biserica Rusă din Afara Graniţelor. Nu mai întâlnim rigoarea mărturisirii voastre de credinţă şi aceasta ne întristează foarte mult.

Privitor la anatema aţi spus: „Am pronunţat anatema împotriva ecumenismului doar pentru fiii Bisericii noastre, dar prin acest act invităm, ca să spunem aşa, foarte smerit, dar ferm, blând dar hotărât, Bisericile locale să reflecteze.”

Suntem îngroziţi de această interpretare a anatemei, pe care n-am întâlnit-o nicăieri în Tradiţia Sfinţilor Părinţi, nici în cea a canoniştilor noştri. O anatema nu este o invitaţie la reflecţie, ci un blestem asupra unei false învăţături şi asupra celor ce o propovăduiesc – fiindcă nu există erezie fără eretici. Toate anatemele date de Părinţi şi de Soboare îi lovesc pe eretici şi ereziile acestora. Acum însă, potrivit teoriei vlădicăi Antonie de Geneva, pe care aţi îmbrăţişat-o în chip vădit, noi ne putem ruga cu cei ce se află în aceste erezii. Căci Bisericile oficiale, pe care acum le recunoaşteţi ca a alcătui Orthodoxia, sunt toate mădulare ale Consiliului Mondial al Bisericilor, ale cărui statute mărturisesc că nici o biserică anume nu poate susţine că deţine singură tot adevărul. Prin intrarea în Consiliul Mondial al Bisericilor ca membru organic [mădular], fiecare dintre jurisdicţiile ortodoxe oficiale s-a lepădat de Biserica Orthodoxă cea Una.

O anatemă fără eretic, se anulează aşadar pe sine şi ruşinează pe cei ce au dat-o.

În Pidalion, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: cu omul cel ce [prin anatema] se va despărţi de Dumnezeu şi de Biserică şi va fi afierosit diavolului, nimeni să cuteze a se aduna şi a se împărtăşi împreună, ci încă toţi credincioşii se despart de dânsul.

Sfântul Ioann Gură de Aur – Opt omilii împotriva iudeilor (engl.)

Sfântul Ioann Gură de Aur

~ † ~

Vă oferim acum o legătură către o lucrare a Sfântului Ioann Gură de Aur despre care remarcăm că nu a fost tradusă, deşi în România s-a tradus mult din opera Sfântului Ioann Hrisostom:

http://en.wikisource.org/wiki/Eight_Homilies_Against_the_Jews

~ † ~

La temă:

Sfântul Cosma Etolul – Sa nu ne asemănăm jidovilor, ca să luăm osânda lui Dumnezeu

Sfântul Nicolae Velimirovici – Ce este Europa

Ciornosotnicii, Sfântul Ioann de Kronştadt şi evreii

Acatistul necenzurat al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava

Prohodul [necenzurat al] Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Cazania Duminicii Mironosiţelor

Despre mărinimia sufletească

Fraţi creştini,

Aţi auzit toate cele cu privire la îngroparea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Aţi auzit cum Iosif s-a făcut slujitor îngropării, iar mironosiţele, întâiele vestitoare ale învierii Lui. Este de mare folos să cercetăm partea cea bună pentru care oamenii aceştia s-au învrednicit de atât de mare har. Vedem cum pentru o astfel de ispravă curajul era atât de trebuincios, căci fără el astfel de lucruri nu puteau să se săvârşească. Dacă ar fi fost fricoşi, frica i-ar fi împiedecat. Curajul însă este puterea multor fapte bune. Când spunem acest lucru, nu ne gândim la curajul dat de puterea trupească, ci Ia cel dat de puterea sufletească, care se mai numeşte şi mărinimie sufletească. Puterea trupească o naşte firea, iar pe cea sufletească o naşte voinţa omului. De aceea nu se poale face nimeni viteaz, când trupul lui este slab, dar mare la suflet se face ori cine voieşte. Această mărinimie sufletească o avea Iosif cel cu bună vază şi sfintele femei mironosiţe. Neamul jidovilor ura de moarte pe Iisus Hristos. Cărturarii, fariseii, învăţătorii legii, preoţii, arhiereii, adunarea toată L-au dat pe Iisus morţii ca pe un răzvrătit şi hulitor de cele sfinte. Toţi au strigat cu glas tare către Pilat: ,,Ia-l, ia-l, răstigneşte-l!”: Jidovii, din zavistia cea fără de măsură şi din răutatea lor cea mare, căutau să omoare şi pe ucenicii lui Hristos. De aceea, toţi ucenicii au fugit de frică, s-au răspândit şi L-au lăsat singur pe Învăţătorul lor. Numai doi, Ioan şi Petru, au mers cu Dânsul. Pe Ioan îl acoperea prietenia arhierească; iar Petru, deşi întâi L-a urmat cu osârdie, pe urmă însă s-a înfricoşat atât de mult, încât cu jurământ s-a lepădat de Hristos, de trei ori, Iosif, ca să-şi ajungă scopul său, trebuia să intre în curtea domnească, unde totdeauna se afla mulţime de jidovi. Cerând de la Pilat trupul Domnului Iisus, se. descoperea pe el că este ucenic devotat al lui Hristos şi că îl iubeşte pe Dascălul său mai mult decât toţi ceilalţi ucenici ai Săi. Acest lucru era de ajuns ca să ridice asupra lui prigoana, şi vrăjmăşia jidovilor. Luarea de pe cruce, cu atâta evlavie, a trupului Domnului, giulgiul cel de in curat, mormântul cel săpat în stâncă, piatra cea mare de pe uşa mormântului, toate erau răni în inima înrăiţilor jidovi, de la care Iosif nu se putea aştepta la altceva mai bun, decât la prigoane şi la primejduirea vieţii sale. Dar el se îmbărbătează, îndrăzneşte şi vine la Pilat, descoperindu-se singur că este ucenic al lui Hristos; cere şi ia trupul Lui. Mărinimia sufletească l-a făcut slujitor al îngropării Stăpânului tuturor. El a miluit pre Cel ce. a miluit neamul omenesc; a învelit cu giulgiu pre Cel ce îmbracă cerul cu nori; a dăruit mormânt Celui ce a sculat din morminte pre cei morţi; a îngropat pre Cel ce a îngropat păcatul lumii. Iosife, de trei ori fericite, cinstite sunt mâinile tale, care au atins trupul Domnului. Fericiţi sunt ochii tăi, care au văzut mort şi gol pre Cel Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu; sfântă este gura ta, care a sărutat picioarele Dătătorului de viaţă. O, prea slăvită mărinimie sufletească! O, dar minunat, de care s-a învrednicit Iosif, cel plin de curaj bărbătesc!

Ciornosotnicii, Sfântul Ioann de Kronştadt şi evreii

Vă prezentăm în cele ce urmează, în traducere, o scurtă prezentare a unui fenomen interesant, în care mulţi pot vedea o mare asemănare cu ceea ce a fost Mişcarea Legionară din perioada interbelică în România: mişcarea intitulată Ciornaia Sotnia din Rusia.

La cele de mai jos mai trebuieşte adăugat că mulţi l-au văzut pe Sfântul Ioann de Kronştadt drept conducătorul duhovnicesc al Ciornosotnicilor. Astfel că, într-o înşiruire firească, vă prezentăm apoi, tot în traducere, un extras din cartea lui I. K. Surski, Părintele Ioann de Kronştadt, editată la Belgrad în 1938, ce ne dezvăluie felul mucenicesc prin care a trecut la Domnul Sfântul Ioann din Kronştadt; titlul acestui fragment, este grăitor: ‘Părintele Ioann de Kronştadt şi evreii’.

~ † ~

Atât pentru istoricii occidentali, cât şi pentru cei sovietici, denumirea de ciornosotnici este echivalentă cu cea de „antisemiţi ruşi”. În ediţiile sovietice, ciornosotnicii erau caracterizaţi ca „membri ai unor organizaţii monarhiste responsabile de pogromurile împotriva evreilor din Rusia, la începutul sec. XX, a căror activitate era îndreptată spre lupta cu mişcarea revoluţionară”.

Printre aceste organizaţii se numărau „Partidul monarhist rus”, „Uniunea poporului rus”, purtând numele de Legiune a Arhanghelului Mihail (!! –n. n.), „Uniunea cetăţenilor ruşi”, „Drujina sfântă” şi altele, care se formaseră stihinic după revoluţia din 1905.

Ciornaia Sotnia = Sotnia Neagră (sotnia = escadron); denumirea respectivă se întâlneşte în letopiseţele Ruseşti, începând cu secolul al XII-lea. Istoricul Kliucevski observă în acest context că societatea Rusă era împărţită în două categorii de cetăţeni: slujivîie (funcţionari aflaţi în slujba statului) şi ciornîie, numiţi şi zemskie, între care se numărau atât ceilalţi orăşeni cât şi ţăranii liberi. În vremurile tulburi, când autorităţile oficiale se dovedeau a fi neputincioase, aceste sotnii organizate din proprie iniţiativă au jucat un rol preponderent în păstrarea statalităţii monarhiste.

Schismă sau separare? sau ceva despre dezbinările din sânul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’)

Corabia Bisericii, Mănăstirea Hurezi, pridvorul bisericii bolniţă

„ Erezia este groaznică nu doar fiindcă îi desparte pe eretici de Biserică, ci fiindcă aţâţă la dezbinări şi în sânul nostru, al celor ce păzim Credinţa cea Adevărată. ”

Sfântul Theofan Mărturisitorul

Aceste cuvinte ale Sfântului Theofan Mărturisitorul, rostite în vremea lungii perioade a ereziei iconoclaste, sunt credem lămuritoare pentru căutătorii sinceri ai Adevărului din vremea noastră.

Sfântul Vasilie cel Mare, iarăşi, zugrăvea cu acurateţe trista imagine a Bisericii din vremea sa, vreme în care existau ca şi astăzi mai multe sinoade mărturisind aceiaşi Dreaptă-Credinţă, dar despărţite între ele.

Aşadar disputele şi diviziunile de tipul ‘mateiţi-floriniţi’ sau cele inter-‘florinite’, respectiv inter-‘mateite’, nu sunt ceva nou în istoria Bisericii, iar neînţelegerile dintre Sinoadele Tradiţionaliste nu justifică în nici un fel rămânerea în comuniune cu pseudo-ierarhii eretici, dacă voim ca pentru mântuirea noastră să urmăm calea Părinţilor.

Istoria Bisericii ne oferă mai multe exemple din care putem înţelege că o separare jurisdicţională dintre cei ce păstrează aceeaşi Dreaptă-Credinţă nu este întotdeauna o schismă. Chiar dacă omeneşte ar putea fi vorba despre o schismă între Sinoade – grupurile de ierarhi nefiind în comuniune (nu se pomenesc între ele) – în realitate Dumnezeu nu le socoteşte schismă, căci harul Sfântului Duh lucrează deopotrivă în ele.

Acest adevăr se dovedeşte a fi de neînţeles, atât pentru detractorii Orthodoxiei Tradiţionaliste, cât şi pentru unii dintre cei ce se găsesc în interiorul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’). Primii, năimiţi ai structurilor oficiale căzute în ereziile ecumenismului şi serghianismului, folosesc retorica unei teorii a pretinsei unităţi de monolit a jurisdicţiilor oficiale (unitate poate, dar nu în Adevăr!), iar ceilalţi, animaţi nu de puţine ori de bune intenţii, ajung să vădească din păcate o lipsă de înţelegere a sobornicităţii, propovăduind exclusivismul jurisdicţional, printr-o retorică a unei pretinse infailibilităţi jurisdicţionale, uitând probabil că nici măcar sfinţii nu sunt infailibili, ci numai Consensul Patristic, învăţătura de credinţă Orthodoxă autentică.

Într-o împrejurare, un mirean venit să ia sfat duhovnicesc de la Cuviosul Părinte cu viaţă sfântă Ieronim al Eghinei, l-a întrebat: „Gheronda, cu cine ţineţi?” Bătrânul i-a răspuns: „Cu toţi.” „Bine, dar aceştia sunt certaţi!”, zise credinciosul; „Nu-i nimic, eu ţin cu toţi” i-a răspuns Avva Ieronim.

Credem că atitudinea Cuviosului Părinte Ieronim este vrednică de urmat, căci cu adevărat ambele grupuri tradiţionaliste ale Greciei şi-au dat sfinţii lor: Ieronim al Eghinei, Maica Myrtidiotissa, Irina de la Oinussa ai ‘floriniţilor’ (toţi sfinţindu-şi vieţile în comuniune cu pururea-pomenitul Arhiepiscop Auxentie); Spiridon al Trimitundei, Moise al Corinthului, Ignatie Betsis, Tarso cea Nebună pentru Hristos ai ‘mateiţilor’ (toţi sfinţindu-şi vieţile în comuniune cu pururea-pomenitul Andreas) – şi i-am numit aici doar pe câţiva dintre ei; (nu-i vom uita nici pe ziloţii aghioriţi isihaşti, despre care vom scrie cu alt prilej). Mărturie ne stau vieţile lor curate de mărturisire Orthodoxă şi de nevoinţă, darurile duhovniceşti de care s-au învrednicit de la Sfântul Duh şi sfintele lor moaşte, rămase nestricate după trecerea lor la Domnul.

Fie ca lupta şi nevoinţele lor să ne fie pildă!

Vă propunem în cele ce urmează, spre exemplificare, un text aparţinând unui teolog şi specialist în istoria Bisericii – nu ştim cărei jurisdicţii aparţinea, probabil Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), dacă nu chiar organismului oficial de la Moscova…

Schismă sau separare?
Ivan Vorobiev

Simbolul credinţei ortodoxe spune că Biserica este Una. Potrivit Sfinţilor Părinţi, când unitatea credinţei este ruptă, se petrece schisma. Dar istoria Bisericii ne oferă un număr de cazuri când comuniunea a fost întreruptă între două grupuri ce împărtăşeau aceeaşi credinţă, şi ambele grupuri au avut sfinţi, iar mai apoi s-au reunit [1]. Iată o listă a unor asemenea întâmplări:

Carte împotriva teologiei moderniste: Părintele Patric Ranson ‘Doctrina neo-ortodocşilor despre dragoste’

Redacţia noastră are din nou bucuria de a vă oferi una dintre cărţile de referinţă pentru înţelegerea diferenţei dintre teologia Ortodoxă tradiţionalistă şi pseudo-teologia modernistă, cea din urmă fiind o filosofie umanistă cu elemente teologice.

Nu întâmplător, şcolile teologice ale Bisericilor oficiale sunt infestate de această pseudo-teologie modernistă ce serveşte de minune implementării – ca să folosim un termen „din peisaj” – ereziei ecumenismului în minţile tinerilor dornici să se apropie de Ortodoxie. Astfel, acestora li se serveşte un surogat, o contrafacere în adevăratul sens al cuvântului.

Una dintre faţetele pseudo-teologiei moderniste este şi curentul neo-ortodox. Acesta este mai puternic decât orice altă erezie, pentru că are o aparenţă de Ortodoxie. Deşi unii dintre adepţii acestuia nu susţin făţiş ecumenismul, se vădeşte că neo-ortodoxia este un produs subtil al ereziei ecumenismului care acţionează viclean prin atacul dinlăuntru al dogmei şi al valorilor ortodoxe.

Se porneşte de la subminarea dogmei despre chipul lui Dumnezeu din om, învăţătură cu implicaţii adânci în antropologia ortodoxă, centrată pe întruparea lui Hristos, jertfa Sa pe cruce, moartea şi Învierea Sa, prin care firea omenească a fost restaurată. Prin moartea şi învierea lui Hristos, omul a redobândit posibilitatea de a-şi căpăta şi asemănarea cu Dumnezeu, a chipului schimonosit de păcate. Redobândirea asemănării, adică îndumnezeirea, este încununarea împreună-lucrării dintre harul Duhului Sfânt şi nevoinţa omului într-o viaţă de post, rugăciune şi înfrânare.

„Neo-ortodocşii” înţelegând prin chipul lui Dumnezeu din om androginitatea acestuia şi susţinând că restaurarea chipului se face prin împreunarea trupească dintre bărbat şi femeie (!), atacă şi batjocoresc însuşi sensul întrupării lui Hristos! Această „teologie a erosului”, o adevărată hulă împotriva Duhului Sfânt, potrivnică duhului Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, deşi modernistă, îşi are rădăcinile în tradiţii vechi, inspirându-se direct din păgânismul greco-roman, gnosticism şi cabala, după cum vom putea înţelege citind cartea.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, apărător al Calendarului Patristic

Astăzi 11 aprilie 2011/7519 (24 aprilie calendar papist), prima zi a Praznicului Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Sfintele Paşti), Sfânta Biserică prăznuieşte şi pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.

Sfântul Ierarh Calinic este unul dintre cei mai aprigi luptători pentru păstrarea adevăratei Credinţe şi biruinţa ei.

Cenzura oficială bisericească ascunde următorul fapt:

De-a lungul anilor 1863-1864, domnitorul francmason Alexandru Ioan Cuza a încercat înlocuirea Calendarului Patristic Bisericesc cu cel grigorian papist. În acest sens a convocat în 1864 un sinod la care a fost de faţă şi Sfântul Ierarh Calinic, de imaginea căruia Cuza vroia să se folosească, deoarece se bucura de încredere în rândul poporului. Sfântul s-a opus cu dârzenie inovaţiei nou-calendariste şi a părăsit pe dată sala în care se întrunise sinodul strigând:

„ Eu cu cei fără de lege nu mă voi socoti ! ”.

Datorită poziţiei Sfântului Calinic, nu s-a reuşit atunci introducerea aceastei „recomandări” impuse de francmasonerie, a cărei marionetă era şi Cuza.

A se vedea şi:

Dumnezeu pedepseşte episcopul nou-calendarist al Larissei pentru neascultarea faţă de Sfântul Spiridon

Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos NECENZURAT

Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos NECENZURAT poate fi descărcat de la această postare.

Cuvânt de Florii al Părintelui Patric Ranson

Este de fapt o mărturisire de credinţă a pururea-pomenitului Părinte Patric Ranson, făcută sub forma unui articol pe care a reuşit să-l publice în ziarul Le Quotidien de Paris din 18-19 aprilie 1981 (calendar civil).

~ † ~

Bucuria Sfintelor Paşti se apropie pentru ortodocşi, iar astăzi sunt Floriile, Intrarea în Ierusalim a lui Hristos, Împăratul întregii făpturi, călare pe un mânz de asină. Este sărbătoarea copiilor, căci numai ei L-au recunoscut în ziua aceea, este praznicul Bisericii care pregăteşte Săptămâna Mare în care este recapitulată întreaga istorie a omenirii până la Învierea lui Hristos. Peste o săptămână va fi aşadar sărbătoarea libertăţii noastre restaurate de Hristos, Care dăruieşte omului mântuirea; mântuirea, iar nu o viziune asupra lumii, un punct de vedere intelectual sau cultural despre lume.

Iar dacă dragostea cuprinde întreaga lume în ziua Sfintelor Paşti, dacă dragostea desăvârşită, întreagă, a devenit o realitate prin taina Întrupării, dacă dragostea a devenit posibilă de vreme ce este întemeiată pe mărturisirea ‘cea mai dreaptă’ a lui Hristos, cei ce nu cunosc Credinţa Orthodoxă nu înţeleg respingerea foarte categorică a papismului, diferenţa de calendar, credincioşia faţă de Sinoade şi de Părinţi.

Hristos cu sabie, dedesubt imagini de la prăbuşirea Concord din 2000

Totuşi Orthodoxia poate fi definită ca Evanghelia completă, transmiterea exactă a întregii învăţături de credinţă lăsată de Hristos apostolilor, mărturisită de mucenici, de Părinţii Bisericii, de sfinţi şi întărită de Sinoadele Ecumenice. „Ultimul” dintre aceste Sinoade, la care a fost definită întreaga credinţă Creştină, cel de la Constantinopol din 879, care îi reunea pe papa Ioan al VIII-lea şi pe Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului, a mărturisit că numai Hristos este infailibil, că nici un om, episcop sau papă, nu poate deţine vreun primat în Biserică. Or nici Al Şaptelea Sinod Ecumenic, care apăra icoanele, nici acest Sinod de la Constantinopol nu au fost primite în Apus, unde o credinţă întemeiată pe o cultură, pe o filozofie – cea a lui Aristotel, interpretată de Toma de Aquino, şi cea a lui Platon – iar nu pe Evanghelie şi pe Părinţi, a înlocuit credinţa Apostolilor.

Cu timpul, a triumfat nu numai infailibilitatea papală, ci şi cea a omului european, a civilizaţiei sale, a tehnicii sale, în care papalitatea actuală – care binecuvântează navete spaţiale şi pune pe coperta evangheliilor în format mic fotografii cu avionul Concord – se recunoaşte perfect.

Orthodoxia respinge cele două infailibilităţi – cea papală şi cea a omului european – şi puterea aparentă ce rezultă din ele. Precum adevăraţii orthodocşi greci şi ziloţii din Muntele Athos, tot astfel şi Sinodul Bisericii Ruse din Afara Graniţelor[1] a păzit Calendarul Părinţilor săi, ca pe patria sa autentică, neprimind timpul acestei „Pieţe Comune a religiei”, adică vremea unei lumi ce nu mai este creştină, ci „post-creştină”, căci nu-L pune pe primul loc pe Hristos, ci pe şefii de stat şi pe Ioan Paul al II-lea – unul dintre ei – şi pe marii sportivi sau actori.

Trăim într-o Europă ce a primit ispita pe care a respins-o Hristos în pustie, aceea a stăpânirii tuturor popoarelor, dispreţuindu-i pe cei ce au trăit Evanghelia în veacul nostru în chip desăvârşit: Sfântul Nectarie al Eghinei, Părinţelul Nicolae Planas sau Arhiepiscopul Ioann Maximovici care propovăduia în plin Paris.

Omul nu se poate îndumnezei prin firea sa sau prin forţele proprii; ci prin harul lui Dumnezeu el poate deveni din nou asemenea pescarilor din Galileea, care au trăit Fericirile. Numai păzind învăţătura de credinţă neştirbită, orthodocşii vor putea cânta cu bucurie săptămâna viitoare troparul Sfintelor Paşti:

Hristos a înviat din morţi

Cu moartea pre moarte călcând

Şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le

† Părintele Patric Ranson

NOTĂ:

[1]. Din păcate mărturisirea de credinţă a ROCOR avea să cadă după trecerea la Domnul a Sfântului Mitropolit Filaret şi a celor din generaţia sa. Această schimbare a determinat ‘Misiunea Franceză’ – adică Frăţia Sfântului Grigorie Palama din Paris, condusă de pururea-pomeniţii Părinţi Ambrozie Fontrier şi Patric Ranson – să treacă sub omoforul Î.P.S. Auxentie, întâistătătorul sinodului Bisericii Adevărat Orthodoxe (tradiţionaliste sau ‘vechi-calendariste’) a Greciei, în anul 1987. A se citi în acest sens Epistolia Misiunii Orthodoxe Franceze. (n. red.)

A se citi şi:

Chipuri duhovniceşti ale Rezistenţei: Părintele Patric Ranson

 

Cazania Duminicii înaintea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos

Despre Sfântul Botez

Fraţi creştini,

Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi ne arată lămurit deosebirea dintre botezul lui Ioan şi Botezul lui Iisus Hristos. Socotim deci că este de mare folos să vorbim despre Botezul acesta şi să arătăm pentru ce a voit Dumnezeu să ne botezăm nu numai cu Duh, ci şi cu apă; ce înseamnă cele ce se fac la săvârşirea Sfântului Botez, ce haruri luăm când ne botezăm şi câte sunt botezurile lui Iisus Hristos.

Fraţi creştini, fiindcă suntem alcătuiţi din suflet nematerialnic şi din trup materialnic, Prea Bunul Dumnezeu a binevoit, ca toate harurile cele duhovniceşti, care se dau prin Sfintele Taine, să aibă şi semne materialnice care să cadă sub simţurile noastre, pentru ca nu numai prin credinţă, ci şi prin simţuri sufletul nostru să ia cunoştinţă când şi prin cine vine într-însul harul Sfântului Duh. Dacă ar fi lipsit acestea, noi n-am fi ştiut nici prin cine şi nici când se dă nouă harul, şi am fi fost în îndoială şi nepregătiţi, deci nevrednici de primirea dumnezeieştilor haruri.

Acatistul necenzurat al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava (astăzi, la prăznuirea sa, 2/15 iunie)

Redacţia noastră are din nou bucuria de a vă prezenta un material necenzurat: Acatistul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Acatistul Sfântului Ioan a fost cenzurat în aceiaşi manieră ca şi Prohodul Domnului, la comandă politică, epurându-se referirile la poporul ucigaş de Dumnezeu, potrivit angajamentelor eretice luate de oficiali în cadrul mişcării ecumeniste; o altă piesă cu care se poate “mândri” Biserica oficială în faţa celor cărora îi este obedientă. Prin aceasta s-a încercat şi ascunderea faptului că Sfântul Ioan a fost mucenicit de jidovi (aşa cum sunt numiţi evreii (iudeii) în limbajul liturgic sau cel vechi românesc).

Iată câteva exemple spre comparaţie, între ediţia cenzurată şi cea originală (la o analiză în contextul frazei se pot observa şi schimbări [deturnări] de sens):

– în Condacul 8, în versiunea cenzurată e scris:

Carte Orthodoxă Tradiţionalistă: Părintele Patric Ranson ‘Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol’

Câţiva dintre părinţii ziloţi aghioriţi vestiţi: Ieronim Aghioritul, Ioachim Aghioritul, Avvacum Zilotul Desculţ, Nicodim de la Karulia (care ţine în mână craniul duhovnicului său, eruditul isihast zilot Theodosie de la Karulia), Ieroschimonahul Arsenie Cottea, Savva de la Esfigmenu. Din păcate nu s-au păstrat fotografii ale altor părinţi ziloţi aghioriţi renumiţi, precum Calinic Isihastul – considerat a fi probabil ultimul părinte neptic, sau Isaac de la Dyonisiu.

~ † ~

Redacţia noastră are bucuria de a vă prezenta traducerea cărţii Părintelui Patric Ranson ‘Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol’, editată la Paris de Frăţia Orthodoxă a Sfântului Grigorie Palama, în anul 1992.

Scrisă la începutul anilor ’90, în contextul perioadei în care presa internaţională vorbea de violarea drepturilor omului în Europa de Est, dar în acelaşi timp trecea sub tăcere acelaşi fel de încălcări petrecute în ţările Occidentului şi cele din sfera de influenţă a acestuia, cartea îşi păstrează actualitatea mai ales prin informaţiile la care ortodoxul român sincer căutător nu a avut acces din pricina cenzurii oficiale bisericeşti, dezvăluindu-ne procesul de decădere a Muntelui Athos, început de aproape un secol. Astăzi, Athosul oficial, având o ortodoxie de faţadă şi transformat într-un soi de muzeu al monahismului, ne demonstrează că Proorociile Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir despre decăderea Sfântului Munte (pe care redacţia noastră vi le va oferi de asemenea) au ajuns foarte actuale.

Pornind de la prigonirea monahilor din Schitul Sfântului Prooroc Ilie, petrecută în 1992, când monahii au fost alungaţi din Athos de forţele de poliţie la cererea Patriarhiei de Constantinopol, autorul acestei cărţi, Părintele Patric Ranson, ucenic al Părinelui Arhimandrit Ambrozie Fontrier – numit pe drept cuvânt Nou Apostol al Franţei, dezbate chestiunea prigonirii tradiţionaliştilor în trei capitole. Mai întâi analizează faptele punându-le în legătură cu alte exemple de prigoană din Muntele Athos. Apoi rezumă o carte a monahului Maxim din Marea Lavră, comemoraţionist, dar care a denunţat public încălcările ce se petrec în Athos asupra ziloţilor – fapt în urma căruia a ajuns să fie el însuşi exilat… În cele din urmă, Părintele Patric analizează problema din punct de vedere ecleziologic şi patristic, al Tradiţiei Ortodoxe.

Prin prigoana pe care Ortodoxia oficială a dezlănţuit-o încă de acum aproape un secol asupra mărturisitorilor Adevăratei Orthodoxii, aceasta se face călcătoare atât a legilor de drept elementar cât şi – cu mult mai important decât primele – a Sfintei Predanii a Bisericii Orthodoxe. După cum vom vedea, tocmai pe această Predanie se întemeiază poziţia şi atitudinea ziloţilor aghioriţi de îngrădire faţă de ierarhii apostaţi şi de rezistenţă şi de luptă duhovnicească împotriva apostaziei Patriarhiei de Constantinopol şi împotriva politicii eretice a Bisericilor oficiale aflate în comuniune cu aceasta, adică a ceea ce îndeobşte poartă numele de „Ortodoxie oficială”.

Ar mai fi poate de adăugat că pururea-pomenitul Părinte Patric Ranson a trecut la Domnul în 1992, împreună cu fiica sa cea mică, Fotinia, şi cu citeţul Mihail, în urma unui accident al automobilului cu care se aflau în pelerinaj în Grecia – circumstanţele acestui accident rămânând până astăzi învăluite în mister…

Mulţumim celor ce au mijlocit ca această lucrare de importanţă deosebită să poată fi tradusă şi în Româneşte. Dumnezeu să-i întărească pe calea cea foarte anevoioasă a mărturisirii Adevăratei Orthodoxii, atât de greu încercată pretutindenea, iar Părinţilor Ambrozie Fontrier şi Patric Ranson veşnică pomenire!

Redacţia

Descărcaţi cartea dând clic pe imaginea coperţii