Este astăzi Tradiţia Ortodoxă „alternativa” „de nişă” la „mainstream”-ul oficial?

Pentru a putea răspunde la această întrebare cam bizară, ce foloseşte terminologia unui cititor al nostru, trebuie să privim la starea de fapt a acestui veac al apostaziei: pe lângă manifestările ecumeniste deşănţate ale pseudo-ierarhilor oficiali, realitatea vremii de azi ne prezintă un tablou trist; majoritatea celor ce „merg duminica la biserică” sunt prea adesea ocupaţi doar cu pietismul lor sentimentalist şi adogmatic, expresie a ereziei umanismului şi al ecumenismului deopotrivă, ce relativizează Adevărul de Credinţă, ori cu formalismul ritualic, ce ţine mai degrabă de înţelegerea superstiţioasă (sau mentalitatea magică), exprimat uneori şi prin felurite practici de sorginte păgânească („băbisme”), ca şi printr-un „cult al morţilor” înţeles la fel de strâmb; (aceiaşi oameni fiind de altfel materialiştii de zi cu zi ocupaţi cu treburile lor lumeşti, pentru care mai cer ajutorul unui dumnezeu plăsmuit după chipul lor); alţii, îşi umflă pieptul de mândrie bolnăvicioasă duhovniceşte, îmbrăcându-se în retorica ereziei filetismului, iar alţii, tot atât de păruţi conservatori, proclamă cu entuziasm noi sfinţi, plăsmuiţi după chipul şi asemănarea Patriarhiei apostate de la Constantinopol – de fapt persoane ale căror învăţături încalcă flagrant Orthodoxia, propovăduind o învăţătură guruist-idolatră; cităm: „mai bine să superi pe Dumnezeu decât pe maica stareţă, căci dacă o vei supăra, cine va mai mijloci pentru tine la Dumnezeu?” sau „orice ar spune sau ar face patriarhul, tu pomeneşte-l”.

Este uimitor cum aceşti păruţi apologeţi chiar nu realizează absurdul în care se găsesc… Cum oare nu înţeleg că o asemenea pseudo-învăţătură/atitudine nu doar că anulează întreaga Istorie a Bisericii, dar că în acest fel nu s-ar mai fi păstrat niciodată Orthodoxia, iar erezia ar fi căpătat, ca în vremea apostată de astăzi, numele de învăţătură ortodoxă. Cum ar fi să ne închipuim de pildă, ca Orthodocşii ce s-au împotrivit ereziei iconoclasmului să fi înghiţit orice din partea minciuno-ierarhilor eretici păstrând comuniunea cu aceştia? Oare chiar nu îşi dau seama că cineva are interesul diavolesc să-i prostească pe toţi: clerici, monahi – odinioară conştiinţa trează şi forţa prin care a rezistat Orthodoxia în faţa tuturor vrăjmaşilor ei – şi mireni, făcând din ei nişte spălaţi pe creier? [4]

1992: Interviu cu Părintele Patric Ranson ‘Marea iubire constă în a spune Adevărul’

~ † ~

În 1992, cu puţin înainte de trecerea la Domnul a pururea-pomenitului Părinte Patric Ranson, etnologul şi teologul român Costion Nicolescu lua un interviu părintelui la Paris. Interviul a fost publicat în suplimentul cultural al ziarului Cotidianul, Alfa şi Omega, ce apărea la acea vreme şi era editat de acelaşi autor.

Deşi un interviu de prezentare, acest material are aceiaşi acurateţe şi forţă ca orice izvodea inima şi mintea neostenitului Părinte Patric, aflate, fără putinţă de tăgadă, sub înrâurirea Sfântului Duh, temelia statorniciei sale în Adevăr.

Rămas până astăzi unul din materialele de referinţă cu privire la Orthodoxia Tradiţionalistă/Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă (sau ‘vechi-calendaristă’) – despre care se auzea atunci pentru prima dată în spaţiul nostru românesc, se cuvenea, fără îndoială, a fi restituit tuturor celor interesaţi – umilă lucrare pe care redacţia noastră o săvârşeşte acum cu multă bucurie, cu ajutorul şi spre slava lui Dumnezeu.

Iată aşadar acest interviu, precedat de cuvintele autorului (în parte retraduse din limba franceză).

Părintele Patric

Un om uriaş de statură, cu o inimă de o rară bunătate şi generozitate, entuziast, elocvent, plin de însufleţire. Purta un fes preoţesc de felul celor ruseşti sau sârbeşti, coborât până pe sprâncene, dându-i un aer oarecum teribil, subliniindu-i scânteierea ochilor şi lăsând impresia că te afli în faţa unei forţe dezlănţuite, de nestăvilit. Fără fes, părea cu mult mai tânăr şi mai puţin dezlănţuit. Avea pregătire filosofică.

El este teologul Frăţiei, fiind bine pus la punct cu dogmele şi canoanele Bisericii, cu istoria ei, cu opera Sfinţilor Părinţi, dar şi cu cea a marilor teologi contemporani. Are darul rar de a descoperi şi a combate devierile dogmatice şi canonice, chiar atunci când ele se ascund sub exprimări sau gesturi aparent nevinovate.

Alfa şi Omega, №2, 24 decembrie 1992

Părintele Patric este unul dintre cugetele strălucite, vii, un străjer al teologiei ortodoxe contemporane. Întreaga sa viaţă şi-a dedicat-o, fără rezerve, Adevărului de Credinţă Ortodox. A-l da la o parte zicând că era un ‘stilist’, ar fi nu doar o greşeală, ci şi o impietate. Nu era preocupat de ‘stilul vechi’, ci de chestiunea adevărului dogmatic într-o lume ortodoxă care prea începe să relativizeze totul.

El a înţeles foarte bine şi a explicat tuturor celor ce voiau să-l asculte, că o dragoste adevărată nu poate exista fără mărturisirea deplină a Adevărului de Credinţă.

Alfa şi Omega, №4, 16 aprilie 1993

Păstrez şi astăzi, după aproape 10 ani, mireasma arzătoare a prieteniei sale vulcanice, revărsate cu inegalabilă generozitate asupra mea.

Riscul de a fi ortodox, Ed. Σοφία, Bucureşti 2002

 

– Marea iubire constă în a spune Adevărul –

Interviu cu Părintele Patric Ranson
realizat de Costion Nicolescu

 

– Când şi cum a fost creată Frăţia Ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama ?

– Frăţia Ortodoxă a fost creată în anul 1983 şi revista sa teologică, Lumina Taborului, a apărut în anul următor. Eram câţiva ortodocşi francezi în diferite oraşe ale Franţei, unii cadre didactice universitare, alţii studenţi şi alţii având diferite profesiuni Toţi voiam să facem cunoscute teologia şi comorile vieţii ortodoxe în lumea Europei Occidentale, din ce în ce mai secătuită spiritual. Mai întâi am creat Centrul de Studii Teologice Sfântul Grigorie Palama, am ţinut conferinţe la Şcoala Normală Superioară din strada Ulm, ceea ce ne-a permis să constatăm confuzia contemporanilor noştri: de fapt, cei mai mulţi dintre catolicii şi protestanţii veniţi să asculte conferinţele noastre despre Ortodoxie nu ştiau nimic despre propria lor tradiţie. Trebuia deci să le explicăm mai întâi propria lor teologie, înainte de a le arăta prin ce anume ea se îndepărta de teologia revelată a Prorocilor, a Apostolilor, a Sfinţilor Părinţi, care este teologia Bisericii Ortodoxe.

Am vrea să spunem fraţilor noştri români în ce măsură s-au pierdut criteriile unei judecăţi sănătoase în Europa Occidentală. Cea mai mare parte a ideologiilor, doctrinelor politice şi filosofilor sunt uzate pentru că, la un moment dat, ele nu mai sunt capabile să ofere criterii care să le facă acceptabile. Profund convinşi că din vremurile apostolice numai Biserica Ortodoxă a lui Hristos este criteriul absolut, revelat, dumnezeiesc şi omenesc, atât pentru spiritualitate, cât şi pentru dogme, că singur Hristos oferă o soluţie tuturor problemelor omului, noi am vrut să spunem aceasta semenilor noştri şi am întemeiat Frăţia Ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama.

– Cine sunt membrii acestei Frăţii ?

Ortodoxia vs umanism

Deşi nu avem vreo legătură cu grupul conservator intitulat MIREM, preluăm de pe pagina lor un excelent articol despre manifestarea ereziei umanismului, articol în care se găsesc şi referiri la o altă erezie, filetismul.

Prin umanism, care poate fi îmbrăcat şi în formă părut creştină, omul nu vrea să se ridice pe sine la Dumnezeu, ci îl coboară pe Dumnezeu la nivelul percepţiei firii lui căzute.

În Ortodoxie, creştinul se concentrează pe relaţia lui cu Dumnezeu, iar nu pe propriile lui simţiri şi nici pe idolatrizarea vreunui preot, oricât de îmbunătăţit ar fi, fiindcă acestea aduc după sine înşelarea (în acest sens, cartea Sfântului Ignatie Brianceaninov Despre Înşelare poate fi îndreptarul).

O manifestare a umanismului este şi prostul gust în biserică sau în casele creştinilor; obiectele de prost gust, deşi par nevinovate, schimbă percepţia/simţirea ortodoxă a omului.

Modernismul umanist al ieromonahului Nicodim Sachelarie

De la Pidalionul (Cârma Bisericii) alcătuit de Sfântul Nicodim Aghioritul şi până la colecţia de canoane a arhid. prof. dr. Ioan N. Floca sau mai noul regulament al BOR ce tinde să înlocuiască sfintele canoane, îl avem ca intermediar pe ieromonahul Nicodim Sachelarie cu a sa Pravilă bisericească, editată pentru prima oară în 1940. Aceste nevoi de agiornare a Pidalionului nu reprezintă altceva decât trepte în timp ale căderii din Ortodoxia curată, din bineplăcuta Predanie a Bisericii Sfinţilor Părinţi, ale afundării în modernismul cel hulitor.

Spre exemplificare, iată ce scrie Nicodim Sachelarie despre „calendarişti” în Pravila bisericească (pag. 58-59; ediţia a III-a, editată de parohia Valea Plopului, jud. Prahova, 1999):