Ispita creştinilor cu adevărat ortodocşi (din veacul de acum)

sau Sfântul Ioan Iacob Românul despre fraţii cei mincinoşi

În Pateric scrie că Sfinţii Părinţi ai Schitului au profeţit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat unul: Ce lucrăm noi? Şi răspunzând unul dintre dânşii, Marele Avă Ishirion a zis: noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu. Şi iarăşi întrebând a zis: cei de după noi ce vor face oare? Şi a zis: vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi. Dar cei de după dânşii ce vor face? Şi a zis: neamul acela nu va putea face nimic; ci le va veni ispită şi cei care se vor afla încercaţi în vremea aceea vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri.

Ce ispită înfricoşătoare va fi oare, să se arate lămuriţi cu toate că nu vor avea nici o lucrare şi vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunaţi?

Ispita neamului celui de pe urmă a si sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi.

Sfântul Ioan Iacob Românul – Câteva Canoane Referitoare la Sărbătoarea Învierii

Însemnăm spre ştiinţa tuturor creştinilor ortodocşi, de Răsărit,
aceste canoane din Pidalion, că nu-i este iertat nimănui a strica Pascalia,
care este în Psaltire, şi a schimba Sfintele Paşti şi sfintele sărbători de la data lor,
care sunt aşezate în calendarul iulian al Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit.

Canonul I din Antiohia (Pidalion, pagina 275)

Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi marelui Sinod, cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului de Dumnezeu împărat Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi şi lepădaţi de la Biserică, de vor stărui împotrivindu-se, mai cu prigonire celor bine dogmatisite – şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proiestoşii Bisericii, episcop sau preot sau diacon, după hotărârea aceasta, ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor a se osebi şi cu iudeii a săvârşi Pastile, pre acesta sfântul Sinod, din data de acum, străin de Biserică l-a judecat, ca pre unul ce nu numai lui s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora, de stricăciune şi răzvrătire.

Şi nu numai pre unii ca aceştia îi cateriseşte de liturghie, ci şi pre cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire.

Măcelul de la Cucova – mărturie a părintelui Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul

În anul 1992, înainte de trecerea sa la Domnul, părintele schimonah Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul, a trimis ultima sa mărturie, despre măcelul de la Mănăstirea Cucova, citând un articol apărut în presa vremii, respectiv într-un număr al ziarului „Dreptatea Putnei” din luna decembrie a anului 1935; iată în cele ce urmează mărturia părintelui Ioanichie:

În ziua de 22 decembrie, distinsul nostru prieten, deputat de Cetatea Alba, dl. Theodor Iacobescu, în urma intervenţiilor domnului Nicuşor Graur, a adresat domnilor miniştrii de Interne şi Justiţie, următoarea interpelare:

Zilotismul Sfântului Ioan Iacob Românul şi cenzura oficială bisericească

Sfântul Ioan Iacob Românul, zilot al vechiului calendar

(sau din Învăţătura de credinţă cenzurată a Sfântului Ioan Iacob Românul)

Un alt sfânt foarte cenzurat în mediile oficiale bisericeşti (BOR şi după cum vom vedea, nu numai) este Sfântul Ioan Iacob Românul, sihastrul din pustia Hozevei. Deşi s-au editat nu mai puţin de 5 ediţii ale cărţii „Din Ierihon către Sion”, numai una dintre ele este completă, respectând întocmai manuscrisele sfântului. Iată doar câteva exemple de pasaje cenzurate din cartea sfântului, umând ca în ultima parte a acestui articolul să ne referim la cenzura operată asupra unor pasaje din Viaţa sa:

+ Din această pildă putem cunoaşte câtă cumpătare aveau Sfinţii Părinţi când era vorba de taina Credinţei. Lepădarea ucenicului s-a făcut prin neştiinţă, din cauza prostimii lui. Iar dacă se întâmpla cumva ca cineva să tăgăduiască cu bună ştiinţă sfânta şi dreapta Credinţă, atunci toţi se tânguiau pentru el, ca şi pentru cel mort, şi nimeni dintre credincioşi nu aveau voie să facă legături cu cel lepădat.

Mai tare se fereau de el, decât de cel bolnav de ciumă. În asemenea cazuri Biserica punea legătură de afurisenie pentru cel căzut din credinţă şi numai după o lungă pocăinţă era primit din nou între credincioşi, însă nu avea voie să se împărtăşească până în ceasul morţii, iar dacă era cumva cleric, atunci pierdea dreptul la slujbă pentru toată viaţa. Aşa era în vremea veche.