TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Scrisoare privind atitudinea Părintelui Iosif Isihastul de la Sfântul Munte cu privire la problema calendarului

Posted by traditiaortodoxa pe Septembrie 6, 2007

Gheron IosifOrtodocşii tradiţionalişti din Franţa au tradus în limba franceză la începutul anilor ’90 cartea Înţelepciunea monahală [în română: Mărturii din viaţa monahală, vol. I-II, editura Bizantină, Bucureşti, 1996, – n. tr.]. Ortodocşii tradiţionalişti din Franţa folosesc calendarul tradiţional (stil vechi) şi nu au comuniune cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol (Istambul – Fanar) din cauza implicării acesteia în mişcarea ecumenistă. Ortodocşii care urmează noul calendar şi sunt în comuniune cu Patriarhul de Constantinopol i-au întrebat pe ortodocşii tradiţionalişti din Franţa de ce îl susţin pe bătrânul (gheron) Iosif ca pe un mare luminător al Bisericii, dar nu îi urmează exemplul de a rămâne în comuniune cu Patriarhia de Constantinopol, în ciuda puternicului dezacord privind adoptarea noului calendar şi implicării acesteia din urmă în mişcarea ecumenistă. Ortodocşii tradiţionalişti din Franţa l-au rugat pe părintele Pantelimon [unul dintre ucenicii părintelui Iosif – n. tr.] să scrie o istorie a complicatelor evenimente care l-au făcut pe părintele Iosif să abandoneze partida celor care nu-l comemorau pe patriarh (cunoscuţi şi sub numele de ziloţi) şi să înceapă să-l pomenească la liturghie la începutul anilor ’50. Ei i-au cerut să explice de ce sinodia a încetat să-l mai pomenească pe patriarh în 1965 şi să reia comuniunea cu acesta în 1972. Mai mult, ei i-au cerut părerea ca să spună de ce părintele Iosif nu simpatiza cu această mişcare. Părintele Pantelimon explică cum a ajuns la aceste concluzii din cauza diferitelor situaţii pe care le-a cunoscut personal în timpul cât părintele era în viaţă şi despre diversele atitudini pe care sinodia le-a avut pe parcursul celor şapte ani cât nu l-au pomenit pe patriarh.

Relatarea părintelui Pantelimon

Părintele Iosif Isihastul a sosit la Sf. Munte în anii ’20, înaintea schimbării calendarului care a avut loc în anul 1924. El s-a dus direct în „pustia” Sf. Munte şi după câţiva ani s-a aşezat sub ascultarea părintelui Efrem de la chilia cu hramul Buna Vestire de la Katounakia, care este în imediata apropiere a Karouliei. Apoi a venit schimbarea calendarului. La început toate mănăstirile şi schiturile Sf. Munte au rezistat schimbării. Toţi au refuzat să urmeze directivele Patriarhatului de Constantinopol. Nu numai că nu au adoptat noul calendar papal dar au încetat să-l mai pomenească pe patriarh la slujbe şi de asemenea au invocat şi susţinut cele trei precedente sinoade pan-ortodoxe (1583; 1848 şi 1895) care au condamnat calendarul papal ca o inovaţie care încerca să spargă unitatea liturgică a Bisericii. Urmând anatemelor Sinodului al VII-lea Ecumenic împotriva tuturor inovaţiilor ce vor apărea în viitor şi vor atenta la schimbarea Sfintei Tradiţii, toate aceste sinoade pun sub anatemă orice ortodox care va adopta calendarul papal gregorian. Astfel că la vremea schimbării toţi monahii Sf. Munte au devenit ziloţi şi deci nu-l mai pomeneau pe patriarh la slujbe.

Patriarhatul şi Biserica Greciei, care adoptaseră deja calendarul, erau foarte stânjeniţi de poziţia Sf. Munte şi de asemenea de refuzul Patriarhatului de Ierusalim de a se alătura inovaţiei, ştiind foarte bine că toţi creştinii evlavioşi vor urma acestora, ceea ce s-a şi întâmplat. De aceea, Patriarhatul de Constantinopol şi Biserica Greciei, prin intermediul autorităţilor civile, au folosit toate mijloacele de a intimida şi convinge monahii de la Sf. Munte, prin ameninţări şi acte coercitive, ca să urmeze schimbarea.

Când am sosit la Sf. Munte la mijlocul anilor ’50, la aproape 30 de ani de la schimbare, bătrânii părinţi care au fost martori ai schimbării din 1924 mi-au spus că mulţi conducători de obşti (stareţi şi cei mai erudiţi dintre monahi) au fost expulzaţi şi exilaţi din Sf. Munte. Mi s-a spus că o navă de război din Marina Greacă a staţionat în faţa Sf. Mănăstiri Grigoriu, care la acea vreme era cea mai vehementă în apărarea vechiului calendar şi ameninţa cu bombardarea mănăstirii. Urmarea a fost că una câte una, toate cele 20 de mănăstiri au reînceput să-l comemoreze pe patriarh. Dar toate, cu excepţia mănăstirii Vatoped, au refuzat să adopte calendarul papal.

Între timp, în anul 1922 au avut loc catastrofalele evenimente din Asia Mică [când turcii au procedat la genocid împotriva populaţiilor creştine greceşti, kurde, armene, cu sprijinul tacit al marilor puteri occidentale, profitând şi de slăbiciunea Rusiei – n. tr.] şi un mare flux de refugiaţi au venit în Grecia pentru a-şi găsi adăpost şi scăpare de masacrele pe care le făceau turcii. În anul 1924, anul schimbării calendarului, schimbul de populaţii (grecii creştini cu turcii musulmani) a avut loc cu acordul negociat între Grecia şi Turcia.

Astfel, soarta tuturor refugiaţilor, a celor din 1922 cât şi a celor din 1924, a fost pecetluită, fără să mai existe vreo nădejde de reîntoarcere la locurile natale din Asia Mică [a fost înfăptuit un mare vis al francmasonilor de la Roma, lichidarea rămăşiţelor imperiului creştin, Roman de Răsărit – n. tr.]. Mai mult de un milion de creştini au pierit [un mare număr de copii orfani au fost islamizaţi sau omorâţi de aceştia – n. tr.] în masacrele pe care armata turcă le-a făcut şi mai mult de un milion şi jumătate de creştini s-au trezit refugiaţi şi fără acoperiş deasupra capului în Grecia. Aceasta a însemnat că toţi aceşti refugiaţi trebuiau adăpostiţi în Grecia. Utilizând aşadar tragedia din Asia Mică ca pretext, guvernul grec a confiscat toate pământurile mănăstirilor de la Sf. Munte, în mod ostentativ ca locuri de stabilire pentru refugiaţi. (În anii ce au urmat au avut loc negocieri între reprezentanţii celor două părţi cu rezultatul că guvernul va plăti anumite stipendii anuale mănăstirilor ca despăgubire pentru proprietăţile confiscate). Scopul real al acestor confiscări la acel timp (1924) a fost de a pedepsi şi intimida Sf. Munte pentru refuzul său de a adopta inovaţia noului calendar. Nu numai proprietăţile din afara Sf. Munte au fost confiscate ci chiar şi cele de pe teritoriul Sf. Munte. Întrucât nu erau construite mănăstiri în partea de nord a peninsulei, zona de deasupra schitului rusesc Kormitsa a fost confiscată iar insula Amoliani şi bătrânul turn de apărare care aparţinea mănăstirii Lavra au fost populate cu refugiaţi. Un întreg oraş a fost creat acolo unde este turnul, numit astăzi Prosfori sau la Nea Rhoda, etc. Motivul pentru care guvernul nu a procedat la confiscarea întregului Sf. Munte a fost acela, providenţial, că mănăstirea rusească Sf. Pantelimon avea schitul Kormitsa în zonă şi dacă ar fi fost confiscat s-ar fi creat internaţionalizarea afacerii. Faptul că deposedarea de proprietăţi a mănăstirilor a fost o pedepsire este evident din faptul că marea Mănăstire Vatoped, care a adoptat calendarul papal, a fost recompensată şi nici o proprietate a acesteia nu a fost confiscată. (Mănăstirea Vatoped, după ce a adoptat calendarul papal timp de aproape cincizeci de ani, a decis în final să treacă la vechiul calendar).

Iată că astăzi toate mănăstirile respectă calendarul tradiţional al Bisericii, dar toate mănăstirile [este vorba despre cele 24 de mănăstiri mari – n. tr.], exceptând Mănăstirea Esfigmenu, sunt în comuniune cu patriarhul de Constantinopol prin pomenirea sa la slujbele bisericii. Toţi care nu-l comemorează sunt numiţi ziloţi. Până la venirea şi constituirea noilor obşti la sfârşitul anilor ’70, mănăstirile erau simpatizante ale ziloţilor şi îi ajutau în orice problemă puteau. Mănăstirile comemorau pe patriarh din necesitate, dar adevereau că schimbarea calendarului s-a făcut necanonic şi refuzau să adopte calendarul papal. Ei credeau şi sperau că într-o zi un sinod pan-ortodox va rectifica situaţia şi se vor întoarce toţi inovatorii la calendarul bisericii [aşa cum azi în România sunt foarte mulţi naivi care îşi închipuie că va veni o zi când un sinod pan-ortodox va pune lucrurile pe vechiul şi sfântul făgaş al Bisericii – n. tr.].

Ziloţii erau concentraţi mai ales în partea „pustie” a Sf. Munte – schiturile Kavsokalivia, Sf. Ana, Sf. Ana Mică, Katounakia, Karoulia, Kerasia, Sf. Vasile, etc. Toate aceste schituri aparţin Mănăstirii Marea Lavră. Ziloţii, de obicei, sunt buni monahi şi îşi întreţin bine chiliile lor. Astfel că atunci când Constantinopolul şi Biserica de stat a Greciei se plângeau şi cereau Marii Lavre să ia măsuri împotriva ziloţilor, aceasta răspundea că ziloţii nu vor face niciodată compromisul şi dacă le vor fi aplicate măsuri coercitive, ei îşi vor abandona chiliile lor – aşa cum înaintaşii lor, colivaşii (gr. kolivazi) Sfântului Nicodim Aghioritul au făcut-o acum două sute de ani în urmă – şi se vor stabili în Grecia continentală şi în insule, unde vor înfiinţa alte comunităţi monastice. Aşa că este mai avantajos să-i ţină sub observaţie în Sf. Munte. De altfel, – argumentează Mănăstirea Lavra – dacă ziloţii pleacă din Sf. Munte toate chiliile lor vor ajunge ruine. Este un avantaj pentru toţi dacă vor fi toleraţi. [Aşa că singura metodă care mai rămâne pentru subminarea acestora este introducerea duhului lumesc în Sf. Munte. Numai aşa aceştia vor fi determinaţi să se unească iarăşi cu apostaţii: numai după ce vor fi slăbiţi duhovniceşte prin acceptarea comodităţilor lumeşti ce s-au introdus deja şi se vor mai introduce – turişti cât mai mulţi, etc. Vechile proorocii toate adeveresc acest lucru. – n. tr.].

Părintele Iosif Isihastul a fost un mare ascet şi următor al tradiţiei colivaşilor [mişcare de revigorare monahală şi filocalică de la începutul sec XIX al cărui reprezentanţi de seamă au fost Sfinţii Nicodim Aghioritul, Athanasie de Paros, Neofit Cavsocalivitul; ca şi calendariştii, aceştia întrerupseseră pomenirea ierarhilor inovatori din vremea lor – n. tr.]: strictă respectare a canoanelor, împărtăşirea deasă cu sfintele taine, mod de viaţă isihast, etc. El a fost un zilot încă de la începuturi. L-a cunoscut personal pe ieromonahul Matei care a fost un mare ascet al Sf. Munte şi care mai târziu a devenit episcop. [Matei de Vresthen – Mateiţii, o facţiune a vechi calendariştilor din Grecia]. El l-a cunoscut şi pe marele gheron Calinic, părinte sfânt al Sf. Munte de la începutul sec. XX. (este acelaşi gheron Kallinikos care, aplicând cu stricteţe sfintele canoane privind schisma a spus despre botezul inovatorilor: „Baie este, dar botez, nu!”). Părintele Iosif, trăind deci în pustia Athosului, este un următor al celor ce au fost atunci luminătorii Sf. Munte şi zilot consecvent. El este în realitate unul din acei părinţi ai Athosului care au ajutat activ pe toţi creştinii evlavioşi din Grecia să reziste inovaţiei calendarului.

El pleca adesea în afara Sfântului Munte cu părintele Arsenie, cel cu care împărţea viaţa ascetică, pentru a predica poporului, în special noilor veniţi din Asia Mică (părintele Arsenie vorbea curent limba turcă şi folosea părintelui Iosif ca traducător). El chiar a înfiinţat o mănăstire de maici, compusă aproape numai din refugiate, în Macedonia. Părintele Iosif a fost cel care a stat aproape o lună la nou înfiinţata mănăstire a Sfintei Irina de Hrisovolant în Atena şi le-a învăţat tipicul vieţii de obşte aşa cum se obişnuieşte la Sf. Munte. Mănăstirea care era una renovată, a fost întemeiată la începutul anilor ’30 de maica Melethia în afara Atenei. Părintele Iosif, aşadar, a arătat un mare zel învăţând şi dojenind credincioşii, prin faptă şi cuvânt, pentru a sta drept şi a păstra tradiţiile Bisericii, aşa cum le-am primit, rezistând tuturor inovaţiilor. În această perioadă, înainte de al doilea război mondial, cei mai mari părinţi ai Sf. Munte au fost ziloţi. Mulţi iluştri renumiţi au părăsit mănăstirile lor din cauza comuniunii pe care o aveau cu Fanarul şi s-au alăturat ziloţilor. În 1935, la unsprezece ani de la adoptarea inovaţiei, trei episcopi ai Bisericii oficiale a Greciei s-au alăturat credincioşilor care au rezistat schimbării calendarului. Imediat ei au sfinţit alţi episcopi spre marea bucurie a ortodocşilor. Dar, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna, din cauza potrivniciei diavolului şi a slăbiciunii omeneşti, certuri şi separări au început să apară şi printre ziloţi. În 1937 episcopul Matei şi Gherman al Cycladelor s-au rupt de Sinodul Adevăraţilor Creştini Ortodocşi din cauza neînţelegerilor ce le-au avut cu privire la problema dacă Biserica oficială a Greciei, care a adoptat calendarul papal, este schismatică sau numai eretică [aici este punctul unde s-a văzut adevărata duhovnicie, felul cum se aplică iconomia în relaţiile din Biserică – cei mai simpli tind să trateze toate problemele în alb şi negru, ceea ce nu se poate spune despre sfinţii părinţi care aveau Duhul discernământului şi ştiau când şi cum să aplice iconomia cu dreaptă socotinţă, vezi cazurile clasice ale Sf. Vasile cel Mare, Teodor Studitul, etc. – n. tr.].

Sinodia părintelui IosifAceasta a fost prima lovitură pe care au primit-o ziloţii de la Sf. Munte care au luat parte la controversă şi scindarea finală a Adevăratei Biserici Ortodoxe în două părţi: Floriniţi şi Mateiţi [Mateiţii susţin că bisericile care au adoptat noul calendar sunt eretice şi nu mai au harul pentru administrarea sfintelor taine; de aceea ei botează din nou pe cei ce li alătură. Floriniţii susţin că sunt doar schismatici şi pot fi primiţi din nou în biserică pe baza unei declaraţii de respectare a credinţei ortodoxe aşa cum a fost ea susţinută de sinoade, sfinţi şi Biserică – n. tr.]. Cam la zece ani după aceea, episcopul Matei văzând că sfârşitul său este aproape şi era singurul episcop din facţiunea sa, a procedat împotriva canoanelor la sfinţirea mai multor episcopi de unul singur, care s-au declarat mai apoi Sinod şi l-au ales pe el Arhiepiscop. [De vreme ce exista un sinod arhieresc Adevărat Ortodox condus de mitropolitul Hrisostom de Florina, nu era justificată atitudinea extremistă a episcopului Matei de Vresthen, care după ruperea de sinodul mitropolitului Hrisostom s-a declarat pe sine singura Biserică adevărată rămasă. În ceea ce priveşte posibilitatea hirotoniei de către un singur episcop, – desigur, contextul relatat este cu totul altul: Canonul I al Sfinţilor Apostoli porunceşte: Episcopul hirotonisească-se de doi Episcopi, sau de trei. […] fără numai dacă dupre nevoie de goană, ori altă oarecarea pricină, nu pot mulţi a să aduna, şi cu alegerea acestora să va hirotonisi de unul. Precum Sidirie s-au hirotonisit Episcop Pavlevischi, dupre Sinesie, nu de trei, ci de un Episcop – de Filon, pentru că nu putea Episcopii a să înfăţişa în vremile acelea. (Ieromonah Teofan, monah Cleopa Tipo Pidalion, Tipărit în Sfânta Mănăstire Neamţu, 1844, cu blagoslovenia episcopului Meletie, în zilele lui Mihail Grigorie Sturza, filele 1-3). – n. tr.]. Aceasta a fost a doua mare lovitură pe care ziloţii din Athos au primit-o [se vede iarăşi cum lipsa de discernământ duhovnicesc adevărat, fie din cauza prea marelui pogorământ, fie din prea marea acrivie nepotrivite momentului şi persoanelor respective, duce implacabil la depărtarea de calea ortodoxă – n. tr.]. Mulţi s-au lepădat atunci de episcopul Matei, observând că nu pot fi consecvenţi condamnând schimbarea calendarului ca necanonică dar acceptând investirea episcopilor în mod necanonic doar de un singur episcop. Dacă scopul lor principal era susţinerea cu tărie a aplicării canoanelor, cum se vor putea justifica ei înşişi? Această a doua lovitură a demoralizat într-o măsură şi mai mare pe părinţii de la Sf. Munte. Zece ani mai târziu, în prima parte a anilor ’60, arhimandritul Akakios Papas a fost sfinţit în Statele Unite ale Americii pentru Floriniţi, care, după demisia mitropolitului Hrisostom de Florina (trecut la Domnul în 1955), au rămas fără episcop. Dar după întoarcerea sa în Grecia, episcopul Akakios nu a fost capabil să producă dovada că are Certificat de Hirotonisire şi a refuzat să divulge cine l-a hirotonit. El s-a referit aşadar, la nişte aşa zişi „koukloepiskopos” (episcopi marionetă), la fel ca episcopii Mateiţi la care şi el s-a referit de asemenea, ceea ce însemna că a primit veşmintele episcopale fără hirotonie (abia după demisia sa din 1962, numele celor doi episcopi care l-au hirotonit a fost dezvăluit; ei aparţineau Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor). Toate acestea au creat mare confuzie în rândul Adevăraţilor Creştini Ortodocşi. Aceasta a fost a treia lovitură pe care au primit-o părinţii ziloţi.

În această atmosferă, între anii ’50 şi ’60, numeroşi părinţi au părăsit mişcarea ziloţilor şi s-au alăturat comemoratorilor în timp ce stăruiau în păstrarea vechiului calendar. La acea vreme au fost multe apeluri făcute de clerul Bisericii oficiale pentru întoarcerea la calendarul tradiţional şi era o mare speranţă că aceasta era posibilă. Printre cei ce au părăsit mişcarea ziloţilor a fost şi sinodia părintelui Iosif. În acel timp, sinodia nu avea preoţi, iar doi membri – părintele Haralambie şi Efrem – au fost hirotoniţi de episcopul Ierotei care trăia ca sihastru în Schitul Sf. Ana şi era unul din cei ce respectau calendarul tradiţional şi nu a fost un comemorator niciodată. Cu toate că părintele Iosif a părăsit mişcarea ziloţilor, el nu a prăznuit niciodată vreo sărbătoare după calendarul papal. Aceasta nu a fost foarte dificil, deoarece după 1939 nu a părăsit niciodată Sf. Munte şi nici nu a îngăduit ca vreunul din sinodia sa să meargă în afara Sf. Munte. Din acel an, obştea a locuit în Noul Schit (Nea Skiti) al Mănăstirii Sf. Pavel şi a continuat să-şi urmeze tipicul său isihast. Părăsind mişcarea ziloţilor, părintele Iosif nu a urmat niciodată calendarul papal gregorian şi nici nu a încetat să afirme că acesta a fost introdus şi impus necanonic credincioşilor. Niciodată nu a spus, scris sau sfătuit pe fiii săi duhovniceşti din afara Sf. Munte, că schimbarea calendarului ar fi fără consecinţe şi că urmarea noului calendar este fără importanţă. Mulţi dintre ucenicii săi au continuat să fie ziloţi, ca maica Eupraxia din Tesalonic şi grupul din Volos, care mai târziu au devenit Mănăstirea Maica Domnului Odighitria, de asemenea şi părintele Ioan Vlahul, care a trăit în prima chilie ascetică a părintelui Iosif la Sf. Vasile, Sf. Munte. Nici una dintre maicile fostei mănăstiri înfiinţate de părinte şi care a fost desfiinţată prin persecuţiile nou calendariştilor şi datorită problemelor interne, nu a încetat să fie o adevărată creştină ortodoxă. Toate au trecut la Domnul respectând calendarul tradiţional şi refuzând comuniunea cu inovatorii. Niciodată părintele nu le-a scris să-i părăsească pe vechi calendarişti sau că mântuirea lor ar fi primejduită prin rămânerea cu Adevăraţii Creştini Ortodocşi, ceea ce ucenicii lui predică astăzi. Trebuie de asemenea notat că atât timp cât a trăit, părintele nu a permis celor doi preoţi ai obştii sale să liturghisească în catoliconul schitului din cauză că se întâmpla adesea ca preoţi din afara Sf. Munte care ţineau noul calendar să vină, în special pentru sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului şi să liturghisească împreună cu călugării. Deci părintele Iosif nu numai că a refuzat să se roage cu preoţii nou calendarişti, dar nici nu a permis obştii sale să facă aceasta. Este important de menţionat că chiar după trecerea sa la cele veşnice, în 1959, sinodia sa a continuat să refuze coliturghisirea cu preoţii nou calendarişti care vizitau Nea Skiti, până la plecarea lor din schit. Dar chiar şi după plecarea lor la Provata şi Kareya, ei nu au coliturghisit sau comemorat cu inovatorii până când nu au preluat stăreţia la mănăstirile Filoteu, Dionisiu şi mai târziu la Xeropotamu şi Vatoped.

Astfel, ajungem în decembrie 1963/ianuarie 1964 când papa Paul al VI-lea şi patriarhul Athenagoras s-au întâlnit în Ierusalim şi s-au rugat împreună, ca după un an să „ridice” mutual excomunicările şi anatemele din 1054. În acel timp întreg Sf. Munte – toate mănăstirile şi schiturile – au încetat să mai pomenească numele patriarhului de Constantinopol, în semn de protest, aşa cum făcuseră cu patruzeci de ani mai devreme în 1924, cu ocazia schimbării necanonice a calendarului. Un document a fost emis cu această ocazie de părinţii Sf. Munte care protestau faţă de încălcarea canoanelor apostolice şi sinodale de către patriarh şi care a fost semnat de stareţii şi părinţii Athosului. După cum oricine poate vedea, toată sinodia părintelui Iosif a semnat acest protest. La fel ca în trecut, presiuni şi ameninţări au fost utilizate de Constantinopol pentru a intimida stareţii celor douăzeci de mănăstiri, pentru a relua comuniunea cu patriarhul. Astfel, unul câte unul, toţi stareţii au reluat comuniunea cu Fanarul, cu excepţia a trei stareţi. Aceştia au fost stareţii mănăstirilor Esfigmenu, Xenofont şi Sf. Pavel. La mănăstirea Esfigmenu toţi călugării erau uniţi ca un singur om în jurul stareţului, arhimandritul Atanasie, un om despre care tot Sf. Munte dădea mărturie că este un om plin de darurile Sfântului Duh şi astfel nimic nu s-a putut face pentru a-i obliga să reia comuniunea. Până astăzi, la aproape treizeci de ani, mănăstirea continuă să nu aibă comuniune cu patriarhul de Constantinopol. Cât despre stareţii mănăstirilor Xenofont, arhimandritul Evdochim şi mănăstirii Sf. Pavel, arhimandritul Andrei, după ce câţiva din părinţii acelor mănăstiri au început să se teamă de eventualele consecinţe din cauza continuării protestelor şi deoarece ambii stareţi au continuat să refuze comuniunea cu Fanarul, în final ei au fost depuşi şi exilaţi din mănăstirile lor. Ambii stareţi au refuzat să mai intre în comuniune cu Fanarul până la moartea lor. Ei au mai trăit mulţi ani după ce au fost exilaţi cu forţa şi au trecut la cele veşnice în starea de mărturisitori.

La vremea când s-a desfăşurat întâlnirea dintre papă şi patriarh (1963/1964), mănăstirea noastră, Schimbarea la Faţă din Boston, a încetat să-l mai pomenească pe patriarh la slujbe, lucru ce s-a trimis în scris sinodului din partea amândoura, atât a Noului Schit cât şi a sinodiei noastre, care era un mitoc al acestuia. Şi urmând exemplul arătat deja, al atâtor stareţi mărturisitori şi ai altor preacinstiţi părinţi, noi ne-am păstrat poziţia până în ziua de azi, mai ales că odată cu trecerea timpului, lucrurile au început să degenereze spre stări din ce în ce mai rele în ceea ce priveşte erezia ecumenistă, îmbrăţişată atât de puternic de Patriarhia de Constantinopol.

Sinodia părintelui IosifPentru a înfăţişa şi mai bine înţelegerea măcar a părintelui Arsenie, urmaşul părintelui Iosif şi a sinodiei noastre privind problema calendarului, am să vă istorisesc întâmplarea care a avut loc în prezenţa mea cam la vreo 8-9 ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Iosif. Cred că era prin vara anului 1967 sau 1968. În acel timp părintele Arsenie locuia cu sinodia părintelui Haralambie la Sf. Nicolae Burazeri în afara orăşelului Kareya. Amintiţi-vă că la acea vreme, membrii obştii părintelui Iosif nu erau în comuniune cu patriarhia. Eu stăteam, bineînţeles, câteva nopţi la Sf. Nicolae pentru a mă sfătui cu părintele Arsenie şi a sluji cu părintele Haralambie. Într-o seară, după slujbă, am vorbit cu bătrânul şi cu părintele Haralambie. Părintele Iosif cipriotul era de asemenea de faţă (acesta este astăzi bătrânul mănăstirii Vatoped) şi unul sau doi din părinţii sinodiei părintelui Haralambie. Discutam problemele Bisericii şi implicarea Bisericilor locale în mişcarea ecumenistă, trădarea credinţei de către acestea şi cum devenea din ce în ce mai îndrăzneaţă apostazia lor. Părintele Iosif a adus repetat discuţia înapoi la schimbarea calendarului din 1924. La un moment dat mi-am pierdut răbdarea şi i-am spus cam brutal, din moment ce eram fraţi: „Uită problema calendarului! Problema calendarului este nimic! Astăzi nu suntem în 1924 ci la aproape 40 de ani mai târziu. Astăzi nu mai este o problemă de schismă, ci de erezie pe faţă! Erezia ecumenistă!”. Pe urmă am vorbit până târziu, ridicând vocea ca nişte greci şi certându-ne; în final ne-am retras pentru puţină odihnă, în scurtul timp ce mai rămăsese până la Sfânta Liturghie. Mai toată discuţia a fost între mine şi părintele Iosif, cu bătrânul Arsenie şi părintele Haralambie ascultând şi din când în când alăturându-ni-se pentru a fi de cele mai multe ori de acord cu mine. Înainte de a ne despărţi pentru mica odihnă, ne-am făcut metanie unul altuia, cerându-ne iertare după cum era obiceiul şi sărutând mâna părintelui Arsenie, ne-am despărţit ca fraţii. Am plecat spre chilia mea cugetând la cele discutate şi am început să mă rog. Chiar în acel moment s-a auzit o bătaie în uşă. Am deschis şi era părintele Haralambie care mi-a spus că deşi era târziu bătrânul Arsenie voia să discute ceva cu mine. M-am grăbit cu părintele Haralambie către chilia bătrânului. El mi-a cerut să şed şi mi-a spus cu un ton grav că m-a auzit spunând ceva în timpul discuţiei care l-a mâhnit şi l-a alarmat într-atât încât după ce a discutat cu părintele Haralambie, a dorit să vorbească cu mine. Atunci am devenit eu însumi alarmat gândindu-mă ce aş fi putut să spun care să-l îngrijoreze. Şi el a răspuns: „Ai spus: Uită problema calendarului! Problema calendarului este nimic! Este deci inovaţia necanonică a calendarului papal nimic? Nu este cauza schismei şi a căderii de la Tradiţia Părinţilor? Nu este o lovitură dată unităţii Bisericii? Am devenit Franki ca să adoptăm calea papistaşă? Cum ai putut să spui asemenea lucru? Fereşte-te, fiindcă trăind aşa departe de Sf. Munte să nu cazi în această capcană. Şi dacă continui să gândeşti aşa, nu vei putea să te fereşti de ea.” Părintele Haralambie i s-a alăturat, arătând ce şocat a fost când m-a auzit spunând aşa. „De ce – a spus el – am fost încarcerat la închisoare din cauza calendarului când mai eram încă în lume?”. (Părintele Haralambie, ca laic, a trăit în Kavala, Macedonia, şi a fost un credincios al Bisericii Vechi Calendariste. Venind din Rusia în anii ’30 ca refugiat din cauza prigoanei bolşevice, el nu a prăznuit nici o sărbătoare a Bisericii după calendarul papal, şi nici în Grecia, unde s-a alăturat vechi calendariştilor. În timpul prigoanelor făcute de episcopii Bisericii oficiale a Greciei, el a fost întemniţat şi credincios al Bisericii Vechi Calendariste fiind a refuzat să recunoască episcopii nou calendarişti şi a păstrat la el cheia bisericii. Când i-am auzit pe amândoi plângându-se şi cât de îngrijoraţi erau, le-am cerut iertare şi i-am asigurat că problema calendarului era foarte importantă, fiind primul pas al inovaţiilor pe calea ecumenistă a bisericilor, destrămarea întregii ţesături a Bisericii, mai ales că nu erau nici un fel de necesităţi pastorale pentru această schimbare. I-am asigurat că nu voi accepta niciodată inovaţia şi m-am exprimat aşa doar pentru că părintele Iosif Cipriotul vroia să reducă întreaga implicare a Bisericii în apostazia contemporană la nimic altceva decât la schimbarea calendarului din 1924. După ce au fost lămuriţi, m-au îmbrăţişat şi sărutat uşuraţi. Dar iată că peste câţiva ani mai târziu, părintele Haralambie a fost convins de obştea sa să preia stăreţia mănăstirii Dionisiu şi astfel a devenit şi el comemorator al patriarhului.

Aşa cum am arătat mai sus, sciziunile vechi calendariştior din Grecia i-au scindat de asemenea şi pe cei de la Sf. Munte. În plus, după demisia conducătorilor ziloţilor din Athos, care erau duhovnici de un înalt nivel, recunoscuţi şi respectaţi, întreaga mişcare s-a dezbinat în mai multe facţiuni decât cele din restul Greciei, din cauza unor probleme de genul: câte colţuri trebuie să aibă stelele de pe umerii Maicii Domnului (simbol al fecioriei veşnice a acesteia). Toţi au căzut de acord că stelele cu cinci colţuri nu pot fi folosite de când acestea au fost folosite ca simboluri oculte de satanişti, masoni, sovietici, etc. Dar nu au mai căzut de acord dacă să aibă patru, şase, opt, etc. Astfel, ziloţii au devenit din ce în ce mai dezbinaţi şi oriunde s-au întâlnit, de obicei, s-au certat între ei asupra a multor şi variate detalii. Aceasta l-a întristat pe bătrânul Iosif ca şi pe alţi mulţi ziloţi serioşi şi când a văzut că-i tulbură liniştea a început să le interzică să mai vină să-l viziteze. El obişnuia să spună când se referea la astfel de stări, că mulţi ziloţi au gonit de la ei dragostea şi au ales forme juridiciste, care i-au transformat în schimb în oameni mândri şi autosuficienţi.

Fiind demoralizaţi de scindarea episcopilor din 1937, de hirotonirea episcopilor de unul singur de către episcopul Matei, mai târziu de hirotonirea în secret a episcopului Akakios, ca şi de dezbinarea din rândurile lor, câteva din chiliile mai de frunte ale ziloţilor, una după cealaltă, s-au disociat de mişcarea zilotistă. Ei s-au închis pe ei înşişi în propriile lor case, nefiind în comuniune cu nimeni la liturghie, dar având comuniune cu cei care erau comemoratori. Aceasta până în vremea când papa şi patriarhul de Constantinopol s-au întâlnit în Ierusalim şi dacă nu toţi, aproape toţi s-au reîntors la ziloţi.

Am să vă dau două exemple din multe:

La începutul anilor ’60, una dintre chiliile de frunte ale ziloţilor de la Schitul Sf. Ana era cea a Sf. Serafim al Fanuriei. Era alcătuită din bătrânul Serafim, care era simplu monah, cei doi ucenici ai săi Eftimie şi Sava, de asemenea monahi, şi novicele Ioan. Îi cunoşteam pe aceşti părinţi. După hirotonirea în secret ca episcop a lui Akakios Papas în 1960 şi refuzul acestuia de a dezvălui cine l-a hirotonit, părinţii s-au decis să părăsească mişcarea ziloţilor. Ei şi-au zis întru sine: „De ce trebuie să fim aşa de scrupuloşi în respectarea canoanelor când conducătorii noştri dintre Adevăraţii Creştini Ortodocşi din Grecia sunt aşa de liberi şi fără grijă ca să le încalce?” Astfel ei s-au alăturat comemoratorilor, iar cei doi monahi Eftimie şi Sava au acceptat hirotonia din partea episcopului Nataniel care era rector al Academiei Athonias în Kareya. De asemenea, obştea şi-a schimbat locul în acea vreme, mutându-se la Chilia Bunei Vestiri din Kareya. La puţină vreme după ce a avut loc rugăciunea comună a patriarhului cu papa la Ierusalim şi după alte câteva acţiuni deschise în favoarea ecumenismului, obştea a găsit puterea să rupă din nou comuniunea cu Constantinopolul şi să devină din nou ziloţi. Nu numai că au redevenit ziloţi, dar după ce bătrânul Serafim a trecut la cele veşnice, părintele Eftimie, care i-a locul bătrânului, a fost ales de pe patul de moarte de arhimandritul Athanasie, să devină urmaşul său ca stareţ al Mănăstirii Esfigmenu, pentru a continua lupta ziloţilor. Până în ziua de azi, arhimandritul Eftimie este stareţul mănăstirii Esfigmenu, care refuză să pomenească şi să fie în comuniune cu patriarhul de Constantinopol.

Al doilea exemplu: la Kareya este Chilia Sfintei Treimi, care aparţine Mănăstirii Marea Lavră. În anii ’50-’60, conducătorul chiliei era părintele Vasile Capadocianul, un monah preacinstit. Părintele Vasile şi obştea sa erau croitori care coseau veşminte monahale şi culioane. Ei toţi erau bine cunoscuţi şi respectaţi ca o obşte de ziloţi. Nebunul pentru Hristos, monahul Constantin făcătorul de minuni, obişnuia să meargă din timp în timp pe la părintele Vasile ca să mănânce. Părintele Vasile era un monah paşnic şi tăcut care evita vrajba şi certurile. Mănăstirea noastră obişnuia să comande schimele şi culioanele părintelui Vasile până când am învăţat să le facem singuri. De aceea am vizitat chilia de mai multe ori cu diferite ocazii. Când alţi ziloţi au părăsit mişcarea în anii ’50 şi ’60, bătrânul Vasile a părăsit-o de asemenea la începutul anilor ’60. Unul din factorii hotărâtori care i-au convins să o părăsească, în afara celor mai sus menţionate, a fost şi acela că în design-ul pardoselilor multor paraclise din chiliile Athonite plăcile erau aranjate în formă de cruce, ceea ce potrivit canoanelor era interzis. În consecinţă ei au continuat să-l roage pe părinte să spargă podeaua capelei sale şi să pună alta. Părintele Vasile a protestat spunând că nu el a fost acela care le-a pus şi că erau cel puţin 150 de ani de când s-au pus şi că prin urmare au fost cel puţin patru generaţii de monahi cinstiţi care au locuit în acea chilie şi nu au ajuns la concluzia că sunt cruci pe podea şi trebuiesc îndepărtate. Dar ziloţii nu au încetat să protesteze împotriva părintelui Vasile până când acesta i-a părăsit, alăturându-se comemoratorilor pentru a avea linişte. Dar când Constantinopolul a început cu zel politica sa în favoarea ecumenismului, obştea părintelui Vasile s-a întors din nou la ziloţi. Aşa a fost şi cu alţii, la fel. Când Constantinopolul a început pe faţă şi cu aroganţă să calce învăţăturile şi canoanele Bisericii, atunci părinţii au văzut în altă lumină dezbinările şi ciorovăielile ziloţilor. Ei au înţeles că acestea erau fapte ale firii umane căzute – păcate personale – care puteau fi corectate. Dar ciudăţeniile Constantinopolului şi ale inovatorilor erau păcate împotriva Bisericii – ele reprezentau blasfemii şi erezii: cu alte cuvinte apostazie. Astfel că nu numai foştii ziloţi s-au reîntors la mişcarea ziloţilor, dar chiar şi dintre comemoratorii care nu au fost niciodată ziloţi au fost unii care s-au alăturat lor. Printre ei s-au numărat monahii Mănăstirii Esfigmenu şi alţii din întreg Sf. Munte, care din timp în timp au conştientizat că Fanarul a apostaziat şi că nu mai poate fi vorba de o întoarcere la credinţa Ortodoxă. Nu le mai rămăsese altceva de făcut decât să se separe pe ei înşişi de cei căzuţi în erezie, aşa cum spune canonul al XV-lea al Sinodului I-II de la Constantinopol [… cei ce pentru oarecare eres osândit de Sfintele Soboare, sau de Sfinţii Părinţi se despart de împărtăşirea cea către întâiul stătător al lor care predică eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia din pricina îngrădirii de sine de împărtăşirea cu numitul episcop înainte de cercetarea Sinodicească, nu numai că nu sunt supuşi certării canonice, ci şi de cinstea cea cuvenită dreptslăvitorilor se vor învrednici, căci n-au osândit episcopi, ci mincinoşi-episcopi şi mincinoşi-învăţători; şi n-au rupt unitatea Bisericii prin schismă, ci s-au silit [astfel] a izbăvi Biserica de schisme şi dezbinări. Acest sinod s-a ţinut în 861, după Sinodul VII Ecumenic şi puţin înaintea celui de-al VIII-lea Ecumenic care s-a ţinut la anul 879 – n. tr.] aşa cum nenumăraţi alţi creştini au făcut de-a lungul secolelor, în special părinţii mucenici din vremea falsei uniri de la Lyon sub falsul patriarh Ioan Vecos, în secolul XIII.

Părintele Sava de la EsfigmenuUn recent exemplu este cel al ultimului bătrân Sava de la chilia Sf. Nicolae de la Provata. După ce patriarhul Dimitrie a mers la Roma în 1987, şi în prezenţa lui arhidiaconul său şi al papei au concelebrat missa papală în „catedrala Sf. Petru”, părintele Sava care era mândria şi fala comemoratorilor, fiind un mare ascet şi preacinstit bătrân, nu a putut continua cu bună conştiinţă comuniunea cu patriarhul şi s-a alăturat ziloţilor. Aceasta s-a dovedit a fi o grea încurcătură pentru comemoratori care formal îl indicau pe părintele Sava ca pe un prudent şi sfânt bătrân care totuşi a rămas în comuniune cu ei şi nu s-a alăturat ziloţilor. Ei chiar obişnuiau să trimită monahi tineri şi novici din mănăstirile lor pentru a fi convinşi prin sfânta sa viaţă ca să rămână cu comemoratorii şi să fie convinşi că nu-şi pun în primejdie mântuirea rămânând cu ei. Astfel că după ce părintele Sava i-a părăsit, ei au utilizat toate mijloacele pentru a-l convinge să se întoarcă în tabăra lor şi au trimis continuu delegaţi de monahi mai învăţaţi pentru a-l face să renunţe. Aceasta l-a forţat ca, puţin timp înainte de moartea sa, să compună o scrisoare deschisă pentru ei unde el a şi afirmat simplu dar convingător argumentele împotriva lor. Astfel, el şi-a sfârşit viaţa cu o adevărată mărturisire de credinţă.

În concluzie aş dori să repet că niciodată nu l-am auzit pe părintele Iosif bătrânul şi pe părintele Arsenie că schimbarea calendarului este fără importanţă şi deci nu este nici o consecinţă pentru cei care respectă calendarul papal gregorian. Am fost convins, întrucât am fost ultimul dintre ucenicii săi, că dacă bătrânul Iosif ar mai fi şi astăzi printre noi, nici el şi nici unul dintre ucenicii săi nu şi-ar fi luat sarcina de a lua stăreţia unor mănăstiri (şi astfel din necesitate să devină comemoratori), nici nu ar fi permis ca să meargă vreunul dintre ei în afara Sf. Munte şi să slujească cu inovatorii nou calendarişti. Sunt de asemenea convins că dacă ar mai fi trăit astăzi, ar fi fost din nou zilot. Am notat mai sus tot ce am auzit eu însumi de la părintele Arsenie privitor la inovaţia noului calendar, la ani după ce părintele Iosif s-a mutat la Domnul.

În vara lui 1962, în timpul unei vizite la Noul Schit (Nea Skiti), bătrânul mi-a zis să mă gândesc la hirotonie întru preot. Când l-am întrebat cum s-a gândit la asta, eu nefiind la o vârstă canonică, el mi-a răspuns: „Într-o zi noi vom fi separaţi total de ei, şi ce vei face cu obştea ta în îndepărtata Americă fără un preot?” La un an şi jumătate de la această discuţie, în decembrie 1963, ocazia pentru o „separare totală” a avut loc. Şi spre sfârşitul anului 1964, am fost trimis cu binecuvântarea părintelui Arsenie şi cu o scrisoare din partea stareţului Mănăstirii Sf. Pavel, arhimandritul Andrei, la Ierusalim, pentru a fi hirotonit preot. Un pic mai târziu arhimandritul Andrei a fost depus de Constantinopol pentru că nu-l pomenea pe patriarh şi exilat din mănăstire. Aşa că eu păcătosul, nu am pomenit niciodată patriarhul la slujbă. Din cauza aceasta mi s-a interzis să vizitez Sf. Munte. Cu câţiva ani înainte de moartea părintelui Arsenie, care s-a stins în 1983, ucenicul său, care avea grijă de el la bătrâneţe, mi-a telefonat chiar când eram în vizită în Grecia şi mi-a spus că părintele vrea să mă vadă. Când i-am spus monahului că aş dori foarte mult să-l văd pe părintele dar că-mi este interzisă intrarea la Sf. Munte deoarece eram zilot, acesta mi-a spus că părintele ştia asta dar că nu dorea să vorbească la telefon cu mine. Atunci el a vrut să vină, deşi era la vârsta de aproape 100 de ani, într-un sat din afara Sf. Munte ca să ne întâlnim personal. Din păcate aceasta nu a fost posibil la acea vreme. După moartea bătrânului, îngrijitorul lui a părăsit mănăstirea Dionisiu, de asemenea şi Sf. Munte şi nu am mai putut să-l mai găsesc pentru a-l întreba ce vroia părintele să-mi spună. Dar maica Eupraxia de Eghina, care era sora trupească a părintelui Arsenie, mi-a spus că după moartea bătrânului, îngrijitorul i-a trimis vorbă că la scurt timp înainte ca bătrânul să moară bătrânul a trimis după părintele Haralambie, stareţul mănăstirii Dionisiu, care era dealtfel şi nepotul şi finul său şi i-a spus acestuia: „Ce facem aici? Hai să plecăm şi să ne întoarcem la pustie”. Este evident că bătrânul era tulburat că locuia într-o mănăstire care-l pomenea pe patriarh. Atunci părintele Haralambie a părăsit stăreţia mănăstirii.

Ieromonah Pantelimon
Februarie 1994, Sihăstria Sf. Apostoli, Maine, U.S.A.

Epilog

După ce am citit cele de mai sus, părintele Isaac al mănăstiri noastre, mi-a amintit de două incidente care demonstrează cât de riguroşi erau părintele Iosif şi obştea sa după întâlnirea papei cu patriarhul în Ierusalim în anii ’60.

La sfârşitul anului 1965, părintele Isaac, pe atunci novicele Ioan, ni s-a alăturat la Mănăstirea Schimbarea la Faţă din Boston. La începutul lui 1966 l-a trimis să stea cu părintele Arsenie la obştea noastră de la Nea Skiti în Sf. Munte. Având o mare cinstire şi dragoste pentru icoana Portaitissa din Mănăstirea Iviron, l-am învăţat să facă orice efort ca să meargă şi să se închine la aceasta. În vara lui 1966 l-a reîntâlnit împreună cu un alt membru al comunităţii noastre şi după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului ne-am întors la Boston. Când a fost la Sf. Munte el a anunţat obştea de ascultarea pe care i-am dat-o, mai ales că şi el avea o mare dorinţă de a cinsti sfânta icoană. Într-un singur glas, părintele Arsenie şi obştea sa au refuzat să-i de binecuvântarea, explicându-i că nu va fi capabil să ajungă şi să se întoarcă în aceeaşi zi, căci Iviron este foarte departe de chilia sa, şi deci din necesitate va trebui să rămână acolo peste noapte şi să participe la slujbele unde va fi comemorat patriarhul. Din acest motiv i-au interzis să meargă.

Când în sfârşit am putut merge la Sf. Munte, am stăruit în dorinţa mea de a merge şi a cinsti sfânta icoană a Maicii Domnului de la Iviron. Deci s-a hotărât să închiriem o mică barcă şi să plecăm de la Nea Skiti în jurul Sf. Munte, tocmai în cealaltă parte, la mănăstirea Iviron, ca să ne închinăm sfintei icoane şi apoi să ne întoarcem în aceeaşi zi, evitând să rămânem acolo peste noapte. Din cauza marii iubiri pe care părintele o avea pentru noi, deşi era foarte în vârstă, s-a decis să meargă împreună cu noi. El, asemeni tuturor părinţilor din Sf. Munte, avea o mare evlavie la Maica Domnului Portaitissa şi trecuseră mulţi zeci de ani de când, împreună cu părintele Iosif, vizitase ultima oară Ivironul. Părintele Atanasie, fratele după trup al părintelui, a decis să ni se alăture şi el. Astfel că am părăsit dimineaţa devreme Nea Skiti şi când am ocolit vârful peninsulei Sfântului Munte, la Kavsokalivia, am întâlnit o furtună, dar am continuat să mergem nădăjduind în Dumnezeu. Când am ajuns la Iviron, nu am putut acosta din cauza furtunii, aşa că am mers mai departe la Vatoped, care avea un doc mai adăpostit, unde să aşteptăm ca furtuna să treacă. Mai ales că Vatoped are brâul şi acoperământul Maicii Domnului şi icoana sfântă „Paramithia” (consolarea) şi va fi o bună ocazie de a ne închina acestor sfinte lucruri. Părintele Arsenie nu a obiectat, dar mi-a explicat că el nu va intra în mănăstire deoarece la acea vreme Vatoped adoptase noul calendar. Mi-a mai spus că pe vremea când părintele Iosif mai trăia, tot aşa, nu a vrut să pună piciorul în mănăstire din aceeaşi cauză. Părintele Atanasie era de aceeaşi părere şi a refuzat de asemenea să intre în mănăstire. Ei ne-au spus că noi putem merge şi că ei ne aşteaptă la arsana să ne întoarcem. Eu însumi, mai cinstisem icoana şi sfintele moaşte de la Vatoped în 1957, când încă mai eram la mănăstirea Sf. Pantelimon, înainte să-l întâlnesc pe părintele Iosif şi părinţii de la Nea Skiti. Văzând că părintele Arsenie şi Atanasie refuză să intre în mănăstirea Vatoped din cauza inovaţiei noului calendar, am decis, din respect faţă de părintele, să nu intru nici eu, dând însă cu iconomie voie celor doi tineri să meargă. Toţi trei deci, părintele Arsenie, părintele Atanasie şi eu, am aşteptat să se întoarcă tinerii, stând pe câte ceva şi conversând. După câteva ore, am ajuns la Iviron, iar seara târziu ne-am întors la Nea Skiti. Aceasta a fost opt ani după moartea părintelui Iosif şi după ce toţi părinţii obştii au devenit noncomemoratori din nou, din cauza apostaziei patriarhului Athenagoras, un mason. La acea vreme toată obştea noastră, fie din Sf. Munte, fie din S.U.A., a devenit zilotistă fără să se alăture vreunei facţiuni de ziloţi din Sf. Munte. De atunci lucrurile au luat o întorsătură din ce în ce mai rea pe măsură ce Patriarhia de Constantinopol şi Bisericile oficiale s-au implicat tot mai adânc în ecumenism. Atâta timp cât membrii sinodiei noastre au rămas la Nea Skiti şi mai târziu la Provata şi Kareya, ei au fost noncomemoratori din cauza ereziei ecumeniste. Unul câte unul s-au compromis ei înşişi şi au devenit comemoratori, fiind atraşi în capcana preluării stăreţiei marilor mănăstiri şi devenind stareţi prin aceasta.

material preluat de la adresa http://cristianf.home.ro/pgid3_site_EN.html, uşor diortosit şi adnotat pe alocuri.
Deşi autorul traducerii rămâne necunoscut, redacţia noastră doreşte să-i mulţumească pentru iniţiativa de a traduce acest preţios material.

A se vedea Scrisoarea Părintelui Sava de la Esfigmenu.
De asemenea o Scurtă cronologie a Rezistenţei Athonite.
Şi un articol despre Isihaştii aghioriţi ziloţi cenzuraţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: