Mărturisitorul Ioann Lazakis a trecut la Domnul

Vineri 19 octombrie 2019/7527 (potrivit Calendarului Patristic Orthodox) a trecut la Domnul cel ce a condus Frăția Sfântului Maxim Mărturisitorul din Atena, mireanul Ioann Lazakis, mărturisitorul.

Înainte de toate credem că acest adevărat mărturisitor al lui Hristos poate fi caracterizat prin ceva ce lipsește foarte mult astăzi: bunul simț. Dar nu este vorba de un bun simț înșelător, cel umanist, ci de un bun simț care este neîndoielnic roada smereniei și a jertfelniciei pe care le-a lucrat acest slujitor al lui Dumnezeu, unite deopotrivă cu vitejia pentru apărarea Credinței și pentru mântuirea oamenilor – o vitejie fără bravadă, căci bravada vine din mândrie – și cu statornicia în luptă în fața tuturor potrivniciilor ridicate împotriva sa de către sistemul antihristic a cărui unealtă este statul iudeo-masonic – în Grecia, ca pretutindeni altundeva în aceste vremuri din urmă.

Liturgic, așa cum este și firesc, Orthodox, a urmat Calendarul Patristic (așa-numit ‘vechi’) și nu a avut comuniune cu structurile sinodale neo-serghianiste – și bineînțeles nici cu cele ecumeniste.

Este o realitate tristă faptul că, în general, cei mai educați din punct de vedere theologic aleg să rămână de partea structurii/structurilor eretice, cel mai probabil pentru a-și păstra bruma de avantaje lumești pe care o au de pe urma acestei structuri eretice – întru care vor fi judecați spre pierzarea lor, în ciuda părutelor virtuți pe care le cultivă personal și le propovăduiesc și cu care își adorm conștiința, sau a faptului că unele dintre aceste organizații ce sunt în esență eretice păstrează pe dinafară formele Orthodoxiei (iconografie și cântare psaltică impecabile), oferind astfel confort psihologic. Desigur că Dumnezeu îi poate ajuta să iasă din înșelarea în care se află, ei și cei care îi urmează, dar numai dacă vor fi sinceri până la capăt.

O realitate la fel de tristă este însă și faptul că dintre cei puțini care înțeleg că îngrădirea de organizațiile eretice de tip eclezial (ieșirea pe deplin din comuniunea liturgică cu aceste structuri eretice) nu este altceva decât învățătura patristică, Orthodoxă, adică mântuitoare, nu toți ajung să înțeleagă pe deplin Orthodoxia pentru care luptă, și astfel, dintr-o râvnă fără-de-cunoștință și din scăderi omenești, nu se feresc de anumite deviații.

Așa cum scria pururea-pomenitul Părintele nostru Patric Ranson, cauzele acestei decadențe sunt lipsa de cunoaștere a theologiei Sfinților Părinți și a istoriei Bisericii, ca și lipsa tradiției vii și proliferarea în lumea academică a unei pseudo-teologii de tip scolastic și filosofic, de sorginte apuseană, care a înlocuit singura și adevărata theologie Orthodoxă, cea a Părinților.

În simplitatea și profunzimea lui și luminat fiind de Dumnezeu, credem că mireanul Ioann Lazakis a înțeles toate aceste lucruri și că fără îndoială acest adevărat luptător și mărturisitor a bineplăcut lui Dumnezeu, Carele îl va odihni cu drepții în viața de veci.

Fie ca el, care ne-a arătat calea cea dreaptă și fără înconjur în această vremelnică viață care o pregătește pe cea veșnică, prin trăirea sa duhovnicească – cel mai adesea în lipsuri materiale datorită refuzului AMKA, a actelor cu cip, etc. – și lucrarea de mărturisire a lui Hristos în fața tuturor potrivniciilor ”de stat”, să ne fie tuturor pildă, pentru a putea și noi câștiga viața cea veșnică. Amin.

Veșnica lui pomenire și Καλο παραδεισο!

~ † ~

A se citi și:

Este astăzi Tradiţia Ortodoxă „alternativa” „de nişă” la „mainstream”-ul oficial?

Părintele Patric Ranson: Erau Părinţii „patristici”?

O altă minune a Sfântului Ierarh Spiridon care adeverește Calendarul Părinților

Au nu știți că sfinții vor judeca lumea?
I Cor. 6,2

La Dumnezeu pedepsește episcopul nou-calendarist al Larissei pentru neascultarea față de Sfântul Spiridon, se poate citi despre minunea Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei la praznicul său din 12 /25 decembrie 1934, minune ce adeverește Calendarul Patristic. Cu patru ani mai înainte, în 1930, Sfântul Ierarh Spiridon săvârșea o altă minune, tot la 12 /25 decembrie, adică în aceiași zi în care Orthodoxia, potrivit Calendarului statornicit de Sfinții săi Părinți, prăznuiește acest sfânt; o minune dintre nenumăratele sale minuni, care adeverește încă odată, numele de Făcător-de-Minuni pe care i l-a atribuit Biserica.

Redacția noastră vă oferă în traducere, în cele ce urmează, o mărturie a acestei minuni.

Minunea Sfântului Ierarh Spiridon
din catedrala din Caristos, Grecia, 1930

Minunea Sfântului Ierarh Spiridon Făcătorul-de-Minuni la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, 325

Sfântul Ierarh Spiridon este prăznuit în chip deosebit de către Adevărații Creștini Orthodocși, din pricina faptului că în această zi nou-calendariștii serbează Crăciunul urmând calendarului papist. În Grecia se pot vedea adesea litografii ale vechilor calendare în care este înfățișat praznicul Sfântului Spiridon, alături de icoana Sfântului Spiridon care este purtată în acea zi pe străzile satelor și ale orașelor, pentru a arăta neștiutorilor că nu Nașterea Domului este prăznuită atunci în Calendarul Orthodox. Există și o mărturie a unei minuni săvârșite de Sfântul Ierarh Spiridon, care a încredințat pe mulți nou-calendariști, întorcându-i la Adevăratul Creștinism Orthodox.

Printre nenumărații martori ai minunii s-a aflat și Zinovia Sideri, care a trăit 102 ani și a mărturisit despre minunea Sfântului Spiridon în anul 1976, mărturie publicată atunci în ziarul atenian Skrip. Iată mărturia bătrânei Zinovia:

„Era Crăciunul după noul calendar. La acea vreme nu urmam vechiul calendar. Am mers la biserica Sfântului Nicolae pentru slujbă. Biserica era plină de lume. Am stat în partea stângă, aproape de o coloană. Pe acea coloană se găsea icoana Sfântului Spiridon, dăruită bisericii de către un credincios, Antonie Lumidis din Pireu. Icoana era împodobită cu flori, ce rămăseseră de la sărbătoarea de pe calendarul nou. Când preotul care slujea, pe nume Sila, a început după vohodul mic să tămâieze și să cânte troparul Nașterii, „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru…”, icoana Sfântului Spiridon a început brusc să lovească coloana, atât de tare încât toate florile cu care fusese împodobită au căzut. La vederea acestui semn, lumea a fost cuprinsă de spaimă, preotul și cântărețul s-au oprit, încetând cântarea. Atunci cineva din popor a strigat: „Astăzi este praznicul Sfântului Spiridon potrivit vechiului calendar, cântați-i troparul!” În acel moment au început cu toții să cânte cu credință „Soborului celui Dintâi te-ai arătat apărător și de-Minuni-Făcător, de-Dumnezeu-Purtătorule Spiridoane, Părintele nostru…” (Troparul Sfântului). Abia atunci, în vremea cântării troparului, icoana Sfântului a început ușor-ușor să încetinească, până ce a încetat cu totul a mai lovi coloana.

A doua zi, ziarul „Karestini” a publicat o mărturie despre acest eveniment neobișnuit. Toți locuitorii din Caristos și din împrejurimi vorbeau despre acest semn minunat și recunoșteau faptul că vechiul calendar bisericesc este cel adevărat.

Mai târziu, pe 29 decembrie, într-un articol pe aceiași temă, ziarul „Karestini” anunța:

„… a doua zi, icoana nu mai era la locul ei. Mulți cred că a fost înlăturată intenționat, pentru a nu mai exista discuții despre problema calendarului, fiindcă oamenii începuseră să creadă, majoritatea trecând la vechiul calendar. Astfel că locuitorii din Caristos sunt foarte indignați și cred că cineva se joacă diabolic cu sentimentele lor religioase și sfintele icoane, fiindcă nici până astăzi icoana nu a fost repusă la locul ei, în ciuda insistenței tuturor locuitorilor.”

Apărut în publicația Ta Patria, Volumul VIII, 1988, pg. 132-133
Traducere via Revnitel, № 12-14, oct. 1999 – iun. 2000

A se citi și:

Dumnezeu pedepsește episcopul nou-calendarist al Larissei pentru neascultarea față de Sfântul Spiridon

MOARTEA celui care a vrut SĂ MUTE DATA Praznicului Naşterii Domnului după calendarul papei

Arătarea Cinstitei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos în 1925 lângă Athena

Este astăzi Tradiţia Ortodoxă „alternativa” „de nişă” la „mainstream”-ul oficial?

Pentru a putea răspunde la această întrebare cam bizară, ce foloseşte terminologia unui cititor al nostru, trebuie să privim la starea de fapt a acestui veac al apostaziei: pe lângă manifestările ecumeniste deşănţate ale pseudo-ierarhilor oficiali, realitatea vremii de azi ne prezintă un tablou trist; majoritatea celor ce „merg duminica la biserică” sunt prea adesea ocupaţi doar cu pietismul lor sentimentalist şi adogmatic, expresie a ereziei umanismului şi al ecumenismului deopotrivă, ce relativizează Adevărul de Credinţă, ori cu formalismul ritualic, ce ţine mai degrabă de înţelegerea superstiţioasă (sau mentalitatea magică), exprimat uneori şi prin felurite practici de sorginte păgânească („băbisme”), ca şi printr-un „cult al morţilor” înţeles la fel de strâmb; (aceiaşi oameni fiind de altfel materialiştii de zi cu zi ocupaţi cu treburile lor lumeşti, pentru care mai cer ajutorul unui dumnezeu plăsmuit după chipul lor); alţii, îşi umflă pieptul de mândrie bolnăvicioasă duhovniceşte, îmbrăcându-se în retorica ereziei filetismului, iar alţii, tot atât de păruţi conservatori, proclamă cu entuziasm noi sfinţi, plăsmuiţi după chipul şi asemănarea Patriarhiei apostate de la Constantinopol – de fapt persoane ale căror învăţături încalcă flagrant Orthodoxia, propovăduind o învăţătură guruist-idolatră; cităm: „mai bine să superi pe Dumnezeu decât pe maica stareţă, căci dacă o vei supăra, cine va mai mijloci pentru tine la Dumnezeu?” sau „orice ar spune sau ar face patriarhul, tu pomeneşte-l”.

Este uimitor cum aceşti păruţi apologeţi chiar nu realizează absurdul în care se găsesc… Cum oare nu înţeleg că o asemenea pseudo-învăţătură/atitudine nu doar că anulează întreaga Istorie a Bisericii, dar că în acest fel nu s-ar mai fi păstrat niciodată Orthodoxia, iar erezia ar fi căpătat, ca în vremea apostată de astăzi, numele de învăţătură ortodoxă. Cum ar fi să ne închipuim de pildă, ca Orthodocşii ce s-au împotrivit ereziei iconoclasmului să fi înghiţit orice din partea minciuno-ierarhilor eretici păstrând comuniunea cu aceştia? Oare chiar nu îşi dau seama că cineva are interesul diavolesc să-i prostească pe toţi: clerici, monahi – odinioară conştiinţa trează şi forţa prin care a rezistat Orthodoxia în faţa tuturor vrăjmaşilor ei – şi mireni, făcând din ei nişte spălaţi pe creier? [4]

Părinţii esfigmeniţi condamnaţi pentru vina de a fi ortodocşi

Calendarul a fost schimbat numai pentru a uşura apropierea de neortodocşi, nicidecum pentru motive astronomice, nici pentru motive de comoditate. Aşa cum Constantinopolul a fost cucerit în secolul XV printr-o poartă mică, lăsată deschisă în zidul cetăţii, putem spune astăzi că tocmai calendarul a fost mica poartă ce a permis forţelor oculte să pună mâna pe patriarhia Constantinopolului. Se ştie astăzi cu certitudine că Meletie Metaxakis care a hotărât schimbarea şi patriarhul Atenagora care a impus-o, aparţineau acestor forţe oculte.

Nu este posibil să relativizăm credinţa. Credinţa noastră nu se discută, ea se mărturiseşte. Ea nu este proprietatea noastră, ea ne-a fost revelată şi este absolută.

† Părintele Patric Ranson

Drapelul monahilor în rezistenţă de la Mănăstirea Esfigmenu şi al părinţilor ziloţi

La 6 aprilie 2011 calendar papist, cei trei membrii ai Curţii de Apel din Salonic i-au condamnat din nou pe cei 14 monahi esfigmeniţi dimpreună cu părintele lor stareţ Methodie; de această dată la şase luni de închisoare pentru … „ocupaţie ilegală a mănăstirii”.

În paralel Curtea a validat şi decizia Chinotitei neo-atonite de a expulza monahii esfigmeniţi din mănăstirea lor şi a subliniat obligaţia statului Grec de a pune imediat în aplicare aceste decizii.

În timpul audierii, monahii au refuzat cu fermitate să se supună acestor decizii abuzive: „Murim mai bine-n Sfânta noastră Mănăstire decât s-o părăsim!” au strigat ei atunci.

Prigoana la care sunt supuşi de atâta vreme părinţii esfigmeniţi, de pe urma căreia au fost muceniciţi deja cinci dintre ei, este răspunsul stăpânirii lumii acesteia şi a legii ei strâmbe la refuzul acestor părinţi de a fi părtaşi ereziei ecumenismului, refuz exprimat canonic [1] prin întreruperea comuniunii liturgice [euharistice] cu patriarhia eretică a Constantinopolului şi cu celelalte jurisdicţii oficiale şi prin intrarea sub omoforul unui Sinod Adevărat-Orthodox (adică tradiţionalist sau ‘vechi-calendarist’) [2]; aşadar răspunsul pentru „vina” de a voi şi a fi pur şi simplu ortodocşi.

Legitimitatea patristică şi canonică a atitudinii monahilor esfigmeniţi şi a ziloţilor aghioriţi în general, este argumentată cu precizie şi pe larg în cartea pururea-pomenitului Părinte Patric Ranson ‘Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol’, carte tradusă şi oferită de redacţia noastră, pe care o recomandăm tuturor celor ce doresc să înţeleagă ce se petrece în vremurile noastre în Muntele Athos.

Despre lipsa fricii de Dumnezeu a Chinotitei neo-atonite nu ne mirăm, cu toată afişarea unei ortodoxii de faţadă, căci vădită este! Îndeajuns să ne uităm la infama condamnare a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), la expulzarea părinţilor din Schitul Sfântului Ilie şi la prigoana pe care o întreţine împreună cu autorităţile de ani de zile asupra monahilor esfigmeniţi, în urma căreia au murit monahi.

Vor aplica acum tiranic autorităţile poliţieneşti din Grecia aceste abuzive decizii, având în vedere uriaşul renume şi autoritatea de care se bucură părinţii de la Mănăstirea Esfigmenu în rândul poporului, dar şi – paradoxal sau nu – în rândul unora dintre conservatorii nou-calendarişti din Grecia?

Doi dintre părinţii muceniciţi în prigoana asupra Sfintei Mănăstiri Esfigmenu

Lupta părinţilor esfigmeniţi precum şi a celorlalţi părinţi ziloţi aghioriţi este pe viaţă şi pe moarte: fie mântuirea veşnică prin păzirea Orthodoxiei întregi, fie moartea veşnică prin trădarea Orthodoxiei; iar păzirea Orthodoxiei în chip deplin este condiţia pentru dobândirea mântuirii veşnice, indiferent de moartea pământească ce li s-ar pregăti.

Sfântul Ignatie Brianceaninov – Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu

sau despre însemnătatea anatemei în Sfânta Biserică Ortodoxă

La începutul cuvântului nostru din Duminica Biruinţei Ortodoxiei, pare firească întrebarea: ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi în Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este slava creştinilor. Unde nu este Duh, acolo nu există Ortodoxie.

Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată omului de la Dumnezeu spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de credinţa sobornicească; iar cine n-o va păzi întreagă şi fără de prihană, acela va pieri în veci (Simbolul de credinţă al Sfântului Atanasie cel Mare).

Pentru a păstra în siguranţă acest zălog al nostru, astăzi Sfânta Biserică enumără public, în auzul tuturor, acele învăţături scornite şi răspândite de satana – expresie a vrăjmăşiei împotriva lui Dumnezeu – care defăimează lucrarea mântuirii noastre şi ne-o răpesc. Biserica demască aceste învăţături ca pe nişte lupi înfricoşători, ca pe nişte şerpi veninoşi, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi. Prin urmare, păzindu-ne de toate acestea şi scoţându-i din prăpastia pierzaniei pe cei înşelaţi de acestea, Biserica predă anatemei acele învăţături şi pe cei ce le urmează cu îndărătnicie.

Postul cel Mare în Legislaţia Ortodoxă a României Medievale Creştine

Miniaturi din Pravila lui Matei Basarab

PRIMELE CODURI DE LEGI

Poporul român este prin tradiţie creştin, iar Sărbătorile Pascale, ca de altfel şi cele ce prefigurează Învierea şi Înălţarea Domnului, erau respectate cu sfinţenie de toţi locuitorii ţării, indiferent de rang, avuţie sau prejudecăţi politice şi culturale.

Documentele ce au supravieţuit până în zilele noastre adeveresc pe deplin grija românilor în a preîntâmpina Paştile printr-un regim alimentar sever de post, pe durata celor 40 de zile. Introducerea unor noi culturi, în secolul al XVII-lea, precum porumbul, fasolea, unele leguminoase şi cartoful, aduse din America prin Apusul european, a făcut ca românii să suporte mai uşor regimul auster din Postul Paştilor.

Alături de tradiţia moştenită din moşi-strămoşi privitoare la post, un rol important l-au avut legiuirile bisericeşti de factură bizantină ce au avut o largă răspândire încă din secolul al XIII-lea. O asemenea Pravilă (cod de legi) a fost şi Nomocanonul diaconului Alexios Aristsimes de la Patriarhia din Constantinopol, alcătuită în veacul al XIII-lea, care, pe lângă unele învăţăminte bisericeşti, cuprindea şi norme de respectare a unor posturi şi praznice împărăteşti. Au existat şi alte asemenea pravile datorate lui Emanuel Malaxox, Daniil Andrian Panonianul, precum şi Nomocanonul patriarhului Constantinopolului Ioan Nesteutes. Ele sunt adevărate „dreptare” privitoare la credinţa creştină, dar conţin şi sfaturi practice pentru respectarea cu scumpătate a posturilor ortodoxe.

PRAVILE. În veacul al XVII-lea apar primele pravile sau texte de legi româneşti tipărite. Începutul îl face Matei Basarab cu Pravila de la Govora, din 1640, urmat de Vasile Lupu cu Pravila sa apărută la Iaşi, în 1646. Mai târziu, în 1652, Matei Basarab se va îngriji pentru un nou cod de legi, numit de data aceasta Îndreptarea Legii. Aceste norme legislative cuprind elemente de drept laic şi de drept bisericesc, cele din urmă fiind precumpănitoare. Ele prevăd sancţiuni ce se vor aplica preoţilor, călugărilor şi mirenilor în caz de greşeală; printre aceste abateri se prevedea şi pedepsirea – mai cu seamă a clericilor – celor ce nu păzeau cu sfinţenie Postul Paştilor şi al Naşterii Domnului sau alte posturi pentru prăznuirea marilor sfinţi şi mucenici din sinaxarul ortodox. Aceste codice de legi s-au întrebuinţat până la începutul veacului al XIX-lea* şi alături de ‘Legea pământului’, au reprezentat norme juridice pentru toţi locuitorii Principatelor Române; dar, ca peste tot în Europa acelor vremi, prevedea inegalitatea pedepselor după criteriul rangului social deţinut.

Despre pacea lui Dumnezeu

P.S. Mitropolit Macarie de Toronto (HOCNA)

Cuvânt de deschidere al Preasfinţitului mitropolit Macarie de Toronto (Sinodul Bisericii Ortodoxe Nord-Americane (HOCNA) la conferinţa cu titlul ‘Ca fii ai Luminii să umblaţi‘ (Efeseni 5:8)

Hristos a Înviat!
Adevărat a Înviat!

Hristos Anesti!
Alithos Anesti!

Hristos Voskrese!
Voistino Voskrese!

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioşi părinţi, cucernici diaconi, cucernice preotese şi iubiţi credincioşi, bucuraţi-vă întru Domnul!

Tema conferinţei noastre ce se deschide în această seară prin cuvântul de faţă este Ca fii ai Luminii să umblaţi (Efeseni 5:8). Lansăm această temă ţinând seama de o condiţie fundamentală ce ne dă posibilitatea să umblăm ca fii ai Luminii: pacea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea am ales ca temă a cuvântului nostru introductiv „Pacea lui Dumnezeu”.

Cele trei Liturghii pe care le auzim cel mai adesea în timpul anului – adică Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a Sfântului Grigorie Dialogul – încep astfel: Cu pace Domnului să ne rugăm, iar mai târziu auzim: Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre Domnului să ne rugăm. În două din aceste Liturghii – cea a Sfântului Ioan Gură de Aur şi cea a Sfântului Vasile cel Mare – preotul slujitor se întoarce către credincioşi şi îi binecuvântează cu cuvintele: Pace tuturor. Face acest lucru de cel puţin patru ori în timpul Sfintei Liturghii. Când Mântuitorul s-a arătat ucenicilor Săi după Înviere, i-a întâmpinat cu: Pace vouă (Ioan 20:19), când îngerii zburau în înălţime deasupra Betleemului, psalmodiau vestea cea bună a Întrupării lui Dumnezeu cântând: Pe pământ pace, întru oameni bunăvoire. Mai sunt şi alte referinţe în Sfânta Scriptură – acestea fiind doar câteva citate – despre pacea lui Dumnezeu, pacea de sus.

Dar ce este de fapt pacea lui Dumnezeu? În esenţă este un leac pentru frică, este ceea ce alungă duhurile de tulburare: Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze (Ioan 14:27). Este ceea ce uşurează sufletul şi odihneşte fiinţa lăuntrică. Aşadar pacea lui Dumnezeu se adresează fiinţei noastre lăuntrice şi o călăuzeşte. Pacea lui Dumnezeu este o adeverire a credinţei noastre în Dumnezeu. Prin urmare esenţa păcii lui Dumnezeu stă în încrederea în puterea Lui de a cârmui întreaga zidire cu dreptate şi înţelepciune; chiar dacă această dreptate şi înţelepciune nu sunt mereu înţelese şi acceptate de către om, sunt dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, potrivit tainei Sale nepătrunse. Pacea lui Dumnezeu este neistovită şi deplină, te sprijină şi te întăreşte.

După ce am analizat într-o oarecare măsură ce este pacea lui Dumnezeu, pentru a putea înţelege însuşirile ei, să ne îndreptăm acum atenţia asupra modului în care o pot dobândi creştinii ortodocşi. De ce anume avem nevoie pentru a dobândi această pace, această linişte lăuntrică a duhului, care este atât de importantă în praxisul creştin ortodox?

Dumnezeu pedepseşte episcopul nou-calendarist al Larissei pentru neascultarea faţă de Sfântul Spiridon

La prăznuirea Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, Făcătorul de Minuni, astăzi 12 /25 decembrie

Când biserica de stat a Greciei a introdus inovaţia noului calendar, Domnul a arătat multe semne minunate prin care a adeverit faptul că drumul pe care porniseră era greşit. Cel mai cunoscut semn este cel al Arătării Cinstitei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos, în 1925, deasupra bisericii de pe Muntele Hymettus, unde erau adunaţi credincioşii vechi-calendarişti din Atena. Un alt semn a fost dat episcopului nou-calendarist Arsenie al Larissei, în 12 /25 decembrie 1934, la praznicul Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei, Făcătorul de Minuni, potrivit calendarului patristic (vechi), respectiv Crăciunul după noul calendar. Iată cum s-a petrecut:

De dimineaţă episcopul s-a dus cu maşina pentru a sluji liturghia în biserica sa. Când a ajuns, a văzut acolo un smerit ierarh bătrân, binevoitor, cu engolpion la piept. Arsenie i-a spus: „Frate, vino să citim pastorala cea veselă de Crăciun şi apoi te voi găzdui”.

Smeritul ierarh i-a răspuns: „Nu trebuie să citeşti acea pastorală, ci pe a mea, a Sfântului Spiridon!” Atunci Arsenie s-a mâniat şi a zis: „Eu te invit, iar tu mă dispreţuieşti. Atunci pleacă de aici.”

Arsenie a intrat în biserică, s-a închinat la icoane şi s-a aşezat pe tronul arhieresc. Când a sosit momentul catavasiilor, a cântat prima catavasie, apoi a cerut cântăreţilor de la strană să o cânte pe a doua. A început să o cânte şi pe a treia, însă deodată s-a simţit neliniştit şi indispus. A făcut semn cântăreţilor să continue şi s-a dus în altar. „Ce s-a întâmplat stăpâne?”, l-au întrebat.  „Nu mă simt bine”, le-a răspuns.

Când indispoziţia lui Arsenie s-a înrăutăţit, l-au dus acasă, unde starea lui s-a agravat şi mai mult, iar a doua zi a murit. Fusese pedepsit de Dumnezeu pentru neascultarea faţă de Sfântul Spiridon. Această minune este cunoscută de credincioşii ortodocşi mai bătrâni din Larissa.

I Agia Skepe (Cinstitul Acoperământ), № 122, Octombrie-Decembrie, 1991, pg. 109

A se vedea şi:

Prăznuirea Sfântului Prooroc Ilie (aluatul pâinii femeii necredincioase s-a preschimbat în piatră)

O altă minune a Sfântului Ierarh Spiridon care adeverește Calendarul Părinților

Arătarea Cinstitei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos în 1925 lângă Athena

Lui Dumnezeu Slavă!
~ † ~

Cazania Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului Sec la brânză)

Despre adevăratul chip al Postului

Fraţi creştini,

Dintre cele trei fapte bune, despre care a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi, socotim că faptă bună a postului este prilejul cel mai potrivit pentru vorbirea noastră de astăzi, înainte de marele Post al Păresimilor. Diavolul, fraţi creştini, care dintru început a invidiat şi a vrăjmăşit neamul omenesc, nu încetează nicidecum lupta lui, ca să lipsească pe om de mântuirea ce i s-a dat prin Patima şi moartea lui Iisus Hristos. El însuşi grăind inimilor oamenilor, pe unii îi sfătuieşte spunând că postul nu este poruncă a lui Dumnezeu, ci fiecare este liber să mănânce şi să bea cât va voi, ce-i va place şi când va vrea; iar pe alţii îi sfătuieşte că postul vatămă sănătatea şi aduce multe feluri de boli. Diavolul înşeală şi pe unii şi pe alţii, cum a înşelat la început pe Eva şi pe Adam.

Că postul este o poruncă dumnezeiască, n-avem decât să ne gândim la porunca pe care a dat-o Dumnezeu celor dintâi oameni: „Şi a poruncit, spune dumnezeiasca Scriptură, Domnul Dumnezeu lui Adam, zicând: Din toţi pomii grădinii vei mânca, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, fiindcă în ziua când vei mânca, vei muri” (Facerea II, 16-17). Cuvântul acesta „să nu mâncaţi” nu este, oare, o poruncă a postului? Dumnezeu a dat această poruncă a postului primilor oameni cu pedeapsă înfricoşată, zicând: „În ziua când veţi mânca, cu moarte veţi muri”. Porunca postului a întărit-o Iisus Hristos prin dumnezeiasca Sa pildă, postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Mustrând pe făţarnici, care posteau fără nici un folos, i-a învăţat, precum am auzit în Evanghelia de astăzi, chipul prin care se face postul bineprimit la Dumnezeu. Aşişderea şi Sfinţii Apostoli nu au legiuit postul, care era legiuit de la începutul lumii, ci amintesc că ei de multe ori posteau şi că mai înainte de orice lucru bun, ţineau post şi făceau rugăciuni, sau făceau rugăciuni cu posturi. Pentru că se cuvine ca şi noi să postim şi să ne îndeletnicim cu posturi şi cu rugăciuni, au rânduit prin sfintele canoane vremile în care se cuvine să postim. Una din aceste vremi începe mâine şi tine patruzeci de zile.

Sfântul Grigorie Palama – Despre rugăciunea neîncetată

Sfântul Grigorie Palama, stareţ al Mănăstirii Esfigmenu, apoi Arhiepiscop al Salonicului, apărător al Ortodoxiei împotriva papismului

De aceea şi Sfântul Pavel, care a ştiut mai bine decât noi folosul cel mare pe care-l aduce rugăciunea, ne-a îndemnat să ne rugăm neîncetat (I Tes.5, 17). N-a voit el să sfătuiască niciodată vreun lucru greu şi cu neputinţă, pe care nu l-am fi putut împlini, căci atunci ne-am fi arătat ca neascultători şi călcători ai poruncii lui şi drept urmare vrednici de osândă. Ci scopul Apostolului, care a zis să ne rugăm neîncetat, a fost ca să ne rugăm cu mintea noastră, ceea ce este cu putinţă să facem totdeauna. Căci şi când facem un lucru de mână şi când ne plimbăm şi când şedem şi când mâncăm şi când bem, totdeauna putem să ne rugăm cu mintea noastră şi să facem rugăciunea minţii bine plăcută lui Dumnezeu şi adevărată. Cu trupul putem să lucrăm şi cu sufletul să ne rugăm. Omul din afară poate să împlinească orice slujbă cu trupul şi omul dinăuntru poate să fie dăruit slujirii lui Dumnezeu şi să nu lipsească niciodată de la lucrul cel duhovnicesc al rugăciunii cu mintea. Căci aşa ne porunceşte Dumnezeu-Omul Iisus în Sfânta Evanghelie, zicând: „Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău întru ascuns” (Matei 6, 4). Cămara sufletului este trupul. Uşile fiinţei noastre sunt cele cinci simţuri. Sufletul intră în cămara lui, când mintea nu umblă de colo până colo în lucrurile lumii, ci stăruieşte în inima noastră. Şi simţurile noastre le închidem şi rămân asigurate, când nu le lăsăm să se alipească de lucrurile supuse lor şi arătate. În felul acesta mintea rămâne liberă de orice împătimire lumească şi se uneşte prin rugăciunea ascunsă a minţii cu Dumnezeu Tatăl nostru. Şi atunci zice: „Tatăl tău cel ce vede întru ascuns, îţi va da ţie la arătare” (Matei 6, 6).

Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului – Despre paza minţii

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul

Dar cum putem păzi mintea? Urmând-o în simţirea celor din afară, sau adunând-o din ele, care o risipesc prin ele, când caută spre lucrurile supuse simţurilor? Văzul privind cele frumoase, sau necuvenite, auzul auzind cele netede sau colţuroase, mirosul mirosind cele bine sau rău mirositoare, gustul gustând cele dulci sau amare, pipăitul pipăind cele moi sau tari, pornesc şi aleargă după ele ca după frunzele purtate de vânt, iar mintea, amestecându-se cu ele, cugetă la lucrările lor. Este cu putinţă a scăpa astfel de gândurile cele de-a dreapta, sau de-a stânga? Nicidecum şi niciodată. Deci dacă simţurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simţuri în vremea rugăciunii, înăuntru în inimă, şi să stea acolo surdă şi mută la toate gândurile. Căci de se goleşte cineva nu numai de vedere, de auzire şi de vorbire, dobândeşte oarecare linişte de patimi şi de gândurile cele rele. Dar cu mult mai mult se va îndulci de odihna de gândurile cele rele şi va gusta bucuria cea duhovnicească, care se pricinuieşte prin rugăciunea minţii şi prin luarea aminte, când va depărta mintea şi de la cele cinci simţuri din afară şi o va încuia în cămara cea dinăuntru şi firească, sau în pustie. Căci precum sabia cea cu două tăişuri, ori încotro o vei întoarce, taie cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot aşa lucrează şi rugăciunea lui Iisus [Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul]: uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte şi de muncile veşnice.

Iar de va voi cineva, fără această rugăciune numai cu rugăciunea cea cântată şi cu simţurile cele din afară şi cu împotrivirea cea din afară, să surpe atacurile vrăjmaşilor şi să se împotrivească oricărei patimi, sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă şi de multe ori. Căci diavolul aci îl biruieşte pe cel ce i se împotriveşte, aci i se supune, făcându-se că e biruit de împotrivirea aceluia. Prin aceasta îşi bate joc de el, făcîndu-l să se aplece spre slava deşartă şi spre neatenţie şi făcîndu-l să se socotească păstor oilor şi învăţător.

Cuvânt înainte sau călăuză…alcătuit din sfintele scrieri… de Preacuviosul schimonah Vasile de la Poiana Mărului, Filocalia, vol. VIII, Bucureşti 1979, p.590-591.

Despre Puterea Rugăciunii lui Iisus

O mărturie a monahiei Tatiana (1912)

Pe la orele dimineţii, după liturghie mă întinsesem în pat să mă odihnesc puţin, şi în timpul acesta am avut o vedenie neobişnuită. Mă vedeam de parcă eram la Sankt Petersburg, pe insula Vasilievski. Se făcea că merg la Sfânta Liturghie de la catedrala Sfântului Nicolae. Purtam schima monahală şi mă aflam într-o trăsură mică.

Deodată m-am pomenit într-o piaţă întunecată. M-am speriat şi am început să tremur. Alergând într-o parte şi-ntr-alta căutând o ieşire din această situaţie îngrozitoare şi deodată am văzut sute de oameni înaintând şiruri-şiruri. Toţi aceştia erau mireni, având feţele posomorâte, pătrunse de o tristeţe nemărginită. La faţă semănau cu mine.

„Voi cine sunteţi?” – i-am întrebat.

Mare folos are sufletul de pe urma citirii scrierilor Sfinţilor Părinţi

Vedenia avvei Sofronie, aşa cum este redată în cele ce urmează, a fost extrasă chiar din Viaţa Sfântului Paisie Velicikovschi (tradusă de Părintele Serafim Rose, [Forestville, CA: Saint Paisius Abbey Press, 1994, pp. 259-262]).

Sfântul Paisie, care s-a născut în 1722 în Poltava, Rusia şi a trecut la Domnul în 1794 la Mănăstirea Neamţ în Moldova (România) a avut o mare râvnă pentru scrierile Sfinţilor Părinţi, ostenindu-se fără cruţare la descoperirea, copierea şi traducerea lor.

În zilele noastre, slavă Domnului, ne stau la îndemână nenumărate cărţi duhovniceşti, a căror citire aduce străpungerea inimii şi trezeşte sufletul din toropeala lipsei de grijă şi a iubirii de sine.

Povestirea ce urmează ne ajută să înţelegem că lipsa de dorinţă pentru studiul duhovnicesc al dumnezeieştilor scrieri se datorează lucrării diavoleşti, care ne duce la „îndreptăţirea păcatelor”, astfel încât să nu ne adăpăm din izvorul scrierilor Părinţilor.

Lumina monahilor strălucind mirenilor

© Sfânta Mănăstire a Sfinţilor Ciprian şi Iustina, Fili, Attica, Grecia.

Prăznuirea Sfântului Prooroc Ilie

Astăzi, 20 iulie Calendar Ortodox, (2 august calendar papist), Biserica Ortodoxă a Răsăritului prăznuieşte pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul.

În Proloagele de la Ohrida ale Sfântului Nicolae Velimirovici citim despre următoarea minune a Sfântului Proroc Ilie, luată din Sinaxarul grecesc:

„Un anume Paisie, stareţ al Mănăstirii Sfântului Proroc Ilie din Ierusalim, a venit la Constantinopol, iar de la Constantinopol la Belgrad, la vremea când aici patriarh era tot un Paisie. În vremea aceea locuia la Belgrad un creştin ortodox a cărui nevastă era papistaşă.

În ziua praznicului Sfântului Proroc Ilie, această femeie s-a pornit să frământe pâine, dar bărbatul ei i-a zis: „Astăzi este marele praznic al Sfântului Ilie, şi tu nu trebuie să lucrezi aceasta.” Atunci femeia i-a răspuns că sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie a fost cu treisprezece zile mai înainte (după calendarul papistăşesc). Aşa s-au certat femeia cu bărbatul ei. Femeia cea încăpăţânată şi-a frământat deci pâinea ei, dar o, minune! Aluatul s-a prefăcut în piatră în mâinile ei! Toţi vecinii au venit să vadă şi toţi au luat câte o bucăţică din acea piatră şi au dus cu ei.