Vlădica Averchie de Jordanville – Predică la Duminica Biruinţei Orthodoxiei, 1971

Vlădica Averchie icoană a maicilor de la Novi Stjenik

Aceasta este credinţa Apostolilor, aceasta, credinţa Părinţilor, aceasta, credinţa Ortodocşilor, aceasta credinţa care a întărit lumea.

Synodiconul Ortodoxiei

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, veţi auzi aceste alese şi însemnate cuvinte din Slujba Orthodoxiei pe care Sfânta Biserică a rânduit-o a fi săvârşită astăzi. Cea dintâi săptămână a Sfântului şi Marelui Post a încheiat o săptămână de rugăciune stăruitoare şi nevoitoare pocăinţă. Acum Sfânta Biserică, dorind a ne întări şi a ne mângâia, a rânduit pentru noi în această primă săptămână a Postului Mare, în prima sa Duminică, un praznic duhovnicesc, unul dintre praznicele cele mai dragi şi apropiate inimilor noastre – cel al Biruinţei Orthodoxiei.

Această prăznuire s-a făcut pentru întâia dată în 842 în Constantinopol, înaintea fericitei împărătese Theodora, de către Patriarhul Methodie. Aceasta s-a făcut întru cinstirea surpării ultimei erezii ce a zguduit Biserica în acea vreme: erezia iconoclasmului. Însă acest praznic al Sfintei Biserici însemnează biruinţa Sfintei credinţe Orthodoxe asupra tuturor ereziilor hulitoare, asupra tuturor mincinoaselor învăţături şi dezbinări.

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a întemeiat Biserica Sa pe pământ pentru ca toţi cei ce o alcătuiesc să se poată mântui, să poată ocoli cursele vrăjmaşului diavol şi să poată intra în Împărăţia Cerească gătită lor.

Diavolul şi-a folosit toată puterea pentru a încerca să surpe şi să nimicească Biserica lui Hristos şi prin aceasta să împiedice mântuirea omului. La început a ridicat cumplite prigoane împotriva Bisericii din partea jidovilor şi a păgânilor. Vreme de trei veacuri sângele mucenicilor Creştini a curs fără încetare. Dar diavolul n-a reuşit în încercarea lui. Sângele mucenicilor, potrivit cuvântului apologetului Creştin Tertulian, a devenit sămânţa Creştinilor. Creştinismul şi-a biruit prigonitorii. „Mieii blânzi ai turmei lui Hristos au preschimbat furia de lup a prigonitorilor lor în blândeţe de miel”.

Dar diavolul n-a putut suferi înfrângerea din mâinile mucenicilor. Când Biserica lui Hristos a biruit în lume, el a ridicat o nouă prigoană asupra ei, cu mult mai primejdioasă: dinlăuntrul Bisericii, aşa cum Sfântul Apostol Pavel a zis mai-nainte în convorbirea sa cu efesenii, că se vor ridica bărbaţi, „grăind învăţături răstălmăcite (îndărătnicii)”. Sfântul Pavel i-a numit pe aceştia „lupi îngrozitori” (Fapte 20:29,30). Aceştia sunt ereticii, care au încercat să strice adevărata învăţătură a lui Hristos despre credinţă şi evlavie, ca să facă această sfântă învăţătură fără folos pentru oameni.

Referitor la Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR)

+ Referitor la Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR) +

~ † ~

Referitor la Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR)

Deoarece cititorii noştri ne-au semnalat apariţia unor articole potrivnice tradiţionalismului pe unul dintre saiturile cripto-ecumeniste care practica sistematic manipularea şi diversiunea, punem la dispoziţia celor interesaţi un articol referitor la iconomia practicată de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor cu privire la nou-calendarism.

De asemenea, cine are o minimă idee despre istoria ROCOR ştie ca Antonie de Geneva reprezenta partida ecumenistă  dar şi că Biserica Rusă din Afara Graniţelor a întrerupt comuniunea cu Bisericile oficiale, intrând în comuniune deplină cu vechi-calendariştii greci, pentru care a şi hirotonit, după trecerea la Domnul a pururea-pomenitului Hrisostom de Florina. Că lucrurile stau astfel, se poate constata şi din faptul că chinotita neo-atonită considera Biserica Rusă din Afara Graniţelor „schismatică, în afara Bisericii şi fără har”, tocmai fiindcă ROCOR nu avea comuniune cu Constantinopolul, Moscova şi Bisericile oficiale.

Ar mai fi de adăugat că sinodul ROCOR a anatemizat în anul 1983 erezia ecumenismului şi pe toţi cei ce stau cu bună ştiinţă în comuniune cu ierarhii eretici ecumenişti.

Referitor la o altă persoană invocată, preotul Dimitri Dudko, decedat în 2004, se ştie că acesta s-a lepădat de mărturisirea lui iniţială, repudiind public în iunie 1980 atitudinea pe care o avusese. Ba mai mult, în 1991 a ajuns să susţină public că a sosit vremea reabilitării lui Stalin şi că se roagă nu doar pentru odihna sufletului acestuia dar simte şi un imbold puternic să strige: „sfinte Iosife [Stalin] roagă-te Domnului pentru noi!”. A fost de asemenea un apropiat al lui G. Ziuganov, liderul unui partid comunist post 1989, publicând articole de aceiaşi orientare în ziarul acestuia. Sfântul Mitropolit Filaret al ROCOR atenţiona asupra faptului că bietul părinte Dudko nu avea nici o şansă, fiindcă făcea parte dintr-un organism serghianist anatemizat, fapt pentru care a şi suferit această mare cădere. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom publica unele dintre scrisorile Sfântului Mitropolit Filaret, care tratează direct problema unora ca Antonie de Geneva şi Dimitri Dudko, ca şi a nou-calendarismului şi a ereziei ecumenismului.

Evident că partea trădătoare a ROCOR care s-a unit cu Patriarhia apostată a Moscovei are tot interesul să promoveze pe saitul oficial materialele ecumenistului Antonie de Geneva sau ale altor infiltraţi ai KGB din rândul clerului ei şi să nu dezgroape sfintele moaşte ale Mitropolitului Filaret, care au fost îngropate imediat după descoperirea lor de către Lavru, cel ce a închinat Biserica Rusă din Afara Graniţelor Patriarhiei apostate a Moscovei.

+ Despre iconomia practicată de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR) cu privire la nou-calendarism: https://traditiaortodoxa.files.wordpress.com/2010/04/the-position-of-the-russian-church-abroad-about-economia-of-rocor.pdf

+ Despre poziţia ecleziologică tradiţionalistă (nu conservatoare!) a Părintelui Serafim Rose se poate citi aici: https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2007/10/28/parintele-serafim-rose-calea-imparateasca-adevarata-ortodoxie-intr-un-veac-al-apostaziei/

+ Fotografii cu Vladicii Averchie si Ioan Maximovici dimpreună cu vechi-calendariştii greci: https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2009/10/10/biserica-ortodoxa-rusa-din-afara-granitelor-si-biserica-ortodoxa-vechi-calendarista-greaca/

+ Condamnarea ROCOR de către neo-atoniţi: https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2009/11/30/neo-athonitii-condamna-biserica-ortodoxa-rusa-din-afara-granitelor/

+ Anatema ROCOR împotriva ecumenismului (şi a celor care stau cu bună ştiinţă în comuniune cu ecumeniştii): https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2010/02/08/anatema-impotriva-ereziei-ecumenismului-pronuntata-in-duminica-biruintei-ortodoxiei/

+ Iată și adevărata poziție a ROCOR, Predania Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor: https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2009/08/17/testamentul-duhovnicesc-al-arhiepiscopului-antonie-al-los-angelesului/

+ Despre Sfântul Mitropolit Filaret al ROCOR: https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2007/07/03/sfantul-mitropolit-filaret-al-bisericii-ortodoxe-ruse-din-diaspora/

+ Sfântul Mitropolit Filaret vorbind despre Anatema împotriva bolşevismului/serghianismului: http://metphilaret.homestead.com/files/philaret2compressed.wav

Lui Dumnezeu slavă!

~ † ~

A se citi şi:

Cum se manipulează informaţia în mediile pseudo-conservatoare cripto-ecumeniste

Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor şi Biserica Ortodoxă Vechi-Calendaristă Greacă

Vlădica Averchie (Tauşev) de Jordanville cu un an înainte de trecerea sa la Domnul, în 1975, dimpreună cu Arhiepiscopul Petros de Astoria, întâistătătorul tradiţionaliştilor (vechi-calendariştilor) greci din America, în catedrala din Astoria hotca.org

Sfântul Ioan Maximovici în 1963, la sediul Exarhatului american al Bisericii Vechi-Calendariste din Grecia, dimpreună cu ierarhii tradiţionalişti (între care Arhiepiscopul Petros de Astoria) hotca.org

Chipuri Vlădiceşti (VI)

Vlădica Averchie de Jordanville

Calea cea îngustă

Predoslovie la scrierile Vlădicăi Averchie

De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte; în zadar vă sculaţi de dimineaţa, sculaţi-vă după ce aţi şezut, voi cei ce mâncaţi pâinea durerii, atunci când El va da iubiţilor Săi somn.

Psalmul 126

Recitind acest psalm în mijlocul frământărilor lumii contemporane în care trăim, credinţa noastră se întăreşte şi psalmodia noastră se preface într-o cântare de încredere în singura milostivire a Domnului, Carele a zis că nu va dăinui decât ceea ce a fost întemeiat pe El şi numai pe El!

În vremea noastră este de neapărată trebuinţă să nu pierdem din vedere singurul bun al existenţei noastre – pe Iisus Hristos, Dumnezeul desăvârşit, Omul desăvârşit, măsura absolută a tuturor lucrurilor. Da, măsura absolută, cu care noi ar trebui să cântărim toate cele din viaţa noastră, mai cu seamă în aceste „zile rele” în care trăim şi care ne-au fost prevestite de Sfântul Apostol Pavel…

Noi nu lucrăm pentru noi; nu zidim nimic pentru noi. Iată de ce lupta Adevăraţilor Creştini Ortodocşi nu este alta decât cea a Bisericii celei Una, al cărei Cap este Hristos.

Astăzi curenţi tulburi şi otrăviţi împresoară Ortodoxia. Impostura şi apostazia unor anumiţi ierarhi par mai curând rezultatul decât începutul unei crize. Mare este numărul celor ieşiţi din cristelniţa Ortodoxiei care vând tezaurul adevăratei Credinţe în schimbul unui surâs monden al heterodocşilor eretici. Câtă iresponsabilitate, dacă ne gândim la hula ecumenismului – pan-erezia ce este cu adevărat trădarea Sfintei noastre Biserici, şi, prin urmare, a lui Hristos Ce este Capul Bisericii. Şi nu exagerăm cu nimic.

Este oare astăzi suficientă denumirea de „ortodox”? de Arhiepiscopul Averchie de Jordanville

sau îndemnul Vlădicăi Averchie: „Să fim ‘Adevăraţi Ortodocşi’ !”

Până nu demult cuvintele “creştin” şi “ortodox” păreau încă limpezi şi lipsite de orice ambiguitate.

Astăzi, însă, trăim într-o epocă teribilă, viciată de atâtea greşeli şi iluzii, încât aceste cuvinte prin ele însele nu mai sunt suficiente, ele necesitând lămuriri suplimentare. Cuvintele respective nu mai exprimă demult realitatea, ci mai degrabă sunt înţelese de o manieră subiectivă şi decepţionantă.

Numeroasele societăţi şi organizaţii ce se numesc “creştine”, deşi nu există nimic creştinesc în ele, merg adeseori până la respingerea dogmei de căpetenie a creştinismului: Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos (ca de pildă, în cazul celor ce se intitulează “martori ai lui Iehova”, pentru care Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu). În realitate aceste organizaţii nu sunt decât nişte secte străine de adevărata Biserică Creştină, cât şi de învăţătura Sfintelor Evanghelii.

Totodată, cuvântul “ortodox” nu mai exprimă ceea ce ar fi trebuit să exprime, deoarece mulţi dintre cei ce, în fapt, au apostaziat de la Adevărata Ortodoxie, trădând Credinţa Ortodoxă şi Biserica, continuă să se numească pe sine “ortodocşi”. Din rândul acestora fac parte “inovatorii”, cei ce au respins duhul Ortodoxiei şi au devenit potrivnicii sfintelor canoane; “renovatorii” aşa-zisei “Biserici vii”, o biserică ultra-modernă, instalată de autorităţile bolşevice la începutul revoluţiei din Rusia. Sfântul patriarh Tihon a condamnat această biserică (oprind şi reforma calendarului care tocmai începuse); “neo-ortodocşii” contemporani pretind că Ortodoxia ar trebui “renovată”, în realitate “reformată”, întrucât Biserica Ortodoxă este “depăşită” şi “muribundă”! Emisarii lor circulă peste tot, repetând încontinuu aceleaşi idei ale lor şi uitând să-si concentreze atenţia mai curând asupra “renovării” sufletelor lor şi asupra “reformei” firii lor păcătoase, supuse patimilor. Ei doresc cu orice preţ o unire fără unitatea în duh şi adevăr, singura care face posibilă o astfel de unire. În vremurile noastre, dintre aceştia fac parte ultimii patriarhi ai Constantinopolului, care, după ce au recunoscut “Biserica vie” sovietică, acum îl recunosc pe “papa de la Roma”, ca “primat de onoare” în Biserica lui Hristos. Acestora li se întâmplă să-i primească pe papistaşi la Sfânta Împărtăşanie, fără ca aceştia să fi fost în prealabil reprimiţi în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Arhiepiscopul Averchie şi însemnătatea sa pentru Biserica Ortodoxă de Părintele Serafim Rose

„Vai! Buzele sale aurite au fost pecetluite!”

Mult prea des am fost noi, creştinii ortodocşi, obişnuiţi de a socoti ca de la sine înţeleasă existenţa unor mari personalităţi printre noi, de a-i aprecia la valoarea la care ar trebui să-i apreciem doar după plecarea lor din mijlocul nostru şi, chiar nici atunci, nu le vedem adevărata lor valoare, lăsând să treacă pe lângă noi, în uitare, însemnătatea şi învăţătura lor.

Arhiepiscopul Averchie a fost unul dintre ultimii „titani” ai Ortodoxiei în acest secol, nu doar din Biserica Rusă din Afara Graniţelor, ci chiar din întreaga Biserică Ortodoxă a acestui secol XX.

Pe numele său de botez Alexandru Pavlovici Tauşev, născut pe 19 octombrie (1 noiembrie) 1906, în Kazan, Vlădica Averchie se trage dintr-o familie aleasă. Tatăl său a făcut parte dintre oficialii guvernului, iar îndatoririle sale l-au purtat prin mai toate provinciile Rusiei, îngăduind astfel tânărului Alexandru cunoaşterea nemijlocită a inimii Rusiei, cu mănăstirile şi locurile sale sfinte. Amintirea acestor locuri a păstrat-o cu sine întreaga sa viaţă, chiar dacă a fost nevoit să-şi părăsească ţara, pe când era încă un copil. Chiar de la acea fragedă vârstă, era atras de scrieri duhovniceşti ca, de pildă, Războiul nevăzut şi încă de pe la vârsta de 7-8 ani începuse să simtă o anume înstrăinare de lume şi de viaţa lumească, alături de îndemnul spre viaţa monahală. În 1920, în toiul războiului civil care a urmat Revoluţiei de la 1917, cu mare durere în suflet, familia Tauşev a părăsit Rusia, stabilindu-se în oraşul bulgăresc Varna, unde Alexandru a urmat şcoala până în 1926. Cea mai puternică înrâurire asupra sa, a avut-o în acea vreme Părintele Ioan Slunin, parohul unei biserici din acel oraş.

Vlădica Averchie – Străjerul Bisericii lui Hristos

(sau împotriva „creştinismului roz”)

(la 20 de ani de la sfârşitul pământesc al arhiepiscopului Averchie de Jordanville)

Vlădica Averchie vedea bine că lumea contemporană lui, conştient sau inconştient, se îndreaptă spre întâlnirea cu antihristul, încercând să atragă după sine şi Ortodoxia sobornicească. Dar cel mai înfricoşător este că lumea, într-o măsură oarecare, reuşeşte acest lucru. Tocmai de aceea, vlădica Averchie s-a alăturat sfinţilor ierarhi Ignatie Brianceaninov şi Teofan Zăvorâtul în ceea ce priveşte percepţia duhovnicească a evenimentelor contemporane.

Moştenirea duhovnicească a Diasporei Ruse este extrem de bogată şi de variată. Treptat, acest sfânt tezaur începe să se descopere şi creştinilor pravoslavnici din Rusia – tocmai celor pentru care a şi fost adunat, păstrat şi înmulţit. Dar cel mai uimitor lucru este că acel unic şi drept cuvânt al dumnezeiescului adevăr ajunge până la noi atât prin gura unor ierarhi şi gânditori bisericeşti trecuţi la Domnul cu mult timp în urmă cât şi de pe paginile îngălbenite ale cărţilor şi broşurilor tipărite de către Biserica Rusă din Diaspora, şi care au zăcut în depozite până la căderea jugului bolşevic. Anume acest cuvânt unic al dumnezeiescului adevăr răspunde la întrebările şi nedumeririle iscate în societatea vremurilor noastre.

Toate acestea reprezintă o mărturie a veridicităţii cuvântului, spus nu sub influenţa împrejurărilor politice ale vremurilor sau a unei dispoziţii de moment, ci sub inspiraţia Duhului Sfânt – Duhul Adevărului.

„Sarea se strică” – Vlădica Averchie

„Sarea se strică” – semnul apropierii sfârşitului

La un centenar de la dreptcredinciosul sfârşit pământesc al
Sfântului Ierarh Ignatie Brianceaninov

Arhiepiscopul Averchie (Tauşev) de Jordanville

„Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă – „sarea se strică”.[1] Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor! Apar „lupii îmbrăcaţi în piei de oaie”, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. „Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!”

Cu un secol în urmă, prin aceste cuvinte caracteriza viaţa Bisericii vremii sale marele luminător şi scriitor duhovnicesc, îndrumătorul vieţii creştin-ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o cinstim în acest an 1967 (†30 aprilie 1867).

Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm aceste aspre prevestitoare cuvinte? Ori, tocmai în această privinţă – a totalei decăderi duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a patriei noastre Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un „progres” întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.

Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?!