7/20 martie 2014: Întâistătătorul noii structuri sinodale, Calinic, dimpreună cu Chiprian al II-lea, mitropolitul fostului grup sinodal cunoscut sub numele de ”chiprianit”, stând de-a dreapta şi de-a stânga tronului arhieresc din arhondaricul Mănăstirii de la Fili, pe care tronează fotografia fostului întemeietor Chiprian.
Acelaşi ierarh Calinic, slujind panihida la mormântul fostului întemeietor al ’chiprianismului’.
Învăţătura ecleziologică de căpătâi a lui Chiprian de Fili este aceea a existenţei Tainelor la nou-calendarişti şi în Bisericile oficiale ecumeniste, până la condamnarea de către un Sinod Ecumenic.
’Chiprianismul’ susţine că hotărârile unui Sinod local – precum anatema ROCOR din 1983 împotriva ereziei ecumenismului – pot fi validate doar de un viitor ’Mare Sinod al Adevăratei Biserici Ortodoxe’ asemănător Sinoadelor Ecumenice. (A se vedea nu doar ’Tezele Ecleziologice’ ale lui Chiprian de Fili, ci şi Acordul comun ce a stat la temelia unirii dintre cele două grupuri sinodale, Cap. VII. pct. 3).
În încercarea de a dogmatisi/justifica pretinsa existenţă a harului sfinţitor în Taine la ereticii ecumenişti, ’chiprianismul’ răstălmăceşte eretic sintagma Sfântului Ioann Gură de Aur „mădularele bolnave ale Bisericii” care se referă strict la păcătoşii ce caută vindecarea în Biserică, văzută ca spital, şi nicidecum la eretici, care prin erezia lor ies în afara ei, dimpreună cu cei ce continuă să păstreze comuniunea cu aceştia.
Mulţi istorici, analişti şi comentatori din sfera Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste cred că schisma ’chiprianită’ a apărut ca reacţie împotriva anatemei ROCOR asupra ecumenismului; anatema fiind pronunţată în 1983, iar Chiprian lansându-şi tezele ecleziologice în 1984.
În Duminica a III-a a Postului Mare din acest an (2014) a avut loc în Grecia unirea dintre GOC-Calinic (cunoscut ca sinodul ”kiousit”, după numele fostului întâistătător Hrisostom Kiousis) şi ’Sinodul în Rezistenţă’ (cunoscut ca sinodul ”chiprianit”, după numele fondatorului) şi intrarea în comuniune deplină cu grupurile sinodale aflate până atunci în comuniune cu ’Sinodul în Rezistenţă’: sinoadele ’de stil vechi’ din Bulgaria (practic un exarhat ”chiprianit”), din România (Slătioara) şi ROCOR-Agatanghel (aripa desprinsă din ROCOR-Lavru după unirea cu Moscova, care a rămas în continuare în comuniune cu sinodul ”chiprianit”). Această unire a fost exprimată prin împreună-slujirea ce s-a săvârşit cu acest prilej.
Unirea s-a întemeiat pe un proiect comun adoptat de cele două grupuri sinodale, un acord între GOC-Calinic şi ’Sinodul în Rezistenţă’, ce se dovedeşte a fi mărturisirea de credinţă comună. Documentul, intitulat ”Adevărata Biserică Ortodoxă în faţa ereziei ecumenismului”, se referă şi la una dintre chestiunile ecleziologice care a stârnit de-a lungul vremii multe discuţii în lumea jurisdicţiilor Orthodoxe tradiţionaliste: existenţa Tainelor în jurisdicţiile oficiale.
Această chestiune face mai cu seamă acum obiectul polemicilor: mulţi văd în ea biruinţa ”chiprianiţilor” asupra ”kiousiţilor”, şi nu neîntemeiat, căci mărturisirea de credinţă oficială a GOC-Calinicos, era potrivit hotărârilor sinodale contemporane din 1935, 1950 şi 1974 absenţa harului de la nou-calendarişti. Noua formulare, în care se renunţă la categoric şi se introduce echivocul sau ambiguitatea – probabil pentru o mai lesnicioasă reinterpretare în funcţie de interes, nesocoteşte după părerea noastră atât Sigilionul de la 1583 cât şi anatema împotriva ereziei ecumenismului din 1983 a Bisericii Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), care anatemizează ereticii ecumenişti şi pe cei ce păstrează cu bună ştiinţă comuniunea cu aceştia (ierarhi, clerici, monahi, mireni). Desigur, aceasta este o formulare de compromis, ce vădeşte cedarea ”kiousiţilor” în favoarea ”chiprianiţilor”, fiindcă una dintre ”dogmele” de căpătâi ale ”chiprianiţilor” este şi aceea că numai un Sinod Ecumenic poate valida ceea ce a hotărât un Sinod local (a se vedea mai cu seamă punctul 6 din capitolul VI şi capitolul VII ale documentului, dar şi Scrisoarea deschisă de protest care tratează pe larg această chestiune). Noi însă, vedem mai degrabă în această reformulare o cale deschisă sau o punte către conservatorii din Bisericile oficiale – cum ar fi probabil teologii Theodor Zissis, Dimitrie Tselengidis sau Gheorghe Metallinos sau chiar către ierarhi cum ar fi Serafim de Pireu – şi către alte persoane care nu mai suferă comuniunea cu pseudo-ierarhii eretici ecumenişti (care pregătesc deja pentru 2016 un pseudo-sinod ”mare şi extraordinar” de sorginte antihristică), dar cărora în acelaşi timp le vine greu să creadă că Bisericile oficiale din care vin nu mai au har; credem că se urmăreşte astfel pentru viitor şi o posibilă unire cu conservatorii – mai exact spus, o trecere a acestora în tabăra tradiţionaliştilor – în vederea convocării unui Mare Sinod, ca alternativă la pseudo-sinodul antihristic al oficialilor din 2016. Şi, în definitiv, ce-i împiedică pe toţi să se aşeze la aceiaşi masă pentru a discuta probleme canonice şi dogmatice, dacă sunt sinceri?
Continuăm iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, publicarea în traducere a unor Mărturisiri de Credinţă sau ecleziologii ale diferitelor Sinoade Orthodoxe Tradiţionaliste, precum şi ale unor Părinţi Ziloţi Aghioriţi contemporani nouă. Bunul Dumnezeu să-i întărească pre toţi în sfânta lor luptă bineplăcută Lui! Amin.
TRADIŢIA ORTODOXĂ 