Părintele Vasilie Sakkas despre harul la nou-calendarişti, dar şi despre manipulările oficialilor şi Istoria adevărată a Bisericii

Sfântul Mitropolit Filaret al ROCOR dimpreună cu ierarhi ai celor două Sinoade Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) din Grecia, Calist al Corinthului (‘florinit’) şi Epifanie de Cipru (‘mateit’)

De-a lungul vremii, disputa cu privire la existenţa harului în bisericile oficiale (adică mai întâi cele ce au introdus noul calendar iar mai apoi şi cele ce nu au schimbat calendarul dar au căzut în erezia ecumenismului, toate păstrând comuniunea liturgică între ele şi cu patriarhia Constantinopolului [1]), a constituit motiv de dezbinare în cadrul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (adică ‘vechi-calendariste’) din Grecia. Nu de puţine ori au existat retractări şi reveniri cu privire le existenţa sau neexistenţa harului, din partea pururea-pomenitului ierarh Hrisostom al Florinei şi a urmaşilor săi; episcopul Matei de Bresthena a fost cel ce a întrerupt comuniunea liturgică cu acesta încă din perioada de început, din pricina faptului că Hrisostom de Florina susţinea teoria „schismei potenţiale” (en dynamei) a nou-calendariştilor, până când aceştia vor fi judecaţi şi osâniţi de un Sinod Pan-Orthodox, iar Mathei susţinea că nou-calendariştii pierduseră deja harul (schisma en energeia, ori principiul „switch-off„), aceasta potrivit condamnărilor anterioare (Sigilionul sau Pecetluirea din 1583 [2], osândirea noului calendar papist din 1593, etc.). Surprinzător ar putea fi faptul că argumente demne de luat în seamă au existat şi de o parte şi de cealaltă, cel puţin până la o vreme, care credem că s-a plinit odată cu anatema împotriva ereziei ecumenismului pronunţată de o Biserică locală, Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR) în anul 1983 [3], adică la ceva vreme după trecerea lor la Domnul [4]. Cei doi ierarhi au purtat de altfel de-a lungul vremii o corespondenţă în care fiecare îşi argumenta poziţia.

Ar mai trebui spus că ambele opinii, contrare, au coexistat latent, mai puţin oficial şi mai cu seamă neoficial, nu doar în cadrul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) privite în ansamblu, dar chiar şi în cadrul aceleiaşi jurisdicţii, fapt ce a generat nu de puţine ori certuri.

Această dilemă a izvodit aşadar dezbinare, iar dezbinarea a provocat o slăbire a impactului pe care l-ar fi putut avea Mişcarea Tradiţionalistă. Însă dincolo de această controversă, Mărturisirea de Credinţă a Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste este în esenţă aceiaşi, căci Sfinţii Părinţi n-au scris nicăieri că dacă cei ce propovăduiesc erezia, adică ereticii, ar continua să aibe har, Orthodocşii ar fi obligaţi să păstreze comuniunea cu ei, ci dimpotrivă, ei trebuie să se îngrădească prin ruperea comuniunii cu aceştia (potrivit Canonului 15 de la Sinodul I-II) şi să formeze astfel Rezistenţa Orthodoxă bineplăcută lui Dumnezeu (potrivit sintagmei Sfântului Theodor Studitul). În acest sens, mărturia Sfântului Maxim Mărturisitorul este pilduitoare; întrebat cu viclenie de către eretici dacă crede că doar el se va mântui iar ceilalţi se vor pierde, Sfântul Maxim le-a răspuns pomenind atitudinea celor trei tineri din Babilon şi a lui Daniel în groapa cu lei, care luau aminte la sine-şi iar nu la ceilalţi:

Dumnezeu mă opreşte să osândesc pe cineva sau să pretind că doar eu mă mântuiesc! Acestea fiind zise, voi alege mai degrabă să mor decât să apostaziez în vreun fel de la credinţa cea adevărată şi să sufăr apoi chinurile conştiinţei. […] Chiar dacă tot universul va fi în comuniune cu patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou la credinţă. (pe larg la Pilda Sfântului Maxim Mărturisitorul).

Pe această linie Orthodoxă se afla şi pururea-pomenitul Părinte grec Vasilie Sakkas, autorul binecunoscutei cărţi Chestiunea Calendarului, o lucrare de referinţă pentru înţelegerea teologică a ceea ce înseamnă Calendarul Patristic şi inovaţia nou-calendaristă. Părinte Vasilie a fost la început cleric în Franţa al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), însă mai târziu a părăsit această jurisdicţie din pricina modernismului şi ecumenismului tot mai vădit al ierarhului locului de la vremea aceea, Antonie de Geneva [5].

Deşi după ruperea de Antonie de Geneva a ales a fi în comuniune deplină cu unul dintre grupurile sinodale considerat a fi cel mai radical din Grecia, anume „mateiţii”, Părintele a păstrat aceiaşi ecleziologie. A menţinut relaţii bune şi cu ierarhi, clerici şi credincioşi ai celuilalt mare grup sinodal al Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) din Grecia (denumit „florinit”, după numele primului Întâistătător, Arhiepiscopul Hrisostom al Florinei), pomenindu-i pe toţi cu dragoste în rugăciunile sale personale.

Părintele Vasilie făcea aceasta nu dintr-un soi de umanism adogmatic şi sentimentalist, atât de răspândit astăzi în jurisdicţiile bisericilor oficiale, ci pentru că cunoştea foarte bine nu doar dogmele şi canoanele Bisericii, ci şi situaţiile asemănătoare din Istoria Bisericii, nu puţine, având şi o înţelegere corectă a ceea ce înseamnă Sobornicitatea. Avea de asemenea şi o cunoaştere adâncă a realităţilor duhovniceşti din celelalte grupuri jurisdicţionale tradiţionaliste (în care desigur că nu erau doar trădători şi infiltraţi, cum clamau unii dintr-un grup despre celălalt), adică ale Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste în întregul ei, care, deşi divizată, are în esenţă aceiaşi Mărturisire de Credinţă [6].

Se cuvine a fi amintit faptul că de acelaşi cuget cu Părintele Vasilie era şi ierarhul său, pururea-pomenitul episcop Epifanie al Ciprului, aparţinând desigur aceluiaşi sinod „mateit”, al cărui Întâistătător la acea vreme era Arhiepiscopul Andrei.

Şi se mai cuvine iarăşi spus că „mateiţii” aveau la acea vreme personalităţi duhovniceşti deosebite, care dădeau o puternică notă de autenticitate grupului, precum Ignatie Betssis, Leontie (Spileotul) de Samos – ale căror moaşte au fost descoperite mai apoi nestricate, episcopul Spiridon al Trimitundei sau Tarso cea nebună pentru Hristos, acesta fiind şi motivul ce l-a determinat pe părintele Vasilie să intre în comuniune deplină cu ei, dar şi faptul că găsise un ierarh care avea aceiaşi înţelegere, episcopul Epifanie de Cipru, nu mai puţin la rândul său o personalitate duhovnicească.

Dar să-l cităm pe Părintele Vasilie Sakkas:

Pe când eram tânăr şi trăiam în afara Greciei, câţiva modernişti ecumenişti mi-au pus următoarea întrebare, cu scopul de a mă încurca:

”Avem noi har sau nu?”
Le-am răspuns: ”Sunteţi oameni cu ştiinţă de carte?”
”Da, suntem învăţaţi.”
”Cunoaşteţi canoanele şi Tradiţia Bisericii?”
”Da, le cunoaştem.”
”Atunci eu atâta vă spun: deşi sunt un păcătos, câtă vreme harul lui Dumnezeu m-a păzit să nu mă despart de Adevărul lui Hristos şi să nu mă abat nici la dreapta nici la stânga, ştiu că am Taine. Cât despre voi, cei ce aţi schimbat direcţia, câtă vreme aveţi ştiinţă de carte, citiţi ce spun canoanele şi Tradiţia Bisericii despre aceasta şi trageţi singuri concluzia.”

Cred că nu este de nici un folos şi nici înţelept pentru Adevăraţii Creştini Orthodocşi să se certe între ei şi să fie preocupaţi dacă se află sau nu Sfintele Taine la nou-calendarişti. Căci spune Apostolul: ”Ce îmi este mie a judeca pre cei din afară? … Iar pre cei din afară Dumnezeu îi va judeca.” (I Corintheni 5:12-13). De vreme ce i-am încredinţat milei lui Dumnezeu, El ştie dacă, cum şi în ce măsură se va îndura de ei. Nu suntem noi cei ce împărţim mila lui Dumnezeu. Însă câtă vreme ştim că orice inovaţie în Credinţă este izvodită de diavol, datoria noastră este aceea de a nu necinsti Credinţa ce ne-a fost predanisită, cu nici o iotă sau o cirtă.

NOTE:

[1]. În încercarea de a justifica posibila ieşire din schismă a inovatorilor care au introdus noul calendar, o parte a propagandei oficiale bisericeşti, anume aceea care nu face referire la necesitatea schimbării calendarului ca urmare a exactităţii astronomice, mai ales cea din spaţiul ex-sovietic, invocă un congres aşa-zis pan-ortodox desfăşurat la Moscova în anul 1948, (care seamănă izbitor cu cel din 1924 de la Constantinopol care a introdus noul calendar), congres la care au participat doar reprezentanţii bisericeşti ai ţărilor satelite ale URSS şi cei aflaţi atunci în sfera de influenţă a acestora (Gruzia, Serbia, România, Bulgaria, Liban, Polonia, Albania, Cehoslovacia, Antiohia şi Alexandria. Nu au fost prezenţi reprezentanţi ai Patriarhiilor Ierusalimului, Constantinopolului, Greciei, Ciprului, etc.). Această adunare serghianistă, a cărei acte oficiale aduceau un elogiu deşănţat lui Stalin, a reglementat printr-un compromis păstrarea comuniunii liturgice între bisericile oficiale care au introdus calendarul nou şi cele oficiale care nu l-au introdus, anume acela de a ţine fiecare sărbătorile fie pe nou fie pe vechi, cu excepţia Pascaliei, care să rămână după calendarul vechi. Interesant că deşi în fapt celelalte biserici oficiale au pus în practică ceea ce a hotărât această adunare, (cu excepţia bisericii Finlandei, nereprezentată, subordonată jurisdicţional patriarhiei de Constantinopol, care a continuat să-şi ţină paştele după calendarul papist, dar cu care, în virtutea unei aşa-zise „dispense speciale” a patriarhiei Constantinopolului, ce înclacă horosul Sinodului I Ecumenic (!), nu a întrerupt comuniunea nici o biserică oficială), totuşi, nimeni dintre celelalte patriarhii oficiale nu au recunoscut de drept această adunare. Ca atare, în spaţiul Grecesc de pildă, nimeni nu vorbeşte despre acest congres serghianist din 1948. Există şi o mărturie a patriarhului BOR Nicodim Munteanu, care scria în memoriile sale despre un congres asemănător de la Moscova la care fusese prezent, anume că atunci când s-a întors în sală fiindcă îşi uitase bastonul, i-a găsit pe „episcopii” sovietici ce participaseră, cu bărbile date jos; erau false, lipite!

Aceste realităţi ne îndreptăţesc să considerăm şi să numim această adunare sinod tâlhăresc (de altfel, titulatura oficială este cea de ‘congres’, nu de sinod (!), exact ca cea din 1924 de la Constantinopol), fiindcă nu Sfântul Duh putea fi prezent la o asemenea adunare nelegiuită, ci duhul satanic al comunismului.

Dar acesta pare a fi şi momentul de la care se poate vorbi despre bisericile oficiale vs cele dizidente, adică cele rămase credincioase Tradiţiei Orthodoxe a cărei parte este şi Calendarul Patristic (aşa-numit vechi), a căror luptă presupune patristic întreruperea comuniunii liturgice cu inovatorii nou-calendarişti/eretici ecumenişti. În tot cazul, acesta pare momentul de la care se poate vorbi mai concret de căderea bisericilor oficiale, căci deşi calendarul în sine ar părea mai degrabă o chestiune canonică decât dogmatică, motivul din spatele adoptării inovaţiei nou-calendariste este agenda ereziei ecumeniste.

În acelaşi timp, ca şi în cazul ereziei iconoclasmului, putem vorbi de implicaţiile sau consecinţele dogmatice ale nou-calendarismului, căci dacă în cazul icoanei, care deşi nu este o dogmă în sine, vorbim ca Orthodocşi despre însemnătatea ei dogmatică şi despre o adevărată teologie a ei, la fel o facem şi despre Calendarul Patristic. O icoană nu se poate privi neduhovniceşte, numai cu ochi trupeşti, căci am reduce-o doar la o simplă bucată de lemn pictată cu vopsele. Calendarul este o icoană a timpului, bine-rânduit de Sfinţii Părinţi, nu doar simplu iulian, ci preluat şi transfigurat (pentru a înţelege acestea a se vedea Reverend Basile Sakkas – The Calendar Question, Ludmilla Perepiolkina – The Orthodox Church Calendar (Holy Trinity Monastery, Jordanville, 1996), Boris Molceanov – Cum să înţelegem Calendarul nostru Bisericesc). Referitor la sintagma ’sfântul calendar’, aceasta poate fi folosită la fel de corect ca şi în cazul sintagmei ’sfânta icoană’, fiindcă tot ceea ce foloseşte Biserica Orthodoxă este sfânt (avem de pildă ’sfânta masă’, ’sfânta copie’, etc.), fără a face însă din acestea un idol. Iar cum am mai spus, introducerea inovaţiei nou-calendariste trebuieşte văzută corect, adică în contextul ereziei ecumeniste a cărei primă manifestare a fost; iar ecumenismul este o chestiune pur dogmatică, fiindcă este o erezie ecleziologică.

Compromisul adunării serghianiste de la Moscova din 1948 nu rezolvă nimic, ci dimpotrivă, continuă să încalce hotărârile Bisericii Soborniceşti predanisite nouă Orthodocşilor de Sfinţii noştri Părinţi, chiar dacă într-o formă mai atenuată decât celălalt congres de sorginte masonică din 1924 de la Constantinopol, cu care de altfel are caracteristici comune.

În acest caz, atitudinea Orthodoxă este iarăşi pilda ce ne-o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe care ereticii, încercând să îl facă să creadă că este în afara Bisericii l-au întrebat:  ”De ce Biserică ţii? De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite. Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi!”

Grăitu-le-a sfântul:

”Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe acea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire. Totuşi eu vreau să cunosc mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi, unitatea întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai rupe comuniunea cu voi.”

Mai apoi, când patriarhul Romei care era încă Ortodox, în ciuda spuselor trimişilor Patriarhatului, a condamnat monotelismul patriarhilor răsăriteni, Sfântul Maxim a mărturisit că, fiind lipsiţi de credinţa ortodoxă, patriarhii acestor aşezări şi-au pierdut continuitatea apostolică, deci şi puterea de a lega şi a dezlega.

”Au fost depuşi şi lipsiţi de treapta preoţiei în sinodul local ce s-a întrunit de curând la Roma. Ce Taine mai pot ei săvârşi? Sau ce duh va coborî asupra celor ce sunt hirotoniţi de ei?” a spus sfântul. (A se citi pe larg la: Pilda Sfântului Maxim Mărturisitorul)

În acest context vedem că şi ereticii ecumenişti au fost osândiţi de un sinod local, Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR), care a anatemizat în 1983 atât pe ecumenişti cât şi pe cei ce stau în cunoştinţă de cauză în comuniune cu aceştia.

[2]. Sigilionul sau Pecetluirea Sfântului Sinod din 1583 de la Constantinopol, sinod alcătuit în principal din Patriarhii Constantinopolului, Alexandriei şi Ierusalimului, anatemizează ereziile şi inovaţiile papiste. Astfel, la punctul VII hotărăşte:

Oricine nu ar urma hotărârile Bisericii de la cele Şapte Soboare Ecumenice şi Sfintele Paşti socotite pentru a le urma, ci vrea să urmeze noua invenţie a pascaliei şi a noului calendar al astronomilor atei papişti, şi vor să răstălmăcească şi să distrugă dogmele şi tradiţia Bisericii pe care noi le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi, anatema unora ca aceştia şi să fie îndepărtaţi de Biserică şi de împărtăşirea credinţei. (Mai pe larg la: Sigilionul sau Pecetluirea, 1583).

[3]. Deşi eretica enciclică din 1920 a patriarhiei de Constantinopol vorbea de schimbarea calendarului pentru a facilita apropierea dintre denominaţiunile creştine – socotite de aceasta a fi cu toate Biserica – printr-o sărbătorire împreună a sărbătorilor bisericeşti, reacţia credincioşilor s-a manifestat abia când schimbarea Calendarului Patristic al Bisericii cu cel nou de sorginte papistă a fost pusă în practică. La o simplă analiză, oricine poate înţelege că în spatele inovaţiei nou-calendariste se află o întreagă agendă ecumenistă, iar acest act a fost numai un pas spre apostazia finală. Aşadar, a despărţi sau a decontextualiza schimbarea calendarului de erezia ecumenismului este un lucru total greşit. Cu toate acestea nu toată lumea a conştientizat de la început implicaţiile acestei schimbări.

Mitropolitul Filaret (Voznesenski) al New York-ului, Întâistătătorul Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), ale cărui moaşte aveau să fie descoperite nestricate după trecerea sa la Domnul, a adresat de-a lungul vremii, patristic, câteva scrisori de protest patriarhiilor oficiale, ca reacţie la ecumenismul acestora, scrisori la care nu a primit nici un răspuns. Astfel că după o îndelungată perioadă de cercetare, întregul sobor arhieresc al Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR) a anatemizat în 1983 erezia ecumenismului. Sinodul ROCOR intrase deja în comuniune deplină cu Sinoadele Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) din Grecia (atât cu „floriniţii„, cărora în 1960 le-a hirotonit mai departe, redându-le practic continuitatea apostolică, fiindcă Întâistătătorul Hrisostom al Florinei trecuse la Domnul fără a mai hirotoni (comuniunea deplină a fost reconfirmată oficial într-un act al ROCOR din 1969), cât şi cu „mateiţii„, ai căror ierarhi au primit de la ROCOR în 1970 o hirotesie formală, pentru plinirea canonică a hirotoniilor săvârşite de unul singur de către Întâistătătorul lor Mathei al Bresthenei). Aceasta a făcut-o ROCOR-ul în încercarea de a uni în comuniune liturgică deplină toate Bisericile Orthodoxe Tradiţionaliste, din dorinţa de a lupta împreună împotriva ereziei ecumenismului în care bisericile oficiale erau deja căzute. Din păcate însă, după trecerea la Domnul a Sfântului Mitropolit Filaret, ROCOR-ul a intrat în declin, mai cu seamă din pricina infiltrării agenţilor KGB/FSB-ului post-sovietic până la nivel de parohie (metodele sunt relatate de fostul ofiţer KGB Constantin Preobrajenski, emigrat în Occident şi devenit un devotat credincios al ROCOR), agenţi care au pus mâna pe funcţiile cheie şi au prelucrat mental credincioşii, reuşind în 2006 reunificarea cu serghianista şi ecumenista patriarhie a Moscovei. Într-un gest ritualic, mantia Sfântului Mitropolit Filaret a fost adusă înaintea patriarhului ecumenist şi serghianist al Moscovei. De remarcat şi că mitropolitul neo-ROCOR-ului unificat, Lavru, a murit în Duminica Orthodoxiei, Orthodoxie pe care o trădase… (Mai multe la: Cum arătau liderii-marionetă care au subordonat neo-ROCOR-ul Moscovei). Este de altfel un fapt notoriu că liderii organizaţiei numită Patriarhia Moscovei sunt agenţi KGB de rang înalt, iar atât din Arhiva Mitrokin cât şi din alte surse s-a putut afla numele de cod ale unora dintre aceştia; de pildă fostul „patriarh” Alexei II era „Drozdov”, iar actualul, Kiril, „Mihailov”. (De remarcat că şi actualul autointitulat „patriarh” al Kievului, Filaret (Denisenko), figurează ca agent KGB sub numele de cod „Antonov”!) KGB-ul avea de altfel o secţie specială împotriva Bisericii din Afara Graniţelor (ROCOR) în cadrul unui depatament, astfel că nu era de mirare pentru ierarhii ROCOR ca nu de puţine ori să găsească în locul în care se întruneau la Sobor microfoane sau mini-magnetofoane funcţionale lipite… pe spatele icoanelor…

Revenind aşadar, întregul sobor arhieresc al Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR) a anatemizat în 1983 erezia ecumenismului, adăugând la sfârşitul anatematismelor Synodiconului din Duminica Biruinţei Orthodoxiei această anatemă:

Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi celor ce nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi şi celor ce susţin, răspândesc sau păzesc noua lor erezie ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, ANATEMA!

Toate cele ce s-au scris şi se vor mai scrie aici cu ajutorul lui Dumnezeu sunt istoria adevărată, pe care desigur că nu o veţi auzi niciodată la cursurile de la facultăţile de teologie ale bisericilor oficiale sau în mediile de propagandă ale acestora, iar cenzura oficială bisericească nu va vorbi nicăieri credincioşilor despre existenţa acestei anateme. Fiindcă de această anatemă a ROCOR ar trebui să se teamă mai degrabă credincioşii bisericilor oficiale ce păstrează comuniunea cu ereticii ecumenişti, iar nu de tertipurile de manipulare cu care oficialii încearcă să-i sperie pentru a-i ţine cu orice chip în comuniune cu ei şi a le oferi astfel presupusa legitimitate, căci această anatemă este îndreptată nu doar împotriva ereticilor ecumenişti, ci şi a celor ce continuă în deplină cunoştinţă de cauză să stea în comuniune cu ei!

Dar inconsecvenţa/impostura oficialilor se vădeşte atunci când, în vreme ce cu câţiva ani în urmă susţineau că Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR) este „schismatică, în afara Bisericii şi fără har” (a se vedea Neo-atoniţii condamnă Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor), probabil ca urmare a faptului că ROCOR-ul era în comuniune deplină nu cu bisericile oficiale ale ecumeniştilor, pe care practic le anatemizaseră, ci cu Sinoadele Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) din Grecia, astăzi aceiaşi oficiali cinstesc sfinţenia Sfântului Ioan Maximovici, un sfânt sfinţit potrivit mentalităţii lor, într-o biserică lipsită de har!…

Cel mai recent exemplu în acest sens este editarea unei broşuri ce cuprinde Paraclisul şi Viaţa Sfântului Ioan Maximovici de către una dintre cele mai ecumeniste componente jurisdicţionale ale BOR, ce se ocupă de credincioşii Români nou-calendarişti din Sudul Europei, şi ai cărei reprezentanţi au participat alături de alţi eretici la Circul ecumenist de la Monte Carlo, o hulă de neînchipuit! Avem aici un caz de impostură, mai precis de justificare prin asociere: era cumva Sfântul Ioann Maximovici ecumenist? Cu siguranţă nu! De altfel Paraclisul Sfântului Ioann Maximovici a fost pentru prima dată alcătuit de obştea mănăstirii (vechi-calendariste) a Sfinţilor Chiprian şi Iustina de la Fili, Attica, Grecia.

[4]. Istoricul Vladimir Moss relata într-o scriere a sa un fapt trist ce s-ar fi petrecut înaintea morţii ierarhului Matei de Bresthena: portivit unor martori, Hrisostom de Florina a mers la spitalul unde Matei se afla în comă şi ajuns la patul său i-a cerut iertare încercând să îi vorbească de dorinţa sa de unire. Era un act mai degrabă sufletesc, căci Hrisostom vorbea unui om aflat în comă. Dar surprinzător, Matei şi-a revenit şi s-a ridicat, moment în care o călugăriţă fanatică a sa l-a scos cu brutalitate pe Hrisostom din salon. Matei a reintrat brusc în comă şi la foarte puţină vreme a murit; foarte probabil că astfel a fost ratat momentul în care unirea Mişcării Tradiţionaliste din Grecia s-ar fi realizat.

[5]. Întregul sobor al Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR) a anatematizat însă mai apoi, în 1983, erezia ecumenismului. A se vedea nota № 3 ce cuprinde şi textul anatemei.

[6]. Cel mai des folosit tertip al propagandiştilor jurisdicţiilor oficiale căzute în erezia ecumenismului, pentru a-i manipula şi a-i ţine în comuniune cu ei pe credincioşii cărora conştiinţa le spune că nu se mai poate, este să vină cu exemple extreme din Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă („vechi-calendaristă”) – unele decontextualizate şi reinterpretate – prin care încearcă să îi înfricoşeze pe aceştia, ascunzându-le totodată existenţa unei anateme ce este asupra lor; însă excesele unor persoane nu justifică patristic cu nimic rămânerea în comuniune cu ereticii! [Nu putem aici să nu remarcăm iarăşi asemănarea izbitoare dintre tacticile ereticilor monoteliţi care vroiau să-l facă pe Sfântul Maxim Mărturisitorul să intre în comuniune cu ei şi cele ale ereticilor ecumenişti de azi, fapt ce ne arată încă odată că Orthodoxia este totdeauna aceiaşi, iar ereziile indiferent câte forme ar îmbrăca, la fel: ”intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi!” adică aceiaşi încercare de a înfricoşa prin ameninţarea cu o presupusă cădere în înşelare dacă nu ar rămâne în comuniune cu ereticii!]

Dacă este însă să vorbim despre înşelări, ştim de pildă că cele mai răsunătoare în spaţiul nostru Românesc sunt cele de la Maglavit sau Vladimireşti (ca să vorbim doar de cele colective), ivite şi tolerate în biserica oficială; ce legătură există între ele şi Mişcarea Vechi-Calendaristă?… Dar nu ne-ar mira deloc dacă se va găsi careva să spună că tot „stiliştii” sunt de vină, fiindcă, nu-i aşa, doar ei pot fi de de vină pentru toate!

Dar pentru a putea înţelege tacticile de manipulare pe care le folosesc propagandiştii bisericilor oficiale, vom lua încă un exemplu din Istoria Bisericii:

În perioada ereziei iconoclasmului existau multe grupuri de clerici şi credincioşi ce se îngrădiseră de eretici (potrivit Canonului 15 de la Sinodul I-II) şi alcătuiau Rezistenţa Orthodoxă bineplăcută lui Dumnezeu (potrivit expresiei Sfântului Theodor Studitul, Epistola II.20, ‘Stareţului Macarie’, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1177C). Acestea nu erau întotdeauna în comuniune unele cu altele, fie din pricina unor neînţelegeri, fie din pricina distanţelor şi lipsei mijloacelor de comunicare de atunci. Printre acestea era şi un grup ce avea o practică extremă: răzuia puţin dintr-o icoană şi amesteca acele rămăşiţe în Sfintele Taine… Aşa ceva scandalizează desigur din punct de vedere theologic; dar trebuie să ţinem seama că toţi Orthodocşii erau atunci supuşi unor prigoane neînchipuite din partea ereticilor iconoclaşti şi este până la urmă omeneşte de înţeles că atunci când eşti supus unor asemenea presiuni sufleteşti groaznice, când fraţii tăi dreptcredincioşi sunt torturaţi şi ucişi, iar aceasta te poate aştepta şi pe tine în orice moment, poţi avea o reacţie de râvnă ce se manifestă printr-un astfel de gest extrem de demonstrare al evlaviei, ca chezăşie a credincioşiei; fiindcă ştim că un act extrem naşte de cele mai multe ori un răspuns extrem. O practică pentru care cu siguranţă Dumnezeu i-a iertat, iar Sinodul de la Niceea a aplicat iconomia în cazul acestui grup, ce nu a fost osândit ca eretic, ci şi-a câştigat locul cuvenit în sânul Bisericii; însă desigur că iconomia nu devine normă, astfel că ţinând seama de condiţiile de libertate ale Bisericii ce au urmat, Sfinţii Părinţi au interzis o asemenea practică de atunci înainte. Dumnezeu nu este absurd şi dă plată fiecăruia, iar înţelepciunea Sfinţilor Părinţi de la Sobor, insuflată de Sfântul Duh, a înţeles aceasta.

Aşadar, potrivit învăţăturii Orthodoxe a Sfinilor Părinţi, credincioşii Orthodocşi sunt obligaţi să rupă comuniunea cu ereticii pentru a putea rămâne în dreapta credinţă; dar dacă ar fi să judecăm după ceea ce propovăduiesc propagandiştii oficiali ai jurisdicţiilor căzute în erezia ecumenismului, (adică ereticii ecumenişti şi nou-calendarişti din bisericile oficiale) – sau mai precis după tertipurile prin care vor cu tot dinadinsul să îi ţină în comuniune pe oameni cu ei, ar trebui să osândim Orthodoxia din pricina unei sau unor practici a unora dintre Orthodocşi! Să nu fie!

În privinţa dezbinărilor, lucrurile se puneau în ordine după convocarea unor Sinoade locale, dar mai cu seamă a unui Sinod Ecumenic [Sobor A-Toată-Lumea], în care un rol de primă importanţă îl avea Împăratul Orthodox, care potrivit principiului Simfoniei Bizantine avea rolul de a proteja Biserica, ocupându-se cu treburile din afară ale ei. Nu de puţine ori, Împăratul se folosea în astfel de cazuri de autoritatea sa pentru a se opune tendinţelor centrifuge ale unora dintre episcopi; fiindcă desigur – referindu-ne la aceştia din urmă, nimeni nu este perfect… Dar ce să mai spunem pentru vremurile de acum, când nu mai există vre-un Împărat Orthodox!… (a se vedea câteva exemple mai pe larg la: Schismă sau separare? sau ceva despre dezbinările din sânul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’).

Trebuieşte reamintit că şi credincioşii Orthodocşi Tradiţionalişti (sau ‘vechi-calendarişti’) au fost supuşi unor prigoane asemănătoare; au fost arestaţi, torturaţi, ucişi, şi s-a ajuns până acolo încât li s-au dărâmat bisericile, aruncâdu-li-se Sfintele Taine pe jos şi călcându-li-se în picioare!… (Ceea ce ‘vechi-calendariştii’ n-au făcut niciodată nou-calendariştilor!) Era aşadar normal ca vechi-calendariştii să aprecieze că aceste manifestări erau roadele harului Sfântului Duh, existent din belşug la oficiali?

O altă impostură a politicienilor bisericilor oficiale în propaganda lor murdară şi fără frică de Dumnezeu, este încercarea de a confisca imaginea unor sfinţi ai Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (adică ‘vechi-calendariste’), clamând totodată prin organele lor de presă că „schismaticii şi înşelaţii stilişti n-au avut niciodată sfinţi”. În articolul ce urmează ne ocupăm de câteva exemple.

A se citi şi:

Schismă sau separare? sau ceva despre dezbinările din sânul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’)

Părintele Patric Ranson – Prigoana Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol

Sfinţii Catacombelor Rusiei, samizdat 2015, împotriva cenzurii oficiale bisericeşti

Mărturisirea de Credinţă Orthodoxă a Sinodul Bisericii Ortodoxe Nord-Americane (HOCNA)

Declaraţia şi mărturisirea Adevăraţilor Creştini Ortodocşi

Stareţa Myrtidiotissa [cunoscută ca Sofia], asceta nevoitoare din Clisura (film documentar), şi despre încercarea oficialilor de confiscare a sfinţilor