Pururea-pomeniții Părinți Ambrozie Fontrier și Patric Ranson

~ † ~

Pururea-pomeniții Părinți Ambrozie Fontrier și Patric Ranson

~ † ~

Chipuri duhovnicești ale Rezistenței: Părintele Patric Ranson

Viaţa Cuviosului Ambrozie Fontrier, Noul Apostol al Franţei

~ † ~

Mărturisitorul Ioann Lazakis a trecut la Domnul

Vineri 19 octombrie 2019/7527 (potrivit Calendarului Patristic Orthodox) a trecut la Domnul cel ce a condus Frăția Sfântului Maxim Mărturisitorul din Atena, mireanul Ioann Lazakis, mărturisitorul.

Înainte de toate credem că acest adevărat mărturisitor al lui Hristos poate fi caracterizat prin ceva ce lipsește foarte mult astăzi: bunul simț. Dar nu este vorba de un bun simț înșelător, cel umanist, ci de un bun simț care este neîndoielnic roada smereniei și a jertfelniciei pe care le-a lucrat acest slujitor al lui Dumnezeu, unite deopotrivă cu vitejia pentru apărarea Credinței și pentru mântuirea oamenilor – o vitejie fără bravadă, căci bravada vine din mândrie – și cu statornicia în luptă în fața tuturor potrivniciilor ridicate împotriva sa de către sistemul antihristic a cărui unealtă este statul iudeo-masonic – în Grecia, ca pretutindeni altundeva în aceste vremuri din urmă.

Liturgic, așa cum este și firesc, Orthodox, a urmat Calendarul Patristic (așa-numit ‘vechi’) și nu a avut comuniune cu structurile sinodale neo-serghianiste – și bineînțeles nici cu cele ecumeniste.

Este o realitate tristă faptul că, în general, cei mai educați din punct de vedere theologic aleg să rămână de partea structurii/structurilor eretice, cel mai probabil pentru a-și păstra bruma de avantaje lumești pe care o au de pe urma acestei structuri eretice – întru care vor fi judecați spre pierzarea lor, în ciuda părutelor virtuți pe care le cultivă personal și le propovăduiesc și cu care își adorm conștiința, sau a faptului că unele dintre aceste organizații ce sunt în esență eretice păstrează pe dinafară formele Orthodoxiei (iconografie și cântare psaltică impecabile), oferind astfel confort psihologic. Desigur că Dumnezeu îi poate ajuta să iasă din înșelarea în care se află, ei și cei care îi urmează, dar numai dacă vor fi sinceri până la capăt.

O realitate la fel de tristă este însă și faptul că dintre cei puțini care înțeleg că îngrădirea de organizațiile eretice de tip eclezial (ieșirea pe deplin din comuniunea liturgică cu aceste structuri eretice) nu este altceva decât învățătura patristică, Orthodoxă, adică mântuitoare, nu toți ajung să înțeleagă pe deplin Orthodoxia pentru care luptă, și astfel, dintr-o râvnă fără-de-cunoștință și din scăderi omenești, nu se feresc de anumite deviații.

Așa cum scria pururea-pomenitul Părintele nostru Patric Ranson, cauzele acestei decadențe sunt lipsa de cunoaștere a theologiei Sfinților Părinți și a istoriei Bisericii, ca și lipsa tradiției vii și proliferarea în lumea academică a unei pseudo-teologii de tip scolastic și filosofic, de sorginte apuseană, care a înlocuit singura și adevărata theologie Orthodoxă, cea a Părinților.

În simplitatea și profunzimea lui și luminat fiind de Dumnezeu, credem că mireanul Ioann Lazakis a înțeles toate aceste lucruri și că fără îndoială acest adevărat luptător și mărturisitor a bineplăcut lui Dumnezeu, Carele îl va odihni cu drepții în viața de veci.

Fie ca el, care ne-a arătat calea cea dreaptă și fără înconjur în această vremelnică viață care o pregătește pe cea veșnică, prin trăirea sa duhovnicească – cel mai adesea în lipsuri materiale datorită refuzului AMKA, a actelor cu cip, etc. – și lucrarea de mărturisire a lui Hristos în fața tuturor potrivniciilor ”de stat”, să ne fie tuturor pildă, pentru a putea și noi câștiga viața cea veșnică. Amin.

Veșnica lui pomenire și Καλο παραδεισο!

~ † ~

A se citi și:

Este astăzi Tradiţia Ortodoxă „alternativa” „de nişă” la „mainstream”-ul oficial?

Părintele Patric Ranson: Erau Părinţii „patristici”?

Pseudo-patriarhul Bartolomeu întâmpinat după cuviință în Sfântul Munte Athos

La intrarea pe pământul Sfântului Munte Athos, pseudo-patriarhul Bartolomeu a fost întâmpinat potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi de către părinţi nepomenitori ziloți şi Adevăraţi Creştini Orthodocşi, după cum se cuvine ereticilor şi ereziarhilor: prin întreita anathema.

Aşadar,

Pseudo-patriarhilor eretici Bartolomeu, Daniel şi Kiril, celor de un cuget cu aceştia şi tuturor ereticilor: Anathema!

Fiindcă:

”Cine nu spune ereticilor anathema, anathema să fie!” (Soborul VII A-Toată-Lumea)

Publicația ROCOR ′Orthodox America′, 1987: Întru veșnică-pomenirea Mitropolitului Calist al Corinthului

Constatăm încă odată, (pentru a câta oară !), că materiale de foarte mare valoare, importante pentru înțelegerea Orthodoxiei și lămuritoare cu privire la istoria Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR) și a Bisericii Orthodoxe din secolul XX în general, dispar din mediul on-line peste noapte, urmând directivelor noii politici a celor uniți (din 2007) cu serghianista și ecumenista patriarhie a Moscovei.

Astfel au dispărut unele saituri – fie cu totul, fie părți din ele – care reproduceau materiale editate în trecut de publicațiile Bisericii Diasporei Ruse, cum este și cel din care am tradus articolul pe care îl publicăm în cele ce urmează, Orthodox America. Vom mai reveni și cu alte exemple în acest sens.

Dacă politrucii neo-serghianiști ai pseudo-ROCOR-ului de astăzi fac să dispară prin cenzură materialele din trecut, trecând astfel sub tăcere problemele foarte importante pentru Orthodoxia contemporană și de căpătâi pentru mântuirea oricărui credincios: inovația schimbării Calendarului Patristic, ereziile serghianismului, neo-serghianismului și ecumenismului, împotriva cărora vechiul ROCOR s-a exprimat deja practic, prin anatema împotriva ereziei ecumenismului pronunțată încă din anul 1983 și prin comuniunea pe care Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Granițelor a avut-o ani de-a rândul cu Biserica Adevăraților Creștini Orthodocși din Grecia (așa-numită ′vechi-calendaristă′) – cenzură prin care se încearcă ascunderea liniei tradiționaliste pe care a avut-o la un moment dat Sinodul ROCOR, aceasta nu înseamnă că toate acestea dispar pur și simplu, eventual pentru totdeauna, ca și cum n-ar fi existat sau n-ar exista.

Dorința noastră, a celor ce alcătuim redacția traditiaortodoxa.wordpress.com – un sait realizat tocmai din necesitatea existenței unei stavile, fie ea cât de neînsemnată, în fața cenzurii oficiale bisericești – este ca în ciuda tuturor potrivniciilor, cu voia și ajutorul lui Dumnezeu, să facem și pe mai departe cunoscut cititorilor noștri, ceea ce trădătorii-de-Hristos deghizați în clerici dimpreună cu toți păruții-ortodocși, vor în chip diabolic să ascundă, spre pierzarea veșnică a lor și a celor nevinovați. De aceea, chiar și la intervale mai lungi, pricinuite de lipsa de timp specifică vieții cotidiene, vom continua să publicăm spre folosul celor ce caută sincer mântuirea, aceste scrieri valoroase ce nu pot fi date uitării, în ciuda siluirilor cenzurii oficiale bisericești.

Avem convingerea că, în ciuda tuturor sforțărilor politic-corecte prin care se dorește ținerea în minciună a credincioșilor, după spusa Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Adevărul nu poate fi ținut sub obroc și va elibera pe oricine îl caută cu sinceritate, dar și cu multă stăruință, luând seama la faptul că în aceste vremi foarte tulburi de sfârșit de lume, este aproape imposibil de găsit pentru cei obișnuiți cu tot soiul de comodități în gândire și făptuire.

America Orthodoxă

Întru veșnică-pomenirea Mitropolitului Calist al Corinthului
Adormit întru Domnul la 12 /25 septembrie 1986

După o scurtă suferință, Întîistătătorul (în retragere) Sfântului Sinod al Bisericii Adevăraților Creștini Orthodocși din Grecia, a adormit întru Domnul. Trecerea sa la cele veșnice este o mare pierdere pentru Biserica Orthodoxă în întregul ei, dar mai cu seamă pentru fiii lui duhovnicești, pentru care este de neînlocuit.

Întîistătătorul Bisericii Adevăraților Creștini Orthodocși din Grecia, pururea-pomenitul Mitropolit Calist al Corinthului

Mitropolitul Calist s-a născut în anul 1906, în Agios Flores, Calamata, Grecia. La botez a primit numele de Constantin. Era cel mai vârstnic dintre cei patru frați și primul care a îmbrățișat viața monahicească. Ceilalți frați l-au urmat la puțină vreme.

A fost tuns ca monah de către bătrânul Moisi făcătorul-de-minuni, ucenic al Părintelui Pahomie de Chios, al cărui fiu duhovnicesc era Sfântul Nectarie al Eghinei făcătorul-de-minuni din secolul XX. Urmând pildei bătrânului său, Mitropolitul Calist a devenit un mare luptător și ascet, precum Părinții din vechime, ale căror vieți sunt foarte de folos a le citi, povățuitori duhovnicești pe care toată lumea încearcă să-i găsească dar nu știe unde să-i caute. El a fost un mărturisitor și apărător al Credinței, prigonit deseori și întemnițat de către Biserica de Stat nou-calendaristă pentru stăruința sa neclintită întru Orthodoxia tradițională. L-a iubit pe Hristos și Biserica lui Hristos mai presus de orice și și-a dedicat viața slujirii turmei Sale.

Mitropolitul Calist a fost un pnevmatikos, un adevărat părinte duhovnicesc dăruit cu darurile Sfântului Duh – prorocia, înainte-vederea, facerea de minuni – pe care le-a folosit din belșug spre folosul duhovnicesc al credincioșilor pe care Dumnezeu i-a încredințat în grija sa. Oamenii veneau la el din toată Grecia și de peste hotare pentru mărturisire și ajutor în problemele lor duhovnicești, cărora le găsea totdeauna răspuns. A fost un adevărat păstor ce și-a pus deseori sufletul pentru turma sa. Spunea adesea că s-ar duce bucuros oriunde în lume pentru a salva un suflet.

În Statele Unite a venit de mai multe ori. Atunci când se găsea la Boston, slujea la biserica Greacă a Sfântului Acoperământ al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu [Agia Skepi], din Roslindale, Massachusetts. Slujea adesea cu ierarhi și clerici ai Sinodului Rus [1] în biserici atât Rusești cât și Grecești aparținând jurisdicției sale, atât în Statele Unite cât și în Canada. Se simțea parte a Soborului Arhieresc Rus, de la care a primit în anul 1971 „hirotesia”, pe care a prețuit-o întotdeauna. [2]

Mitropolitul a fost unul dintre ctitorii Sfintelor Mănăstiri din Attica și Corinth, Grecia, închinate Buneivestiri și Sfinților Arhangheli, în cea din urmă viețuind până la retragerea sa din Sinodul Greciei. [3] În 1948 a fost înălțat la rangul de ierarh primind titlul de Mitropolit al Tronului Apostolesc al Corinthului, ajungând astfel un urmaș al Sfântului Pavel, care a întemeiat Biserica acolo. După retragerea sa, a viețuit la Mănăstirea Sfintei Macrina, din Sofiko, Corinth, unde a și fost înmormântat. Un alai de clerici și credincioși i-au însoțit trupul de la spital la mănăstire pentru slujbele de înmormântare. El ne va lipsi cu adevărat nouă tuturor celor ce am avut bucuria de a-l fi cunoscut. Adevărata Biserică Vechi-Calendaristă este condusă acum de Arhiepiscopul Hrisostom al II-lea având un Sinod alcătuit din șaptesprezece episcopi.

Bătrânul Moisi (Tripitinianul)
Adormit întru Domnul la 14 iunie 1946

(Precum s-au povestit de către ucenicul său, Mitropolitul Calist al Corinthului)

Dorința sfântului bătrân Moisi era ca el să adoarmă în mănăstirea de monahi ce se găsea într-un loc retras, departe de zgomotul lumii. Moartea a venit la el în toiul ocupației Germane a Greciei din timpul celui de al II-lea război mondial. Cu patru sau cinci zile înainte de adormirea sa, mi-a spus mie și tuturor părinților că a venit vremea ca el să plece din această lume: „Sufletul meu va părăsi lumea vineri spre sâmbătă în zori. Când voi pleca, să nu le spui maicilor imediat, ci să lași să treacă câteva ore.”

Sâmbătă în zori ne-a cerut să se împărtășească cu Sfintele Daruri, Trupul și Sângele Mântuitorului nostru. Apoi și-a încrucișat mâinile pe piept și și-a dat sufletul. Copleșit de durere și tulburare, de suferință și neliniște am spus unuia dintre frați: „Grăbește-te și anunță-i pe ceilalți ca să poată spună o metanie [rugăciuni pe metanier] pentru Gheronda, căci a adormit.” Fratele a alergat și le-a anunțat pe surori. Însă nici n-a început bine doliul că Bătrânul a revenit la viață. Stăteam în picioare lângă el gata să-i pregătesc trupul pentru înmormântare, când l-am auzit spunând: „O, om pierdut! Bătrânul?!” „Starețul?” zicea. „Cum poți să mă numești Stareț? Nu ți-am zis doar să nu spui nimic câteva ceasuri, și-acum uite ce-ai făcut. M-ai adus înapoi. Cu ce ți-am greșit eu ca să aștept acum încă o săptămână și să sufăr toate aceste încercări și dureri? Lasă-mă să plec, de ce m-ai chemat înapoi?”

O altă săptămână a trecut și a fost iarăși Sâmbătă dimineața. Starețul a primit încă odată Sfintele Taine și a adormit. De această dată am lăsat puțin mai mult timp să treacă, dar iarăși, în suferința mea am uitat de porunca Bătrânului. Ori poate am fost și puțin amăgit. Gândind că ceea ce s-a petrecut s-ar putea întâmpla din nou, i-am spus fratelui să anunțe repede pe toată lumea despre trecerea la Domnul a Starețului. Am început iarăși să-l pregătesc, când am auzit glasul lui. Aproape că am leșinat. Toți monahii erau adunați și au exclamat neîncrezători: „Gheronda! Gheronda!” Un suspin și mai mare s-a auzit din partea Bătrânului când a revenit la viață. „De ce nu mă lăsați să plec? Lăsați-mă repede să plec, măcar Sâmbăta viitoare, fiindcă este voia lui Dumnezeu ca eu să plec atunci. Atunci veți fi martorii plecării sufletului meu, fiindcă Dumnezeu ne va îngădui tuturor o lecție de folos pentru suflet.”

Epistolia arhimandritului Filotheu Zervakos către arhimandritul Chiprian

(şi o rugăminte publicată de Danion Vasile pe blogul său)

Rugămintea pe care am citit-o deunăzi pe blogul binecunoscutului teolog şi scriitor Danion Vasile, ne-a dus cu gândul la textul unei scurte, dar pline de sens epistolii, pe care am citit-o cu ceva vreme în urmă, şi pe care o găsim a fi foarte potrivită ceasului de faţă; astfel încât o traducem şi publicăm, cu regretul că n-am făcut-o deja până acum.

Îndemnăm la rându-ne, pe toţi cititorii saitului nostru, să ajute la cumpărarea cărţilor de poveşti ale lui Danion Vasile – şi credeţi-ne că nu o facem doar dintr-un soi de ‘solidaritate de breaslă’, ci fiindcă este vorba de un lucru de calitate, deci chiar socotim că aceste cărţi de poveşti scrise de Danion Vasile merită a fi citite şi promovate!

~ † ~

Epistolia arhimandritului Filotheu Zervakos
către arhimandritul Chiprian

Paros, 14 Februarie 1969 [potrivit Calendarului Patristic]

Preacuviosului arhimandrit Chiprian,
fiului meu duhovnicesc întru Domnul,
salutări şi bune urări,

Am primit copia răspunsului sfinţiei tale către mitropolitul Atticăi şi Megarei. Răspunsul este bun şi potrivit; de acum fii curajos şi gata pentru încercările şi scârbele ce vor veni. În lume, spune Mântuitorul, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, căci mâhnirea voastră se va preface în bucurie. Să suferim toate şi să primim cu bucurie confiscarea bunurilor noastre, jignirile, ocările, batjocurile, prigoanele și orice prin care L-am putea dobândi doar pe Hristos… Sus să avem inimile! Să ne înălţăm sufletele şi inimile la Cel ce locuieşte în Cer, rugându-ne pentru ajutor şi izbăvirea lumii de nenorocirile ce vin asupra ei.

Dacă voi fi în viaţă, voi veni în a doua săptămână a Postului şi vom pune şi celelalte treburi în rânduială.

Cu dragoste părintească şi din toată inima,
† Arhimandritul Filotheu

Epistolie a arhimandritului Filotheu Zervakos, părintele duhovnicesc al arhimandritului Chiprian [Kutsumbas], cu binecuvântarea căruia acesta din urmă, dimpreună cu întreaga sa obşte, a părăsit biserica oficială nou-calendaristă a Greciei, alăturându-se în 1969 Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) sau Bisericii Adevăraţilor Creştini Orthodocşi ai Greciei. Această scrisoare a fost prilejuită de răspunsul pe care arhimandritul Chiprian l-a trimis episcopului nou-calendarist al locului, în care argumenta şi totodată anunţa părăsirea bisericii oficiale.

Video: Episcopul Ambrozie al Methoniei despre Părintele Filotheu Zervakos

NOTĂ:

Stareţa Myrtidiotissa [cunoscută ca Sofia], asceta nevoitoare din Clisura (film documentar), şi despre încercarea oficialilor de confiscare a sfinţilor

Redacţia noastră are bucuria de a vă prezenta un documentar a cărei traducere în limba Română a subtitrat-o, despre viaţa unei sfinte preacuvioase contemporane: Stareţa Myrtidiotissa, ascetica nevoitoare din Clisura. Documentarul a fost realizat în anul 2008 de obştea Mănăstirii Sfinţilor Chiprian şi Iustina din Fili, Attica, Grecia.

Precizări tehnice:

În cazul în care subtitrarea în limba Română nu porneşte automat, apăsaţi căsuţa dreptunghiulară ‘Subtitles/CC’ din dreapta jos a fişierului video.

Descărcaţi de pe saitul nostru, de aici fişierul cu subtitrarea în limba Română, fiindcă dacă doriţi să descărcaţi filmul de pe youtube, nu se va descărca şi subtitrarea. După ce descărcaţi fişierul, redenumiţi-l înlocuind extensia .doc cu .srt

Acest documentar despre Maica Mytidiotissa – cunoscută ca Sofia din pricina aparatului de propagandă al mass-mediei oficiale bisericeşti – este aproape neştiut, deşi ar merita cu prisosinţă să fie cunoscut, fiindcă dincolo o posibilă încercare – implicită – a episcopului Chiprian de a-şi justifica propria grupare, filmul vine cu o mărturie personală valoroasă despre viaţa de sfinţenie a stareţei. De altfel, este un fapt obiectiv că episcopul Chiprian a cunoscut-o îndeaproape şi că el este cel ce a tuns-o în Schima monahicească; un fapt la fel de obiectiv ca şi acela că Maica Myrtidiotissa era o tradiţionalistă (‘vechi-calendaristă’), trecută la Domnul în 1974, în deplină comuniune cu Sinodul Bisericii Adevăraţilor Creştini Orthodocşi ai Greciei al cărui Întîistătător era Arhiepiscopul Auxentie, adică cu Sinodul din care făcea parte la acea vreme şi episcopul Chiprian, iar nu cu grupul condus de el desprins mai târziu [1], aşa cum greşit s-ar putea deduce.

Obştea (‘vechi-calendaristă’) a Mănăstirii Sfinţilor Chiprian şi Iustina de la Fili a conceput acest documentar într-un limbaj accesibil, de popularizare; este de altfel un film ‘soft’, ce are în vedere doar latura duhovnicească, nefăcându-se nici măcar o singură referire acuzatoare la adresa noului calendar – deşi potrivit multor mărturii, însăşi Sfânta Stareţă vorbea lumii că trebuie să ţină vechiul calendar. Dar iată că chiar şi aşa, pentru cenzura oficială bisericească este îndeajuns!

Trebuieşte adăugat faptul că nou-calendariştii/oficialii, neputându-se opune sfinţeniei Maicii Myrtidiotissa – sfânta bucurându-se de popularitate atât în rândul credincioşilor Orthodocşi tradiţionalişti (adică ‘vechi-calendarişti’), cât şi al celor nou-calendarişti aparţinători sinodal de biserica oficială, ascund adevărul că sfânta fusese „o stilistă” – cum ar spune ei, încercând fără de ruşine să-i confişte imaginea; pentru aceasta o numesc nu cu numele ei de monahie, Myrtidiotissa, ci cu cel de mireană, Sofia [Hortokopides]. Astfel, Patriarhia ecumenistă de la Constantiopol a avut tupeul de a o canoniza în 2011, sub numele de Sofia, ziua de prăznuire fiind data trecerii ei la Domnul, 6 mai după calendarul nou, 23 aprilie potrivit Calendarului Orthodox Patristic, adică ziua de prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe i-a fost Maicii Myrtidiotissa un ocrotitor îndeaproape, arătându-i-se în mai multe rânduri, iar ziua trecerii ei la Domnul a fost tocmai ziua Sfântului Gheorghe! Dar desigur că impostura neruşinată a oficialilor nu le îngăduie asemenea precizări…

Dar cazul Maicii Myrtidiotissa nu este singular în ceea ce-i priveşte pe oficiali,

ROCOR, ROA, Hitler, o istorie despre care doar propaganda neo-sovietică mai vorbeşte

sau despre falsele alternative

Voluntar al Armatei de Eliberare a Rusiei (ROA)

Propaganda ideologică postbelică internaţională nu are interesul să vorbească despre o realitate a celui de Al II-lea Război Mondial: divizia de voluntari a Ruşilor din armata Germană; o face însă uneori doar propaganda neo-sovietică, evident în termeni incriminatorii şi dând evenimentelor o interpretare falsă, de manipulare. Despre aceasta mai ştiu desigur şi cercetătorii sau istoricii care au studiat domeniul, ca şi pasionaţii de istorie militară, cu toţii fiind însă numai o categorie restrânsă de persoane, având la rându-le diferite orientări.

Acestă divizie de voluntari, ce avea însemne proprii, purta numele de Armata de Eliberare a Rusiei (Russkaya Osvoboditelnaya Armiya) (ROA) şi era alcătuită mai cu seamă din Ruşi albi aflaţi în exil sau mai precis din urmaşii acestora, care credeau sincer că prin lupta lor alături de armata Germană a lui Hitler vor reuşi să înfrângă definitiv comunismul din patria lor. Şi fiindcă se aflau în exil, mulţi erau credincioşi ai Bisericii Orthodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR) şi aveau binecuvântarea ierarhilor şi preoţilor acesteia. Hitler însuşi s-a arătat foarte binevoitor cu Ruşii din exil şi cu Biserica din Afara Graniţelor (ROCOR), construindu-le o catedrală în centrul Berlinului, iar odată cu cucerirea provizorie de către armata Germană a unor regiuni din Rusia, aceasta a redeschis bisericile orthodoxe demolate sau transformate de comunişti în grajduri sau cinematografe de propagandă. Cu prilejul construirii catedralei din Berlin, în 1938, mitropolitul ROCOR Anastasie Gribanovski i-a mulţumit lui Hitler printr-o scrisoare oficială, în care îi scria printre altele că Biserica liberă a Rusiei se roagă pentru armata lui biruitoare. Bineînţeles că acest fapt nu a scăpat propagandei comuniste, care a folosit din plin de-a lungul anilor textul acestei scrisori pentru a discredita ROCOR-ul ca fiind hitlerist. Toate acestea nu înseamnă însă că ar trebui să concluzionăm că Hitler ar fi devenit Orthodox, ci doar că a folosit strategic nişte oportunităţi!

Trebuieşte spus că cucerirea (provizorie) a unor regiuni din Rusia de către armata Germană a fost primită cu entuziasm de populaţia din Rusia, căci aducea după sine redeschiderea bisericilor şi eliberarea de bolşevici, iar ostaşii din divizia ROA erau întâmpinaţi cu bucurie şi cinstiţi de popor ca nişte adevăraţi fii ai Patriei, izbăvitorii ei de comunism. În acelaşi timp, dacă armata bolşevicilor captura vreun voluntar al Armatei de Eliberare (ROA), îl tortura şi ucidea; numai pentru Germani şi pentru cei de alte naţionalităţi care luptau alături de aceştia mai putea exista o oarecare îngăduinţă, în sensul că aceştia mai puteau fi luaţi şi prizonieri.

Trebuieşte spus iarăşi că atunci când acele teritorii Ruseşti au fost reocupate de bolşevici, mulţi dintre preoţii bisericilor ce fuseseră redeschise s-au retras odată cu armata Germană, în exil, căci altfel ar fi fost torturaţi şi ucişi.

Părintele Vasilie Sakkas despre harul la nou-calendarişti, dar şi despre manipulările oficialilor şi Istoria adevărată a Bisericii

Sfântul Mitropolit Filaret al ROCOR dimpreună cu ierarhi ai celor două Sinoade Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) din Grecia, Calist al Corinthului (‘florinit’) şi Epifanie de Cipru (‘mateit’)

De-a lungul vremii, disputa cu privire la existenţa harului în bisericile oficiale (adică mai întâi cele ce au introdus noul calendar iar mai apoi şi cele ce nu au schimbat calendarul dar au căzut în erezia ecumenismului, toate păstrând comuniunea liturgică între ele şi cu patriarhia Constantinopolului [1]), a constituit motiv de dezbinare în cadrul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (adică ‘vechi-calendariste’) din Grecia. Nu de puţine ori au existat retractări şi reveniri cu privire le existenţa sau neexistenţa harului, din partea pururea-pomenitului ierarh Hrisostom al Florinei şi a urmaşilor săi; episcopul Matei de Bresthena a fost cel ce a întrerupt comuniunea liturgică cu acesta încă din perioada de început, din pricina faptului că Hrisostom de Florina susţinea teoria „schismei potenţiale” (en dynamei) a nou-calendariştilor, până când aceştia vor fi judecaţi şi osâniţi de un Sinod Pan-Orthodox, iar Mathei susţinea că nou-calendariştii pierduseră deja harul (schisma en energeia, ori principiul „switch-off„), aceasta potrivit condamnărilor anterioare (Sigilionul sau Pecetluirea din 1583 [2], osândirea noului calendar papist din 1593, etc.). Surprinzător ar putea fi faptul că argumente demne de luat în seamă au existat şi de o parte şi de cealaltă, cel puţin până la o vreme, care credem că s-a plinit odată cu anatema împotriva ereziei ecumenismului pronunţată de o Biserică locală, Biserica Orthodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR) în anul 1983 [3], adică la ceva vreme după trecerea lor la Domnul [4]. Cei doi ierarhi au purtat de altfel de-a lungul vremii o corespondenţă în care fiecare îşi argumenta poziţia.

Ar mai trebui spus că ambele opinii, contrare, au coexistat latent, mai puţin oficial şi mai cu seamă neoficial, nu doar în cadrul Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (‘vechi-calendariste’) privite în ansamblu, dar chiar şi în cadrul aceleiaşi jurisdicţii, fapt ce a generat nu de puţine ori certuri.

Această dilemă a izvodit aşadar dezbinare, iar dezbinarea a provocat o slăbire a impactului pe care l-ar fi putut avea Mişcarea Tradiţionalistă. Însă dincolo de această controversă, Mărturisirea de Credinţă a Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste este în esenţă aceiaşi, căci Sfinţii Părinţi n-au scris nicăieri că dacă cei ce propovăduiesc erezia, adică ereticii, ar continua să aibe har, Orthodocşii ar fi obligaţi să păstreze comuniunea cu ei, ci dimpotrivă, ei trebuie să se îngrădească prin ruperea comuniunii cu aceştia (potrivit Canonului 15 de la Sinodul I-II) şi să formeze astfel Rezistenţa Orthodoxă bineplăcută lui Dumnezeu (potrivit sintagmei Sfântului Theodor Studitul). În acest sens, mărturia Sfântului Maxim Mărturisitorul este pilduitoare; întrebat cu viclenie de către eretici dacă crede că doar el se va mântui iar ceilalţi se vor pierde, Sfântul Maxim le-a răspuns pomenind atitudinea celor trei tineri din Babilon şi a lui Daniel în groapa cu lei, care luau aminte la sine-şi iar nu la ceilalţi:

Despre relaţiile dintre BOSV şi regimul comunist

Am primit pe adresa de e-mail a redacţiei o replică la o postare a unui sait cripto-ecumenist cunoscut în spaţiul virtual Românesc. Spre deosebire de respectivul sait, ce şi-a făcut un renume prin maniera în care îşi manipulează cititorii spre a-i face nişte corecţi-politic ai sistemului oficial bisericesc, materialul primit credem că reuşeşte să fie cel mai aproape de realitate, lucru pentru care am socotit că merită publicat.

Având titlul „Despre relaţiile dintre BOSV şi regimul comunist”, acesta cuprinde aproape în totalitatea sa extrase din cartea Cultele din România între prigonire şi colaborare, autor Carmen Chivu-Duţă, ed. Polirom, Iaşi, 2007, adăugând în încheiere spre completare şi lămurire, date biografice de pe wikipedia despre personalitatea ierarhului Evloghie Oţa, ierarh ale cărui sfinte moaşte au fost descoperite atunci când Securitatea a distrus cu totul mănăstirea din Bucureşti, ducându-le într-un loc ce nu se cunoaşte nici astăzi (posibil să fi fost distruse).

În concluzie, – se scrie în material – coroborând toate aceste date cu altele de notorietate, în mod limpede pot fi identificate raţiunile ce au determinat măsurile calculate, dar ferme luate de către organele statului faţă de liderii adevăraţilor ortodocşi din România în scopul dizolvării, deturnării şi/sau acaparării rezistenţei acestora în faţa apostaziei.

Iată în cele ce urmează, mai multe extrase interesante, materialul putând fi descărcat în întregime urmând legătura de aici.

Ne-am rezervat de asemenea dreptul de a nu menţiona numele saitului despre care este vorba, fiindcă nu merită nici o reclamă, din pricina politicii anti-tradiţionaliste pe care o urmăreşte; dar, este cu siguranţă lesne de recunoscut.

În privinţa inepţiilor şi greşelilor de ortografie din texte, ele aparţin desigur securiştilor respectivi.

Abstract coperta spate a cărţii citate:

„Instaurarea sistemului totalitar a însemnat şi marginalizarea cultelor, tolerate de conducerea atee. Măsurile legislative, represiunea împotriva clerului, supravegherea permanentă exercitată prin intermediul aşa-numiţilor „inspectori de culte” şi descurajarea sentimentului religios au urmărit îndepărtarea individului de rădăcinile sale spirituale. Însă controlul cultelor nu ar fi fost posibil fără un aport venit chiar din interiorul acestora. Lucrarea dezvăluie aspecte surprinzătoare legate de relaţia dintre oficianţii diferitelor confesiuni şi autorităţile statale, dovedind, prin numeroasele documente prezentate, că aspectul colaborării cu Securitatea nu poate fi ignorat.”

Din Cuvânt Înainte al cărţii:

[…] Aspectul colaborării nu poate fi negat: el a existat în toate cultele. Cel mai simplu argument este că nu poţi controla cu adevărat un mediu dacă nu infiltrezi în interiorul lui informatori care să furnizeze informaţii cât mai amănunţite. […] Este suficient să citeşti un dosar de urmărire informativă al unui preot pentru a vedea câţi informatori din acelaşi mediu erau dirijaţi pe lângă titular şi ofereau informaţii despre acesta.

Carmen Chivu-Duţă

Stiliştii

Securitatea îşi alegea cu atenţie informatorii. Principalul motiv era că prin aceştia putea controla un întreg mediu. În cazul stiliştilor, de exemplu, informatorul „Horia”, făcând parte din delegaţia cultului stilist, plasat la un nivel de unde avea acces la informaţii şi persoane de rang înalt, putea da note informative despre cele mai importante probleme ale cultului.

Securităţii nu i s-a părut suficient faptul că putea influenţa cererile delegaţiei şi negocierile. Pentru a deţine controlul absolut, „Horia” trebuia permanent promovat în funcţia de şef al cultului.

Sfinţii Catacombelor Rusiei, samizdat 2015, împotriva cenzurii oficiale bisericeşti

Ceea ce a început în Rusia se va termina în America
Sfântul Ignatie de Harbin

Redacţia noastră are plăcuta surpriză de a constata apariţia unei traduceri în limba Română a unei lucrări de referinţă pentru cunoaşterea fenomenului Rezistenţei Orthodoxe în general şi al celui catacombnic în special, Sfinţii Catacombelor Rusiei de Ivan M. Andreev, editată în 1982 de Preacuvioşii Părinţi Serafim Rose şi Gherman Podmoşenski.

Judecând după următorul text de pe copertă „Acest volum se distribuie gratuit. Comercializarea sa este interzisă” şi după existenţa unui ISBN, deducem că este vorba nu doar de o ediţie electronică oferită gratuit pe internet, ci şi de o editare de carte fizică, cel puţin un tiraj; iar simpla menţiune „Bucureşti, 2015” în dreptul numelui editurii, ne aminteşte mai degrabă de renumitele ediţii samizdat din perioada sovietică, lucrări anonime dactilografiate ce circulau clandestin, interzise de cenzura regimului, adevărate acte de eroism ale editorilor, care prin gestul lor îşi puneau în pericol nu doar libertatea ci şi viaţa.

Din păcate, cunoaşterea şi cinstirea Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori din Rusia a rămas astăzi la fel de dificilă ca în perioada comunistă, căci cenzura mediilor oficiale bisericeşti este la fel de feroce ca în trecut. De pildă, la un festival internaţional „al filmului creştin” din Rusia anului 2014, un documentar ce prezenta personalitatea Sfântului Mucenic Iosif al Petrogradului, întâistătătorul a ceea ce s-a numit Biserica de Catacombe din Rusia, a fost interzis. (Amănunte în traducere aproximativă aici. Articolul original în lb. Rusă aici). Cât despre România, ce să mai vorbim…

Scrierea lui Ivan M. Andreev, caracterizată prin erudiţie, sobrietate şi profunzime, este numai o parte a acestei lucrări compilate de Părinţii Serafim Rose şi Gherman Podmoşenski; lucrarea, impresionantă nu atât prin volum (nu mai puţin de 560 de pagini), ci mai cu seamă prin conţinutul său, nu cuprinde doar aghiografii ale muceniciei sfinţilor catacombnici – asemenea în duh cu cele ale sfinţilor din vechime (!), ci şi mărturii despre şi documente ale Bisericii de Catacombe din Rusia, foarte importante pentru toţi cei ce vor să studieze istoria acestei manifestări vii a Creştinismului Orthodox în plin secol XX, o istorie cu totul necunoscută în spaţiul nostru Românesc şi nu numai.

Binecunoscutul teolog şi scriitor Danion Vasile a părăsit biserica oficială

Ni s-a semnalat că potrivit unui anunţ publicat pe blogul personal al binecunoscutului teolog şi scriitor Danion Vasile, acesta a trecut sub jurisdicţia Mitropoliei Slătioara.

Este de apreciat faptul că există oameni sinceri în biserica oficială care au înţeles principiul îngrădirii şi al rezistenţei împotriva ereziei – celei a ecumenismului în cazul de faţă – portivit Canonului 15 de la Sinodul I-II de la Constantinopol din 861. În privinţa alegerii corpului jurisdicţional, credem că aceasta a fost făcută potrivit propriei sale conştiinţe ecleziale de la momentul actual.

În mod cert, ar fi foarte interesantă o dezbatere argumentată teologic şi istoric, venită din perspectiva unui fost mădular al B.O.R. care cunoaşte realităţile şi problemele din interior, aşa cum este Danion Vasile, (dar şi a altor reprezentanţi ai Orthodoxiei Tradiţionaliste (aşa-numiţii vechi-calendarişti) cu reprezentanţi ai teologilor de orientare conservatoare din B.O.R. ce se consideră antiecumenişti şi sinceri. O dezbatere sinceră şi cât se poate de obiectivă, liberă, deci departe de orice influenţă sau presiune exercitată de manipulările politicii oficiale bisericeşti şi ale cenzurii acesteia. Însă pentru un asemenea demers ar trebui în primul rând să existe curaj şi sinceritate reală din partea conservatorilor.

Nu ştim totuşi câtă vreme ar mai putea trece pentru ca în acest mediu bisericesc viciat din România (şi nu numai din România) să se poată petrece aşa ceva, fiindcă dacă este să ne luăm după realitatea atât de ilogic vitriolată din prezent, aceasta pare cu neputinţă; e de-a dreptul o utopie!

Carte Orthodoxă Tradiţionalistă: Părintele Theodorit Aghioritul – ’Convorbiri din pustie despre ecumenism’ (Gr)

Preacuviosul Părinte Ieromonah Theodorit Aghioritul, autor a numeroase lucrări theologice şi de vieţi ale sfinţilor ziloţi şi ’vechi-calendarişti’. Scrisul său poate fi caracterizat ca echilibrat/obiectiv şi profund.

un răspuns pertinent la cartea
lui Epifanie Teodoropulos, ’Cele două extreme’

Preacuviosul Părinte Theodorit Aghioritul este unul dintre theologii şi aghiografii însemnaţi ai Mişcării Orthodoxe Tradiţionaliste (’vechi-calendariste’) din Grecia, trecut la Domnul în anul 2007 [1].

El este autorul cărţii ce poartă titlul Convorbiri din pustie despre ecumenism (Gr. Διάλογοι Της Ερήμου Περί Οικουμενισμού), Athena 1971, reeditată şi adăugită în 2002 – unul dintre cele mai pertinente răspunsuri la cartea antitradiţionalistă a preotului oficial nou-calendarist Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme: Ecumenismul şi Zilotismul (Gr. «Τά Δύο ‘Άκρα: Οικουμενισμός καί Ζηλωτισμός») [2].

Publicarea acestei cărţi de răspuns în Grecia, ce s-a dovedit a fi de necombătut, a atras după sine prigoana asupra Cuviosului Părinte zilot, ce a culminat cu expulzarea sa din Muntele Athos, ordonată şi pusă în practică de comemoraţioniştii neo-athoniţi politic-corecţi.

Redacţia noastră oferă în format pdf spre studiu celor interesaţi – mai cu seamă cugetelor treze şi sincere din B.O.R., această carte de răspuns a Părintelui Theodorit, în limba Greacă katharevúsa, pentru a înţelege şi conştientiza, necenzurat şi ne-manipulat, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi a Istoriei Bisericii, fenomenul zilotismului şi al aşa-numitului ’vechi-calendarism’ – respectiv necesitatea ruperii comuniunii cu pseudo-ierarhii eretici (Canon 15 Sinod I-II) şi importanţa prăznuirii dreptslăvitoare potrivit Calendarului liturgic Patristic.

Clic pentru descărcare
Διάλογοι Της Ερήμου Περί Οικουμενισμού

NOTE:

[1]. Dintre lucrările sale s-a tradus şi editat în limba Română doar ’Avacum Zelotul cu picioarele goale’.

[2]. Tradusă şi difuzată şi în România, sub titlul tendenţios şi batjocoritor ’Cele două extreme: Ecumenismul şi Stilismul’.

A se citi şi:

Avva Avvacum Zilotul Desculţ – Mărturisitorul credinţei în Hristos

Scurtă cronologie a rezistenţei athonite

Epistolia Preacuviosului Părinte Sava de la Esfigmenu

Isihaşti ziloţi aghioriţi cenzuraţi

’Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol’ de Părintele Patric Ranson

Părinţii esfigmeniţi condamnaţi pentru vina de a fi ortodocşi

The Calendar Question de Părintele Vasilie Sakkas

Părintele Serafim Rose cenzurat!

Ancorat în Athos – Ieroschimonahul Theodosie de la Karulia

Ziloţi aghioriţi zugrăviţi în cartea prof. Constantine Cavarnos ‘Ancoraţi în Dumnezeu‘

1992: Interviu cu Părintele Patric Ranson ‘Marea iubire constă în a spune Adevărul’

~ † ~

În 1992, cu puţin înainte de trecerea la Domnul a pururea-pomenitului Părinte Patric Ranson, etnologul şi teologul român Costion Nicolescu lua un interviu părintelui la Paris. Interviul a fost publicat în suplimentul cultural al ziarului Cotidianul, Alfa şi Omega, ce apărea la acea vreme şi era editat de acelaşi autor.

Deşi un interviu de prezentare, acest material are aceiaşi acurateţe şi forţă ca orice izvodea inima şi mintea neostenitului Părinte Patric, aflate, fără putinţă de tăgadă, sub înrâurirea Sfântului Duh, temelia statorniciei sale în Adevăr.

Rămas până astăzi unul din materialele de referinţă cu privire la Orthodoxia Tradiţionalistă/Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă (sau ‘vechi-calendaristă’) – despre care se auzea atunci pentru prima dată în spaţiul nostru românesc, se cuvenea, fără îndoială, a fi restituit tuturor celor interesaţi – umilă lucrare pe care redacţia noastră o săvârşeşte acum cu multă bucurie, cu ajutorul şi spre slava lui Dumnezeu.

Iată aşadar acest interviu, precedat de cuvintele autorului (în parte retraduse din limba franceză).

Părintele Patric

Un om uriaş de statură, cu o inimă de o rară bunătate şi generozitate, entuziast, elocvent, plin de însufleţire. Purta un fes preoţesc de felul celor ruseşti sau sârbeşti, coborât până pe sprâncene, dându-i un aer oarecum teribil, subliniindu-i scânteierea ochilor şi lăsând impresia că te afli în faţa unei forţe dezlănţuite, de nestăvilit. Fără fes, părea cu mult mai tânăr şi mai puţin dezlănţuit. Avea pregătire filosofică.

El este teologul Frăţiei, fiind bine pus la punct cu dogmele şi canoanele Bisericii, cu istoria ei, cu opera Sfinţilor Părinţi, dar şi cu cea a marilor teologi contemporani. Are darul rar de a descoperi şi a combate devierile dogmatice şi canonice, chiar atunci când ele se ascund sub exprimări sau gesturi aparent nevinovate.

Alfa şi Omega, №2, 24 decembrie 1992

Părintele Patric este unul dintre cugetele strălucite, vii, un străjer al teologiei ortodoxe contemporane. Întreaga sa viaţă şi-a dedicat-o, fără rezerve, Adevărului de Credinţă Ortodox. A-l da la o parte zicând că era un ‘stilist’, ar fi nu doar o greşeală, ci şi o impietate. Nu era preocupat de ‘stilul vechi’, ci de chestiunea adevărului dogmatic într-o lume ortodoxă care prea începe să relativizeze totul.

El a înţeles foarte bine şi a explicat tuturor celor ce voiau să-l asculte, că o dragoste adevărată nu poate exista fără mărturisirea deplină a Adevărului de Credinţă.

Alfa şi Omega, №4, 16 aprilie 1993

Păstrez şi astăzi, după aproape 10 ani, mireasma arzătoare a prieteniei sale vulcanice, revărsate cu inegalabilă generozitate asupra mea.

Riscul de a fi ortodox, Ed. Σοφία, Bucureşti 2002

 

– Marea iubire constă în a spune Adevărul –

Interviu cu Părintele Patric Ranson
realizat de Costion Nicolescu

 

– Când şi cum a fost creată Frăţia Ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama ?

– Frăţia Ortodoxă a fost creată în anul 1983 şi revista sa teologică, Lumina Taborului, a apărut în anul următor. Eram câţiva ortodocşi francezi în diferite oraşe ale Franţei, unii cadre didactice universitare, alţii studenţi şi alţii având diferite profesiuni Toţi voiam să facem cunoscute teologia şi comorile vieţii ortodoxe în lumea Europei Occidentale, din ce în ce mai secătuită spiritual. Mai întâi am creat Centrul de Studii Teologice Sfântul Grigorie Palama, am ţinut conferinţe la Şcoala Normală Superioară din strada Ulm, ceea ce ne-a permis să constatăm confuzia contemporanilor noştri: de fapt, cei mai mulţi dintre catolicii şi protestanţii veniţi să asculte conferinţele noastre despre Ortodoxie nu ştiau nimic despre propria lor tradiţie. Trebuia deci să le explicăm mai întâi propria lor teologie, înainte de a le arăta prin ce anume ea se îndepărta de teologia revelată a Prorocilor, a Apostolilor, a Sfinţilor Părinţi, care este teologia Bisericii Ortodoxe.

Am vrea să spunem fraţilor noştri români în ce măsură s-au pierdut criteriile unei judecăţi sănătoase în Europa Occidentală. Cea mai mare parte a ideologiilor, doctrinelor politice şi filosofilor sunt uzate pentru că, la un moment dat, ele nu mai sunt capabile să ofere criterii care să le facă acceptabile. Profund convinşi că din vremurile apostolice numai Biserica Ortodoxă a lui Hristos este criteriul absolut, revelat, dumnezeiesc şi omenesc, atât pentru spiritualitate, cât şi pentru dogme, că singur Hristos oferă o soluţie tuturor problemelor omului, noi am vrut să spunem aceasta semenilor noştri şi am întemeiat Frăţia Ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama.

– Cine sunt membrii acestei Frăţii ?

Protest antiecumenist al Orthodocşilor tradiţionalişti din Tesalonic

Un grup de credincioşi Orthodocşi tradiţionalişti (‘vechi-calendarişti’) din Grecia, purtând steaguri, pancarte şi megafoane, au protestat la Tesalonic cu prilejul adunării ecumeniste a ortodocşilor oficiali, papiştilor, monofiziţilor şi protestanţilor, numită „Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor”.

Pe una dintre pancarte scria: „Sinoadele Ecumenice au spus tuturor ereticilor Anatema!”.

Doi monahi tradiţionalişti (‘vechi-calendarişti’) au intrat în biserica în care se desfăşura adunarea eretică, încercând să mărturisească prin citirea unui text în care se arăta Adevărul de Credinţă: ecumenismul este erezie, iar ortodocşii oficiali ecumenişti şi cei aflaţi în deplină cunoştinţă de cauză în comuniune cu ei sunt apostaţi şi vor avea părtăşie la Judecată cu toţi ceilalţi eretici.

Cei doi Orthodocşi mărturisitori au fost împiedicaţi să citească, bruscaţi fiind de cei prezenţi în adunarea eretică şi scoşi afară de poliţie.

Această prezentare necesită JavaScript.

Imaginea monahului aruncând un cocktail molotov pare trucată în Photoshop!

După cum putem citi în Comunicatul de presă al Prietenilor Mănăstirii Esfigmenu, apărut pe saitul oficial al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu esphigmenou.com, se dă mărturie că Părinţii Esfigmeniţi aflaţi în Conacul asediat nu au folosit sticle incendiare (cocktailuri molotov).

O imagine trucată în Photoshop!

În acelaşi timp, în relatările mass-mediei internaţionale a apărut o fotografie distribuită de autorităţile greceşti înfăţişând un monah arucând o stilcă incendiară. Această imagine ar trebui să folosească pentru incriminarea monahilor esfigmeniţi şi pentru a justifica atacul autorităţilor asupra Conacului Sfintei Mănăstiri Esfigmenu.

Nişte întrebări îndreptăţite se cuvin însă: cum puteau monahii esfigmeniţi supuşi unei îndelungi blocade să procure gaz pentru producerea unui asemenea cocktail molotov? De ce nu există nici o probă video, ca în cazul buldozerului care a distrus poarta Conacului?

Întrebările însă nu se opresc aici: la o analiză mai atentă se pare că avem indicii destul de serioase că această imagine este pur şi simplu creată în Photoshop!!!

Vă prezentăm în acest sens, în traducerea noastră, o analiză tehnică apărută pe blogul theoldcalendarist.blogspot.gr, la care mai adăugăm şi noi o mică observaţie: destul de nepotrivită atitudinea monahului din imagine pentru cineva care aruncă o sticlă incendiară… Acesta are un aer care nu aduce deloc a atitudine încrâncenată, iar poziţia mâinii nu pare a fi deloc încordată precum a uneia care aruncă o astfel de sticlă!