SERGHIANISMUL

Despre erezia serghianismului – o trădare a lui Hristos în adevăratul sens al cuvântului – nu se vorbeşte la cursurile din facultăţile de teologie ale patriarhiei Române. Inutil deci a mai adăuga că orice asemănare cu situaţia trecută dar şi actuală din B.O.R. nu este deloc întâmplătoare (a se citi de prin biblioteci spre edificare „Apostolatul Social” al lui Iustinian Marina (foto); iar dacă ieri obedienţa faţă de comunişti era la ea acasă, astăzi, urmând aceluiaşi curs, e cea faţă de noii mai-mari ai lumii). Iată deci în cele ce urmează un fragment din cartea „Ecumenismul în vremea apostaziei” a Episcopului Artemie şi ieromonahului Sava Ianici, din capitolul intitulat Serghianismul şi Biserica Rusă.

După revoluţia bolşevică din 1917, realizată de o organizaţie sionist-masonică [1], comuniştii au început să distrugă în mod activ Biserica Ortodoxă Rusă, care era conştiinţa spirituală a poporului rus şi păzitoarea sfintei sale tradiţii istorice. S-a decis că cel mai simplu era ca Biserica să fie distrusă din interior. Astfel a apărut auto-intitulata „Biserică Vie”, care, cu ajutorul regimului fără-de-Dumnezeu, a căutat să-l detroneze pe Patriarhul Tihon şi să reformeze Biserica în cea mai pură linie protestantă, făcându-o o unealtă activă a sistemului fără-de-Dumnezeu. Apostazia a atins apogeul în martie 1927, când mitropolitul Serghie (Stragoroski), după ce a fost ţinut prizonier de către bolşevici timp de câteva luni iar apoi eliberat, a emis curând după aceea, la 24 iunie, faimoasa Declaraţie prin care Biserica Rusă ridica în mod solemn în slăvi regimul comunist fără-de-Dumnezeu. „Declaraţia” proclama în mod făţiş Uniunea Sovietică a fi noua patrie; toate bucuriile şi succesele Uniunii Sovietice erau recunoscute ca fiind bucuriile şi succesele Bisericii Ruse, asemenea şi tristeţile. Prin acest act infam, mitropolitul Serghie a făcut din organizaţia sa bisericească un accesoriu al organului de propagandă al guvernului comunist.

În acelaşi timp, regimul a pornit o prigoană sângeroasă asupra Bisericii Ruse, cea mai cumplită de după cea din vremea persecuţiilor împotriva primilor creştini din Imperiul Roman. Nenumăraţi preoţi, monahi şi mireni au fost martirizaţi; mii de biserici şi mânăstiri au fost închise. Cedând presiunilor, mitropolitul Serghie a tăgăduit în faţa întregii lumi că ar exista vre-o persecuţie în Rusia din motive de credinţă. Toţi acei ierarhi şi credincioşi care au refuzat să participe la apostazia sa au fost etichetaţi drept „criminali politici”. Regimul sovietic i-a arestat şi trimis în lagărele morţii din Siberia. Cei care îl susţineau pe mitropolitul Serghie pretindeau că el apăra în acest fel Biserica, ce altminteri ar fi fost distrusă în totalitate. În realitate însă serghianismul este un sinonim pentru trădarea credinţei în Hristos de dragul păstrării unei organizaţii exterioare bisericeşti, a prosperităţii sale pământeşti, şi a unei false păci. Credinţa era obligată să aibă obedienţă necondiţionată faţă de liderii oficiali ai Bisericii, care sprijineau politica făcută de autorităţile guvernamentale.

Când această politică a avut în final câştig de cauză, mitropolitul Serghie a ocupat scaunul patriarhal, iar oponenţii a fost forţaţi să tacă. Serghianismul a devenit politica oficială a Bisericii Ruse, şi vreme de decenii a fost factorul determinant în viaţa sa spirituală şi ecleziastică. În anii 1969-1970, serghianismul a fost exportat şi Vestului prin înfiinţarea aşa-numitei „Mitropolii Americane”, care si-a primit recunoaşterea din partea Moscovei ca Biserică autocefală sub conducerea Moscovei. Un rol activ în această acţiune l-a avut mitropolitul Nicodim al Leningradului, un binecunoscut ecumenist şi latinofil, care a murit prin atac de inimă în timpul unei audienţe la Papa. Ierarhii Mitropoliei nu au sprijinit doar linia Moscovei, ci au îndeplinit adesea şi funcţia de apologeţi ai politicii regimului sovietic. Un episcop al acestei Biserici, după ce a vizitat Rusia, în loc să vorbească despre groaznica prigoană împotriva credinţei Ortodoxe şi suferinţa Noilor Mucenici si Mărturisitori din Siberia, relata cu răceală cum că acei oameni din Uniunea Sovietică erau „fericiţi şi bine educaţi, şi dacă acuză guvernul, ei bine, nu facem acelaşi lucru şi noi aici în America?”! astăzi, Biserica Ortodoxă Americană (O.C.A.), ce s-a dezvoltat din „Mitropolie”, este cunoscută pentru liberalismul şi intensa sa activitate ecumenistă.

După revoluţia bolşevică, emigraţia rusă şi-a format propria ei Biserică, purtând numele Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei (R.O.C.O.R. sau R.O.C.A.)[2], ce a fost condusă de mitropolitul Antonie (Hrapoviţki). Neavând asupra sa presiuni ideologice, R.O.C.O.R. a predicat până la marginile lumii Adevărul Ortodoxiei şi adevărul cu privire la suferinţele Bisericii Ruse, continuând pe mai departe bogăţia spirituală şi tradiţia intelectuală a Rusiei pre-revoluţionare. În acea vreme, mulţi ierarhi au respins deschis reformele serghianiste; printre ei găsindu-se şi mitropoliţii Iosif al Petrogradului şi Chiril de Kazan. În timp, această mişcare s-a dezvoltat în aşa-numita Biserică Rusă a Catacombelor, a cărei întemeiere are la origine binecuvântarea Patriarhului Tihon, şi care dăinuie în secret până în zilele noastre. Recent au ieşit la lumină multe informaţii despre această Biserică martiră, care nu are nici o legătură canonică cu Patriarhia oficială a Moscovei.[3]

Regimul sovietic a făcut tot ce i-a stat în putinţă să distrugă Biserica prin intermediul liderilor săi spirituali, ce au servit ca apologeţi ai acestuia pretutindeni, predicând un aşa-numit „creştinism comunist”, care a pavat calea triumfului comunismului nu doar ca un regim politic mondial, ci ca o tiranie ideologică pseudo-religioasă. Spre a înţelege aceasta, trebuie să explicăm ce este de fapt comunismul. El nu este un regim politic lipsit de sens, ci un sistem ideologico-religios, a cărei ţintă este să răstoarne şi să smulgă din rădăcină toate celelalte sisteme – dar în special creştinismul. Comunismul este de fapt o erezie; fundamentul său este hiliasmul, adică învăţătura că istoria îşi poate atinge punctul culminant într-un nedefinit stat al bunăstării pământeşti, ca o umanitate perfectă care să trăiască într-o perfectă pace şi armonie.[4]

Această ”evanghelie” devenise ”sfânta scriptură” oficială a multor ierarhi moscoviţi, ce preferau diverse întruniri ecumeniste, pacifiste, ecologiste şi inter-religioase în palate grandioase suprarealiste staliniste şi sub patronajul aprobator al guvernului sovietic. În acest fel, Biserica asigura un alibi perfect pentru insidioasele şi anticreştinele acţiuni bolşevice. În tot acel timp, adevărata Biserică Rusă, rămasă credincioasă Rusiei – câţiva episcopi şi preoţi dimpreună cu mucenicii şi mărturisitorii – din Solovski şi până în îndepărtata Siberie, îndurau suferinţe şi prigoane de neimaginat. Nici unul dintre ierarhii moscoviţi nu a spus nimic despre aceasta; era un subiect interzis. În ochii lumii trebuia să fie un singur ”adevăr”: în Rusia nu a fost nici o persecuţie religioasă; acei din lagăre erau deţinuţi politici. Schisma ce s-a petrecut în Rusia ca urmare a stăpânirii bolşevicilor, a fost, prin urmare, nu o simplă ruptură politică între episcopii ”roşii” şi ”albi”, aşa cum este în general prezentat; ci a fost un conflict deschis între două moduri de înţelegere total diferite ale menirii Bisericii pe pământ

Pe de o parte, este metoda serghianistă de a păstra organizaţia exterioară bisericească cu preţul trădării duhului Bisericii lui Hristos, iar pe de alta, calea mucenicească în care Biserica suferă exterior însă interior este întărită duhovniceşte şi reînnoită.

Biserica Ortodoxă nu trebuie niciodată confundată pe sine cu ierarhiile şi jurisdicţiile. Chiar şi dacă majoritatea ierarhilor părăsesc calea divino-umană a lui Hristos, Biserica va exista întotdeauna, în ciuda faptului că va suferi, ca o turmă ce este risipită de falşi păstori. Graniţele jurisdicţionale nu pot, bineînţeles, să pună stavilă harului lui Dumnezeu.[5]

_____
Note:

[1]. Dintre cei 22 de membri ai primului guvern comunist, 17 erau evrei. În perioada post-revoluţionară, din 554 lideri politici ai Uniunii Sovietice, 447 erau evrei. Este foarte clar că revoluţia a fost organizată în cea mai mare parte de forţe ne-ruse cu ajutorul masonilor cu poziţie foarte înaltă.

[2]. Întemeiată în Sremski-Karlovţi (Serbia) în 1920, având binecuvântarea Patriarhului Tihon.

[3]. Biserica din Catacombe din Rusia s-a îngrădit pe sine cu totul de ierarhia oficială (Patriarhia Moscovei), care a aderat la linia serghianistă colaboraţionistă cu comunişti, rupând comuniunea cu aceasta.

[4]. Este important să înţelegem că comunismul nu este doar o ideologie, ci o religie. Pentru acest motiv nu este posibil să vorbeşti despre ateism în ţările comuniste; Comunismul a vulgarizat familiarele tradiţii şi ritualuri bisericeşti, înlocuindu-le cu propriile surogate. Procesiunile erau înlocuite cu parăzile de 1 mai, sfintele icoane erau înlocuite de portretele liderilor importanţi, slujbele din biserică cu adunările, cele de înmormântare cu memoriale civile, sfintele moaşte cu cadavrele îmbălsămate ale liderilor de partid. Prin urmare acest comunism nu poate fi răsturnat printr-un simplu decret, ci, ca în cazul oricărei erezii, restabilirea şi vindecarea vine doar prin pocăinţă.

[5]. În ultimii săi ani, Părintele cu viaţă sfântă Serafim Rose (†1982) scria: „Miezul serghianismului este strâns legat de problema comună a tuturor Bisericilor Ortodoxe oficiale din zilele noastre: pierderea gustului pentru Ortodoxie, pentru că ne-am obişnuit cu ideea ca Biserica să fie înţeleasă pro ipso, am înlocuit Trupul lui Hristos cu o “instituţie” (”organizaţie”), şi credem că harul şi Sfintele Taine lucrează cumva în mod automat” (Not of This World, Platina, 1994).

[†] Este vorba aici de ‘adevărații Creștini Orthodocși’ sau Orthodocșii tradiționaliști, de ‘ziloți’, ca și de sinoadele arhierești ‘dizidente’, ‘alternative’, ‘în Rezistență’, ori ‘de Catcombă’ sau ‘vechi-calendariste’ ale acestora, care nu sunt recunoscute de către organizațiile ecleziastice oficiale, ‘de stat’, fiind catalogate de către acestea în chip mincinos ca fiind ”necanonice” sau ”schismatice”; însă ele nu au făcut nici o schismă din punct de vedere al Credinței Orthodoxe, ci dimpotrivă, s-au străduit a păzi neîntinată Orthodoxia, îngrădindu-se (potrivit Canonului 15 de la Sinodul I-II de la Constantinopol din 859-861), stând astfel împotriva tăvălugului ereziilor oficialilor, împotriva trădării lui Hristos, adică rămânând Biserica Orthodoxă a lui Hristos. Ele sunt așadar canonice potrivit învățăturii Sfinților Părinți ai Bisericii și nu au nevoie de recunoașterea structurilor ecleziastice oficiale apostate pentru a avea validitate înaintea lui Dumnezeu. [n. n.]

A se citi şi:

Sfinţii Catacombelor Rusiei, Vieţile Noilor Mucenici, samizdat 2015, împotriva cenzurii oficiale bisericeşti

Este oare astăzi suficientă denumirea de „ortodox”? de Arhiepiscopul Averchie de Jordanville sau îndemnul Vlădicăi Averchie: „Să fim ‘Adevăraţi Ortodocşi’ !”