Cuviosul Mihail de la Valaam, apărător al Calendarului Patristic

ULTIMUL STAREŢ DE LA VALAAM. IEROSCHIMONAHUL MIHAIL (1877-1962)

Fragmentul de faţă reprezintă partea a doua a cărţii Thebaida Nordului, tradusă din limba rusă de Cuviosul Părinte Serafim Rose.

În anii ’20 un nor întunecat s-a abătut asupra Valaamului, care nu s-a risipit pînă astăzi: mănăstirii i s-a impus să primească noul calendar. Cei care nu au acceptat au fost prigoniţi, unii fiind alungaţi la schituri îndepărtate. O sabie fusese înfiptă atunci în inima mănăstirii, pricinuind o asemenea dezbinare şi amărăciune, că nu puţini erau cei care, neputînd îndura aceasta, au părăsit Valaamul pentru a merge la mănăstiri din Serbia sau de aiurea. Însă cei mai mulţi au rămas între zidurile ei, ca mărturisitori ai adevărului. Însăşi prezenţa lor nu putea decît să mustre conştiinţa noilor calendarişti, care i-au silit să îndure tot felul de greutăţi, defăimări şi batjocoriri. Părintele Timon a fost învinuit de neascultare, stînd în fruntea monahilor păstrători ai vechiului calendar, pe care i-a încurajat să păzească cu hotărîre neîntinarea Ortodoxiei.

Cel mai greu pentru ei a fost că nu aveau o biserică şi ca urmare nu puteau săvîrşi Sfînta Liturghie. Totuşi, Părintele Timon slujea deseori în taină, noaptea, în unele din paraclisele îndepărtate. Cele mai dragi amintiri ale lui erau din anii pe care i-a petrecut în singurătate, la Schitul Ghetsimani, aşezat cam la 22 de mile depărtare de mănăstire. Chiliile călugărilor erau construite la poalele unei stînci uriaşe, pe vîrful căreia se găsea un paraclis.

În vremea petrecută la Schitul Ghetsimani a avut de îndurat multe năvăliri ale celui rău. Odată, mergînd să slujească Sfînta Liturghie, aşa cum făcea în fiecare zi, spre mirarea lui, găsi în biserica încuiată un necunoscut. Părintele povestea: «Cine eşti şi cum ai intrat aici?» – l-am întrebat. Ca răspuns, acela a mormăit ceva şi am simţit urzeala ascunsă a diavolului. «Vorbeşte, cine eşti şi ce cauţi aici?» Tăcere. Am repetat întrebarea, dar el doar bîlbîia: «Bîl… bîl… bîl…». Atunci i-am spus: «Fă semnul crucii aşa: în numele Tatălui, al Fiului…». N-am apucat să termin, că a slobozit un răcnet înspăimîntător şi m-a lovit aşa de puternic în piept, încît am căzut. «Doamne, Doamne! – am strigat, şi străinul, care era diavol, s-a făcut nevăzut».

A apărut şi a doua oară în biserică. De fapt, de multe ori au încercat dracii să mă sperie, dar mila lui Dumnezeu m-a izbăvit.”

În cele din urmă, autorităţile mănăstirii au aflat de acele Liturghii de noapte şi i-au interzis Părintelui Mihail să mai slujească. „Am suferit o asemenea durere cum nu mi-aş fi închipuit. Am urcat la cimitir, pe dealul Sfîntului Serafim, şi acolo băteam pasul înainte şi înapoi, acoperind dealul cu lacrimi şi strigînd către Dumnezeu: – O, Doamne, dacă chiar slujitorii Tăi, care ar trebui să înţeleagă, dacă chiar slujitorii Tăi fac acestea… şi din pricina Liturghiei!… Ce se mai poate face?”

Într-un sfîrşit, o greutate i s-a ridicat de pe inimă şi, întorcîndu-se în chilie, a scris episcopului o scrisoare în care îi lămurea totul. în scurt timp a primit răspuns: „Dumnezeu să te binecuvinteze; roagă-te şi nu înceta să slujeşti Sfînta Liturghie”.
Avînd binecuvîntarea episcopului, vechii calendarişti au putut să preschimbe o clădire goală în biserică pentru trebuinţele lor. Acolo slujeau Sfînta Liturghie în fiecare zi, la ora 4 dimineaţa.

În acea vreme, mulţi mireni veneau la Valaam în căutarea unui îndrumător duhovnicesc în viitoarea neorînduielii care tulbura Biserica, atît din lăuntru, cît şi din afară. Pentru a nu stîrni ierarhia fără nevoie, se stabilise regula ca mirenilor să nu li se îngăduie a lua parte la aceste Liturghii de noapte. În schimb, părintele mergea el însuşi la arhondaric, îi spovedea pe pelerini în chiliile lor şi le dădea Sfînta împărtăşanie.

El însuşi frămînta prescurile, pregătea cărbune, şi făcea vin pentru Sfînta împărtăşanie din viile îngrijite de fiii lui duhovniceşti. A fost mereu criticat pentru legăturile strînse şi numeroase pe care le avea cu mirenii.
Astfel, anii au trecut. Odată cu începerea războiului, în 1939, Valaamul a fost evacuat în Finlanda. Cu inimile pline de durere, monahii erau siliţi să-şi părăsească mult iubita lor biserică din insulă, unde vreme de sute de ani, pădurile dese ţinuseră în sînul lor atîtea mii de nevoitori.

Pînă a ajunge la Noul Valaam, călugării au fost adăpostiţi pentru o vreme în apropierea unui sătuc. Locuiau în mare înghesuială, dar aceasta nu 1-a înduplecat pe Părintele Timon să se oprească de la slujirea Sfintei Liturghii în fiecare zi. Numaidecît a pus să se facă curat într-un colţ al unui grajd, pe care l-a închis cu perdele. O uşă scoasă din ţîţîni i-a folosit ca Sfîntă Masă. Acel sălaş primitiv precum staulul din Betleem a fost preschimbat într-un lăcaş unde se săvîrşea cea mai mare dintre Taine.

În anul 1946, Părintele Timon a primit marea schimă, dîndu-i-se numele de Mihail. Dorea să-şi petreacă restul vieţii ca zăvorît, dar voia Domnului nu a fost întocmai cu a sa. „De îndată ce mă gîndesc să nu vă mai primesc – le mărturisea el fiilor săi duhovniceşti – mă şi văd înconjurat de o mulţime de diavoli. Cu adevărat, prin rugăciunile voastre, Dumnezeu S-a milostivit către mine”. Iar fiii lui duhovniceşti nu încetară să-l cerceteze.

Oricine venea la el, cu durerile, cu necazurile lui, cunoştea nemăsurata dragoste a stareţului. Intrînd în umila lui chilie, simţea cum tot ce îi împovăra inima, toate păcatele şi necazurile lui, se risipeau fără urmă. Şi, dacă mai rămînea ceva, stareţul Mihail, văzînd păcatul nemărturisit, dădea la iveală printr-o singură întrebare partea bolnavă a acelui suflet. Cîteodată spunea destul de aspru: „Alungă diavolul… – şi aici numea tocmai ceea ce pricinuia durere acelui suflet. Alungă-l cu numele lui Iisus”.

Cu toate că era înţelegător cu slăbiciunile celorlalţi, cu sine însuşi se purta foarte aspru. Cu mult înainte de a îmbrăca schima cea mare, încetase de a mai lua mîncare gătită de la trapeză. În zilele de post îşi pregătea o fiertură subţire de ovăz, iar în celelalte mînca un ou şi bea puţină cafea: „îmi dă putere”, spunea el. Lunea, miercurea şi vinerea nu mînca cu desăvîrşire nimic, iar către sfîrşitul vieţii nici ceai nu mai bea, decît dacă era foarte obosit din pricina numărului mare de credincioşi şi avea nevoie de puţină întărire.

Niciodată nu se plîngea împotriva celor care îl prigoneau, dar era peste măsură de mîhnit din pricina decăderii duhovniceşti din vremea împărţirii calendarului. Nu putea să ascundă fiilor săi duhovniceşti durerea provocată de lipsa duhului monahal. Bătrîn şi atît de îndurerat de ceea ce se abătuse asupra iubitului său Valaam, stareţul Mihail tînjea să se întoarcă în patria sa, pe care o îndrăgea pentru mulţimea Sfinţilor şi Mucenicilor ei.

În anul 1957, chiar în ziua praznicului Acoperămîntului Maicii Domnului – zi în care, cu 55 de ani în urmă, părăsise lumea pentru a intra în mănăstire ca frate – se întoarse în Rusia, ca stareţ încercat în multe ispite, lăsîndu-şi fiii duhovniceşti în grija Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. A ajuns la Mănăstirea Peşterilor-Pskov împreună cu alţi 6 călugări, cei mai de seamă dintre ultimii pravoslavnici apărători ai Valaamului. La Pskov, stareţul Mihail a continuat să slujească în fiecare zi Sfinta Liturghie, întocmai ca înainte. Nu mergea la biserica mănăstirii, dar slujea singur în chilia lui, noaptea, pomenind peste 8000 de nume la Proscomidie. Acestea nu erau simple nume, ci suflete vii, ale căror nevoi le aşeza cu atîta dragoste înaintea Tronului atotputernicului Dumnezeu. Liturghiile de noapte au încetat abia atunci cînd vederea şi puterile trupeşti l-au părăsit cu totul. înţelegînd că s-a apropiat de sfîrşitul călătoriei pămînteşti, stareţul începu să se pregătească de călătoria către cealaltă lume. I s-a slujit Sfîntul Maslu şi, după ce a primit Preacinstitul Trup şi Sînge pentru ultima oară, a plecat în pace către Domnul, în duminica zilei de 15 aprilie, 1962. Două zile mai tîrziu, în cîntarea canonului „Ajutorul şi Ocrotitorul meu”, sicriul lui a fost purtat în jurul bisericii cu hramul Intrarea Domnului în Ierusalim. Apoi, a fost dus în peşteri şi îngropat în mormîntul pregătit chiar de el.

A se citi şi Rezistenţa Valaamului.