Erau Părinţii „patristici”?

Icoana Sfinţilor Părinţi de la Soborul I A-Toată-Lumea

de Părintele Patric Ranson

Termenul de „patristic” este folosit pentru a desemna ceea ce face trimitere la Părinţii Bisericii, la vremea lor, la autoritatea sau chiar la duhul lor. Nimic mai de dorit ca această referinţă, pe marginea căreia un Părinte ca Iustin Popovici remarca în prefaţa lucrării sale, Filosofia Orthodoxă a Adevărului: «Sfântul Ioan Damaschinul a stabilit odată pentru totdeauna principiul călăuzitor pentru dogmatistul ortodox, atunci când a amintit de propria lui menire, în introducerea la sistemul său dogmatic, Expunerea pe scurt a credinţei ortodoxe: „Nu vreau să spun nimic de la mine însumi, vreau doar să arăt pe scurt ceea ce au spus înţelepţii lui Dumnezeu”» (Philosophie Orthodoxe de la Vérité (Filosofia Orthodoxă a Adevărului), Ed. l’Age d’Homme, Lausanne, 1992, p. 49).

Din păcate, referirile la Părinţii Bisericii nu implică întotdeauna aceeaşi smerenie faţă de vistieria credinţei, pe care Părinţii au redat-o în chipul cel mai potrivit, după prooroci şi Apostoli, sub călăuzirea Sfântului Duh. Acest termen de „patristic”, adesea greşit întrebuinţat, sfârşeşte prin a desemna o limitare – în timp şi spaţiu – şi o exterioritate care reduc învăţătura şi propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor la un corp de doctrine sau de texte pe care specialistul le analizează şi le disecă fără sfârşit, pornind de la alte metode decât cele ale Părinţilor.

Astfel s-au introdus o mulţime de confuzii şi am ajuns să numim „patristici” pe autorii care i-au citit pe Părinţi, care-i citează într-un mod abstract sau istoric, dar care nu trăiesc şi nu practică ceea ce Părinţii ne îndemnau stăruitor. Tocmai de aceea, când studia în Les Voies de la Théologie Russe (Căile Teologiei Ruse) îndepărtarea de izvoarele patristice, treptată şi tragică, a Rusiei secolelor XVI, XVII, XVIII, Părintele Gheorghe Florovski se referea întâi de toate la lupta duhovnicească, la podvig [1] împotriva celor trei vrăjmaşi neîmpăcaţi ai omului, dar care au fost biruiţi de Dumnezeu-Omul, şi care sunt: diavolul, păcatul şi moartea:

„Înrâurirea nesecată a tradiţiei patristice asupra teologiei reiese şi mai bine încă din aceea că teologia era pentru Sfinţii Părinţi un lucru vital, o căutare duhovnicească (podvig), o mărturisire de credinţă, răspunsul ziditor la întrebări vii. Cărţile Bătrânilor erau întotdeauna insuflate de acest duh ziditor.”

Societatea, cultura, Biserica Părinţilor nu învaţă că morala, cultura, practicarea poruncilor ar fi ţelul, finalitatea vieţii creştine; ci că ţelul este vederea lui Dumnezeu, a slavei necreate a lui Dumnezeu Care a lucrat în prooroci, în Apostoli – cei ce au primit acest dar în toată plinătatea ce-i stă omului în putere să o primească – şi în sfinţi care, din generaţie în generaţie, prin curăţire şi luminare dumnezeiască s-au învrednicit de a se urca pe Sinaiul duhovnicesc şi de a se uni astfel cu Dumnezeu.

Sinodiconul Orthodoxiei este astfel carta adevăratei patristici care spune: „Cum au grăit Proorocii, cum au învăţat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au predanisit Dascălii, cum a crezut lumea, cum a luminat Harul, cum a descoperit Adevărul, cum a pierit minciuna şi s-a arătat Înţelepciunea, cum a binevoit Hristos biruinţa. Astfel credem, astfel glăsuim, astfel propovăduim” Este vorba deci de o aceeaşi experienţă. Părinţii au dogmatisit ceea ce ei au văzut şi au atins duhovniceşte: pe Mântuitorul, pe Hristos, pe Cuvântul lui Dumnezeu. Proorocii L-au văzut asarkos, neîntrupat, înainte de Întruparea Sa; Apostolii şi sfinţii L-au văzut în Trup, când El şi-a însuşit Trupul din pântecele Fecioarei.

Tocmai această trăire a slavei necreate comună lui Hristos, Tatălui şi Duhului Sfânt, această trăire a energiei necreate a lui Dumnezeu, Părinţii o transmit din generaţie în generaţie, de la Părintele duhovnicesc la fiul duhovnicesc. Transmiterea se face cel mai adesea prin viu grai, dar unii părinţi au dorit să lase fiilor lor cuvintele care descriu, amintesc şi mărturisesc această trăire. Totuşi cuvintele nu reprezintă trăirea însăşi – ce se regăseşte dincolo de tot ceea ce ţine de discursiv – pe care limbajul nu o redă decât în chip antinomic. Astfel Sfântul Grigorie de Nyssa îl dă pe Moise drept pildă de teolog şi descrie în chip antinomic această trăire a slavei lui Dumnezeu: „Se adânceşte mereu mai mult şi mai mult… până la cele nevăzute şi de necunoscut, iar acolo, Îl vede pe Dumnezeu. Căci numai acolo există adevărata cunoaştere a Celui pe Care îl doreşte, iar adevărata vedere stă în a nu vedea, căci Obiectul doririi sale transcende orice cunoaştere, învăluit din toate părţile de neînţeles ca de un întuneric” (Viaţa lui Moise, 2, 163). Numai Părinţii pot vorbi cu adevărat despre această trăire la care fac trimitere cuvintele omeneşti. Fără îndoială, cel ce se osteneşte, în Biserică, să se cureţe de patimi, se poate apuca să citească scrierile Părinţilor, dar acela nu este un „părinte”. În orice caz, adevăratul sens al „patristicului” presupune înrădăcinarea în viaţa Bisericii, în rugăciune, în împlinirea poruncilor, în adevărata mărturisire a credinţei [2]. Din păcate, termenul „patristic” a sfârşit prin a desemna altceva şi a ajuns să aibă o conotaţie restrictivă în domeniul teologiei.

a) Mai întâi, termenul, ce datează de la începutul secolului XVII, şi care este legat de un context polemic între papişti şi protestanţi, delimitează, întrerupe chiar, vremea Părinţilor. Există o perioadă patristică, încheiată, pe care o studiem ca atare. Potrivit istoricilor, ea se încheie cu Sfântul Maxim Mărturisitorul sau cu Sfântul Ioan Damaschinul. După secolul al VIII-lea, metoda teologiei s-ar schimba şi am intra în teologia „speculativă”, adică scolastica Evului Mediu. Teologia „pozitivă” sau istoria dogmelor care apare în secolul al XVI-lea a consemnat, într-adevăr, diferenţele capitale dintre Părinţii de demult şi scolastici; dar ea a atribuit aceste diferenţe în mod greşit „dinamicii istoriei”. Însă, în timp ce cei dintâi Părinţi rămân credincioşi Scripturii şi Tradiţiei, doctorii medievali citesc Scriptura în lumina filosofilor păgâni ai antichităţii (Printre erudiţii care au contribuit cel mai mult la dezvoltarea teologiei pozitive, îi cităm pe: Maldonat, Louis Elie Du Pin, Denis Petau, Jean de Launoy şi Richard Simon).

Dar această idee a unei evoluţii de la teologia patristică la teologia scolastică este compromisă. Dacă Părinţii Îl trăiesc pe Dumnezeu, atunci teologia Părinţilor, întemeiată pe Duhul Sfânt, nu are oprelişte. Şi într-adevăr, o mulţime de Părinţi au apărut după secolul al VIII-lea, iar unii dintre ei sunt printre cei mai vestiţi: Sfântul Grigorie Palama, în secolul al XIV-lea, care a condensat, reunit şi încununat întreaga teologie patristică; Sfântul Marcu al Efesului, care a fost în 1439 la Sinodul din Florenţa, apărătorul teologiei Părinţilor; Sfântul Nicodim Aghioritul, care a tâlcuit Scriptura şi slujbele bisericeşti, înălţând o adevărată „nouă sfântă scară” ce duce către Rai, prin dogme şi rugăciune. Iar în secolul al XX-lea, un autor ca Părintele Iustin Popovici aparţine aceleaşi linii: el nu se îndepărtează de filosofia ortodoxă a adevărului, care este creştinismul, ci îi face o prezentare completă pentru vremea noastră.

b) Referirea la „Părinţi” ca la o perioadă determinată nu este de la sine înţeleasă şi reflectă o viziune ideologică asupra istoriei. O asemenea concepţie implică de fapt, fie o depăşire, fie o limitare a Părinţilor. Această idee a depăşirii se regăseşte implicit la scolastici cu faimoasa lor afirmaţie: „Noi suntem piticii cocoţaţi pe umerii giganţilor”. Giganţii sunt Bătrânii, îndeosebi Părinţii de demult. Scolasticii – deşi antiortodocşi în multe privinţe – pot fi numiţi „patristici” în sensul că fac referire la Părinţi. Dar această referire este parţială – Părinţii nu sunt mereu bine cunoscuţi de către aceşti autori; inexactă – ei înţeleg în mod contrar scrierile Sfinţilor Părinţi; chiar polemică – uneori ei refuză să-i urmeze, atacându-i în mod făţiş.

Ideea depăşirii este de asemenea foarte bine însuşită de „gânditori” ca Bulgakov, de exemplu. Alţii se referă la Părinţi într-un total nonsens – ca Yannaras – sau într-un mod istoric ce merge până la un sens contrar, ca Meyendorff. [3]

Pe scurt, aceşti autori se referă la Părinţi, dar ei înşişi nu sunt Părinţi. Nu au nici duhul Părinţilor, nici „metoda” lor – dacă am putea spune aşa – de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. [4] Ei socotesc textele Părinţilor ca pe nişte documente pe marginea cărora ici şi colo ei îşi dezvoltă propriile reflecţii. Acest mod de a proceda introduce o concepţie foarte vagă a patristicii.

În asemenea condiţii, „patristic” ajunge să exprime tocmai contrariul a ceea ce înseamnă în realitate. Cum scria Părintele Ambrozie Fontrier despre Sfântul Grigorie Palama: «Alţii au vrut să-l neutralizeze, să-l mărginească, închizându-l în tiparele unei „Şcoli” care s-ar fi numit „palamism”, cum se numesc „augustinismul”, „tomismul” etc. Dar sfânta teologie orthodoxă n-a cunoscut niciodată astfel de particularităţi; ea nu are nici „vasilism”, nici „gregorianism”, nici „hrisostomism”. Nu există mai multe tradiţii teologice şi ascetice ortodoxe; există doar una singură, iar Sfântul Grigorie Palama îi aparţine, fiind una cu ea».

c) Părinţii nu se erijau în „autori”. Ei nu erau „intelectuali” sau profesori. Ei scriau sub insuflarea Duhului Sfânt şi la porunca lui Dumnezeu. Viaţa Sfântului Grigorie Palama o arată în chip limpede. Trăind în nevoinţă şi rugăciune, în pustia Sfântului Sava a Muntelui Athos, într-o zi el a avut o vedenie şi i se părea că ţinea un vas cu lapte care se preschimba în izvor ţâşnitor. Atunci laptele se prefăcea într-un vin cu parfum suav, care-i scălda mâinile şi hainele, în timp ce un înger luminos se ivi şi îi spuse să dea să bea celorlalţi din această băutură minunată şi nesecată. La puţin timp după aceasta, Sfântul Grigorie a intrat în arenă şi a luptat prin scrierile sale împotriva calabrezului Varlaam care, ajuns la Constantinopol către 1328, începuse să scrie texte teologice pline de greşeli şi curând după aceea îi ponegrea pe isihaşti. Preschimbarea laptelui în vin arătase Sfântului Grigorie că trebuia să treacă, pentru folosul credincioşilor, de la învăţăturile simple, de morală, la cuvântul dogmatic şi ceresc. Aceasta era voia lui Dumnezeu.

Părinţii scriau pentru turma credincioşilor, de fiecare dată când aceasta era ameninţată de erezie. Scrierile lor erau mărturisirea lor de credinţă. Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, într-o controversă la Cartagina, a biruit raţionamentele patriarhului Pyrrhus care a revenit astfel la mărturisirea credinţei ortodoxe. Controversa cu Pyrrhus pe care o regăsim în opera Sfântului Maxim este deci o lucrare de circumstanţă, o dezbatere publică transcrisă. Sfântul Maxim a făcut înconjurul lumii pentru a stăvili erezia monotelită, nu a căutat să alcătuiască o lucrare, cu atât mai puţin să dezvolte teze originale despre cele două voinţe în Hristos. El nu a făcut decât să enunţe mai limpede ceea ce spune Scriptura, spre deosebire de ereticii a căror interpretare, ţinându-se de litera textului, îi nimicea cu desăvârşire duhul.

Astăzi toate marile erezii hristologice, pnevmatologice au trecut. Erezia care atacă Biserica este ecleziologică. Ceea ce se numeşte îndeobşte ecumenism sau teoria ramurilor este de fapt negarea unităţii Bisericii. Astăzi mulţi se numesc „patristici”, dar se feresc să-i urmeze pe Părinţi. Nu ne putem imagina de fapt pe Sfântul Atanasie susţinând o disertaţie pe tema gnosticismului în plină criză ariană şi nespunând nimic despre arianism, sau pe Sfântul Grigorie Palama redactând un tratat despre erezia monofizită, când era combătut isihasmul. Nu, Părinţii aveau în primul rând grija mântuirii, a lor şi a aproapelui lor. În afară de mântuire, totul este de prisos. Dacă respectăm acest criteriu patristic, totul devine clar. De pildă, dialogul ecumenist ne este de folos la mântuire? Ocupându-ne cu aşa ceva, ne investim timpul în ceva esenţial pentru suflet? Este el necesar sau măcar de folos în despătimirea sufletului nostru?

Această problemă se leagă de o alta – ni se va spune. Oare sufletele vor găsi mântuirea în acest dialog? Este acesta un mijloc potrivit de a face cunoscută Ortodoxia? Răspunsul ar fi putut fi da, dar în realitate este nu, pentru că acest dialog a creat un număr din ce în ce mai mare de confuzii. Acest dialog n-a fost o ocazie bună de a face cunoscută credinţa orthodoxă, ci mai degrabă de a o trăda. În loc să mărturisească Ortodoxia ca pe singurul adevăr şi credinţa ce mântuieşte, ortodocşii implicaţi în acest dialog admit legitimitatea mai multor puncte de vedere. De aici acordul cu monofiziţii, recunoaşterea heterodocşilor ca „Biserici-surori” etc. Însă ce spune creştinul ortodox? „Doamne, cred şi mărturisesc că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu celui viu”, şi nu: „Părerea mea este că…”.

Invers, teoria ramurilor contrazice un anumit punct al dogmei? Nu este ea o negare a unicităţii Bisericii? Şi atunci, dacă astfel stau lucrurile, este o erezie pentru că implică practici potrivnice canoanelor Bisericii – de pildă, rugăciunea în comun cu heterodocşii, interzisă de canoanele Apostolilor.

„Dacă cineva tăgăduieşte sau răstoarnă dogmele, este ca şi cum s-ar sinucide duhovniceşte, căci un astfel de om singur se taie pe sine de la trupul dătător de viaţă al Bisericii, rupe legătura vie dintre sine şi puterile binecuvântate ale Bisericii, care numai ele sunt în stare să-l umple pe om de viaţa veşnică dumnezeiască şi să-l treacă de la moarte la viaţă ” (Părintele Iustin Popovici, Op. cit., p. 59 ). Iată de ce Biserica rămâne veşnic nedezlipită de adevărurile mântuitoare care sunt dogmele. Tocmai de aceea ea nu poate rămâne indiferentă când ele sunt atacate într-un fel sau în altul; de aceea Părinţii le-au apărat de fiecare dată când o erezie a vrut să le zdruncine, să le relativizeze, să le facă să pară îndoielnice sau pur şi simplu omeneşti.

Părinţii Bisericii nu au întemeiat un muzeu al Părinţilor Bisericii. Şi-au dat sângele în lupte duhovniceşti, în sens propriu sau figurat. Şi au primit Duhul. „Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.” (Evrei 11, 35-38). Măsura lor este foarte înaltă. Totuşi ei ne-au fost daţi spre a-i urma, nu numai pentru a-i cita.

NOTE:

[1]. Termen slavon ce desemnează nevoinţa împletită cu eroismul.

[2]. Ideea că o „practică spirituală” urmată în afara Bisericii ar putea aduce mântuirea este potrivnică Scripturii. Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie astfel despre botez (Ioan 3,3): „Cel ce primeşte apa fără a fi judecat ca vrednic de Duhul, nu primeşte harul în deplinătatea sa, dar nici cel pe care faptele îl învrednicesc, dacă nu va primi pecetea prin mijlocirea apei, nu va intra în Împărăţia Cerurilor ” (Cateheze despre Botez 3,4).

[3]. Despre subiect a se vedea Père PATRIC RANSON La Doctrine des Néo-orthodoxes sur l’Amour, Fraternité Orthodoxe Saint Grégoire Palamas, Paris, 1990. Redacţia noastră are bucuria de a vă oferi traducerea Românească a acestei lucrări. (n. red.)

[4]. Cum spunea Lossky despre sistemul ideologic al lui Bulgakov, teologia sa este într-adevăr o teologie întemeiată pe o percepere curată a Revelaţiei sau este mai degrabă „un sistem” filosofic despre Revelaţie?

~ † ~

Alte scrieri ale Părintelui Patric Ranson traduse şi publicate pe saitul nostru:

Însemnătatea înţelegerii Orthodoxe a purcederii Sfântului Duh. Despre Filioque

Anatema împotriva ecumenismului

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol

‘Doctrina neo-ortodocşilor despre dragoste’

Viaţa Cuviosului Ambrozie Fontrier, Noul Apostol al Franţei

A se vedea şi:

Chipuri duhovniceşti ale Rezistenţei: Părintele Patric Ranson