TRADIŢIA ORTODOXĂ

† Glasul Orthodoxiei Sfinţilor Părinţi †

Credincioşie nestrămutată întru Sfânta Tradiţie: Fotie Kontoglu

Posted by traditiaortodoxa pe Decembrie 20, 2008

Mântuitorul Iisus Hristos, desen de Fotie Kontoglu

Mântuitorul Iisus Hristos, desen de Fotie Kontoglu

Sufletul omului, al fiecărui om, este ceva adânc şi necercetat. Dar mulţi dintre noi nu realizează acest lucru. Să credeţi că sufletul este necunoscut şi nemuritor. Trupul este ceva vremelnic. Şi patimile şi nevoile sale împiedică sufletul de a se cunoaşte pe sine. Aburii grei ce se ridică din carne înnourează şi întunecă soarele ce răsare înlăuntrul nostru prin luminarea lui Dumnezeu. Când sufletele sunt pângărite şi întunecate, sunt neputincioase să se vadă pe sine ori pe altele.

photios-signFotie Kontoglu, din articolul Limba cea nouă, apărut în ziarul atenian Eleutheria, la 19 iulie 1964, cu exact un an înaintea trecerii sale la Domnul, şi retipărit în publicaţia Erga, Vol. 6, pag. 167-170.

Fotie Kontoglu (1895-1965) este unul dintre cei mai renumiţi iconari ai secolului al XX-lea din Grecia. El a avut un rol covârşitor în revigorarea iconografiei Ortodoxe (bizantine) în contemporaneitate şi în propovăduirea şi păzirea fiecărui element al Tradiţiei Ortodoxe: iconografia bizantină, cântarea psaltică, calendarul liturgic [vechi], etc.; toate acestea nedespărţite una de cealaltă şi neapărat necesare, alcătuind ca întreg Ortodoxia – pentru care a luptat fără preget, toată viaţa sa.

Din pricina influenţelor papiste şi mai cu seamă sub presiunea secularizantă programatică de sorginte masonică din secolul al 19-lea, iconografia Ortodoxă aproape că se pierduse, înlocuită fiind cu ‘tabloul religios’, naturalist-realist de tip renascentist, umanist-sentimentalist. La fel s-a întâmplat şi cu cântarea bisericească psaltică, înlocuită de muzică corală de factură occidentală, anatemizată de Sfinţii Părinţi – toate acestea cu scopul de a înlocui înţelegerea şi simţirea ortodoxă şi de a scoate sfinţirea simţurilor credinciosului care se petrece prin acestea. (vezi şi articolul Ortodoxia vs umanism)

Revigorarea iconografiei Ortodoxe în contemporaneitate, ce i se datorează într-o însemnată măsură lui Fotie Kontoglu, a început în anii ’30, răspândindu-se apoi în Europa, America şi pretutindeni; de asemenea ea s-a petrecut şi în rândul Ruşilor din Diaspora, însă, din păcate, într-o mai mică măsură în România.

Vă prezentăm în cele ce urmează un portret al lui Fotie Kontoglu, într-un interviu acordat revistei Divine Ascent de Dr. Constantine Cavarnos, un apropiat al lui Fotie Kontoglu.

Traducerea este preluată de la adresa http://cuvantdreptslavitor.wordpress.com/2008/11/11/fidelitate-nestramutata-fata-de-sfanta-traditie/

Fidelitate nestramutată faţă de Sfânta Tradiţie

Un interviu cu dr. Constantine Cavarnos despre Fotie Kontoglu

Dr. Constantine Cavarnos a contribuit la creşterea duhovnicească şi intelectuală a Ortodoxiei în America de Nord începând din anii ’50. Un autor prolific, un orator căutat şi un cărturar respectat, dr. Cavarnos a scris şi publicat peste şaizeci de cărţi, dintre care patruzeci în engleză, şi predă la universităţi de vârf din America, precum Harvard, Wellesley, Tufts şi U.N.C. Chapel Hill.

Revista DIVINE ASCENT: De-a lungul anilor, creştinii ortodocşi din America de Nord şi din Grecia au ajuns să vă cunoască prin intermediul numeroaselor cărţi şi articole ale dumneavoastră. Când aţi început să scrieţi, v-aţi pus în gând să deveniţi un scriitor prolific?

Dr. CONSTANTINE CAVARNOS: Pe vremea când încă mai eram student la Harvard, am dobândit o puternică aspiraţie spre a deveni profesor şi scriitor. Aceasta aspiraţie a fost cauzată de conştientizarea sporindă a adâncii ignoranţe, a falselor învăţături, a răutăţii, violenţei şi a suferinţei de pretutindenea. Am considerat ca ieşirea din acestea este prin luminarea cu cuvântul scris şi grăit.

Fotie Kontoglou, portret din tinereţe

Fotie Kontoglu, portret de tinereţe


D.A.: Relaţia cu reputatul Fotie Kontoglu a fost cu adevărat o sursă de inspiraţie pentru multe din lucrările dvs., nu-i aşa?

C.C.: Da, filosoful atenian Diogene se plimba cu o lampă în mână, zi şi noapte. Oamenii îl întrebau: „Ce faci?” El le zicea: „Caut un om, o fiinţă umană adevărată”. Am călătorit ca profesor-vizitator din Sheldon în Grecia, în Franţa şi în Anglia, şi n-am găsit omul pe care-l căutam cu lampa. L-am aflat însă în 1952, în urma recomandării unui prieten grec întâlnit la Oxford – filologul Basil Laourdas. Prin 1948, scrisesem despre Kontoglu foarte entuziast, în greacă, în periodicul Elenismul de peste hotare. Kontoglu l-a văzut şi i-a scris editorului o scrisoare foarte amabilă. Acel articol l-a ajutat pe Kontoglu să fie recunoscut drept un scriitor şi un pictor remarcabil.

D.A.: De ce era Kontoglu „omul” pe care îl căutaţi în călătoriile dvs.?

C.C.: Ei bine, ceea ce credeam şi felul în care simţeam se regăsea, în mare măsură, în scrierile lui Kontoglu, ca să zic aşa.

D.A.: Închipuia idealurile dvs.?

C.C.: Ideile, idealurile, concepţiile noastre, toate coincideau. Foarte puternic. Ceea ce am aflat în Kontoglu a fost Grecia, întreaga Tradiţie: Paradosis. Tradiţia naţională, Tradiţia Ortodoxă. Toate în Kontoglu – un maestru al iconografiei, un entuziast al muzicii bizantine – toate lucrurile pe care le apreciam atât de mult se găseau întruchipate în munca lui Kontoglu, în credinţele şi în gândirea sa. Daca ar trebui sa aleg un profesor dintre cei de la liceu, facultate, oamenii întâlniţi în diferitele ţări vizitate – Kontoglu reprezintă pentru mine persoana cea mai importantă.

D.A.: Ce a urmat primei întâlniri cu Kontoglu?

C.C.: Când l-am întâlnit pe Kontoglou în 1952, locuia împreună cu soţia sa într-un garaj pe care o familie bogată li-l dăduse, deoarece fusese silit să-şi vândă casa pentru a putea supravieţui în timpul ocupaţiei germane. Împreună cu Kontoglou, m-am perindat pe la bisericile pe care le zugrăvise cu icoane în frescă şi pe lemn. Apoi am mers, împreună cu editorul său Alexander Papademetriou, la mănăstirea Părintelui Filotheu Zervakos, Longovarda, din insula Paros. Kontoglou şi Papademitrou obişnuiau să meargă la Părintele Filotheu să se spovedească. O personalitate remarcabilă m-a călăuzit către alte două. Mi-am găsit mentorul, Kontoglou, şi el m-a prezentat viitorului meu editor, Papademetriou, şi unei mari personalităţi duhovniceşti, fericitul Stareţ Filotheu Zervakos. Editura lui Papademetriou, Astir, a devenit şi a rămas principalul meu editor grec.

D.A.: Interesul dvs. faţă de Sfântul Munte provine tot din aceste relaţii?

Sfântul Dionisie Areopagitul, frescă de Fotie Kontoglu

Sfântul Dionisie Areopagitul, frescă de Fotie Kontoglu

C.C.: Am mers în Sfântul Munte pentru a studia arta, viaţa şi gândirea de acolo. Legat de această artă, am predat un curs de estetică, adică de filosofie a frumuseţii şi a artelor frumoase, la Universitatea Carolinei de Nord din Chapel Hill. Aveam nevoie de diapozitive, şi am împrumutat multe din colecţia profesorului de istorie a artei de acolo. Însă el nu avea nici unul privitor la arta bizantină, care mă interesa profund. Aşa că am mers în Muntele Athos, înarmat cu aparatul meu de filmat, cu unul de fotografiat şi cu un trepied, realizând un număr considerabil de fotografii. Astfel am alcătuit o colecţie bună de diapozitive pentru cursul meu de estetică. Apoi am purces tot mai în profunzime în Tradiţia bizantină, prin Kontoglou şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Între 1957-’59, am primit o bursă Fulbright ca cercetător în gândirea greacă modernă. A fost o perioadă foarte rodnică. Aproape în fiecare Duminică mergeam să-l vad pe Kontoglou acasă la el, şi să vorbesc cu el, iar el mă purta prin bisericile pe care le zugrăvise. Relaţia mea cu Kontoglou a fost una foarte apropiată, foarte importantă.

D.A.: A fost precum un părinte duhovnicesc?

C.C.: Se poate spune aşa. Pentru mine, a fost ceea ce Ruşii numesc un Stareţ. Era foarte deschis. Îl puteam suna oricând acasă, şi el se deschidea, şi vorbeam, iar uneori mâncam împreună. Soţia sa ni se alătura. O atmosferă foarte prietenoasă. Uşa era întotdeauna deschisă. Şi uneori oameni importanţi veneau Duminica să vorbească cu dânsul. Am cunoscut pe această cale mulţi oameni buni: pictori, scriitori, profesori, clerici, călugări.

D.A.: Aţi putea enunţa pe scurt principiul pe care s-a bazat această relaţie şi ce lucru de căpătâi v-a transmis?

acasa-kontoglu

Acasă la Fotie Kontoglu

C.C.: A început cu interesul pe care îl aveam faţă de estetica artei bizantine, ca parte a cursului pe care îl predam în vremea aceea. Am dorit, înainte de toate, cunoaştere şi Kontoglu a fost cel mai bun profesor pe care l-am găsit. Apoi s-a extins la muzică, deoarece Kontoglu scrisese despre muzica bizantină şi era un expert în cântări. Uneori chema acasă psalţi deosebiţi, ca sa îi pot înregistra cântând – doar pentru mine! Unii dintre psalţii de vârf ai Greciei au răspuns invitaţiei lui Kontoglu. Astfel s-au dezvoltat o mulţime de lucruri. Am întâlnit pe mulţi alţii, prin mijlocirea lui Kontoglu, căci era cunoscut de majoritatea celor importanţi. De asemenea, mi-a pus la dispoziţie tot ceea ce scrisese în cărţi, enciclopedii, ziare şi reviste. Îmi spunea uneori să mă duc într-un loc sau altul ca să găsesc alte articole. Aşa că Kontoglu m-a ajutat foarte mult să adun materialul pentru Arta sacră bizantină.

D.A.: De unde credeţi că a primit comoara care v-a dat-o şi dvs.? Unde a descoperit-o?

C.C.: Aş zice că la început i-a datorat mult lui Stefanos Kontoglu, unchiul său, ce era monah. Kontoglu s-a născut în Asia Mica, în oraşul Kidoniai, alături de Lesvos, de unde mă trag eu. Unchiul său era egumenul Mănăstirii Hagia Paraskevi (Sfintei Parascheva – n. tr.), în afara Kidoniai-ului.

D.A.: Aceasta a fost cea dintâi inspiraţie a lui Fotie Kontoglu, un unchi călugăr?

C.C.: Da, aşa a învăţat să cânte, de la unchiul său. Şi tot aşa a învăţat să citească cărţile sfinte ale Bisericii. A primit o educaţie monahală, alături de unchiul său. A urmat şi una dintre cele mai bune şcoli greceşti ale vremii, o şcoală de studii superioare din Kidoniai. Aveau un program foarte solid de studii şi formare a caracterului.

D.A.: Cum aţi descrie principiile primare pe baza cărora lucra Kontoglu? Care sunt principiile de viaţă sau valorile sale fundamentale?

C.C.: Rădăcinile sale se găsesc în Biserica şi Credinţa Ortodoxă, împreună cu artele ei sfinte, îndeosebi iconografia şi cântările bizantine. Citea multe cărţi de credinţă. A mers şi la Paris ca să studieze arta, să meargă la galeriile de artă, să facă cópii, şi altele asemenea. Înainte de aceasta, a mers din Kidoniai la Atena să studieze la Şcoala de Arte Frumoase, pentru un an sau doi. Educaţia sa artistică a avut o natură destul de seculară, deoarece arta bizantină, în acea vreme, era dispreţuită atât în Atena, la Şcoala de Arte Frumoase, cât şi în Europa. El a fost bine educat în acea tradiţie; cunoştea pictorii „Renaşterii” şi putea vorbi elevat despre ei. Apoi s-a întors în Kidoniai şi a predat istoria artei şi limba franceză la liceul unei fete. În 1922, turcii i-au omorât sau expulzat pe toţi grecii din Asia Mică. A plecat înainte ca turcii să apuce să-l omoare, şi a mers în Lesvos cu barca, împreună cu membrii familiei sale care supravieţuiseră. Era un refugiat ce nu avea nimic, în afară de ce reuşise să care. A avut mare grijă să îşi ia icoanele. Le-a ţinut cu el, acasă, până în ultima sa zi de viaţă. Erau nişte icoane foarte vechi, tradiţionale, care au ajuns la familia sa de la mănăstirea Hagia Paraskevi.

D.A.: Spuneaţi într-un articol scris imediat după moartea sa că a expus câteva idei fundamentale asupra artelor, cărora li s-a supus mereu. Ne puteţi prezenta câteva dintre ele?

C.C.: Punea accent puternic pe limpezimea şi simplitatea stilului, pe sinceritate şi vigoare. Acestea erau principiile sale de căpătâi pentru o scriere bună. Accepta zicala franceză ce spune: „Stilul e un om”, adică stilul este expresia caracterului unui om, a resurselor sale lăuntrice. Credea aceasta cu tărie şi remarca că multora dintre scrierile publicate de către alţii le lipsea vigoarea. Scrierile sale aveau vigoarea expresiei, deoarece era un om cu un caracter puternic. Credea că scenei contemporane îi lipsea aceasta. Scriitorii cei vechi le aveau: limpezime, simplitate, sinceritate, vigoare, o bună orânduială – nu lucruri aşezate degrabă laolaltă, scrise destrămat. Mai susţinea şi că toate cele scrise trebuie să cuprindă şi să comunice o înţelepciune din partea autorului către cititor.

D.A.: De unde spunea că provine îndeosebi înţelepciunea? De unde ar putea un scriitor dobândi această înţelepciune?

Chip de Sfânt zugrăvit de Fotie Kontoglu

Chip de Sfânt zugrăvit de Fotie Kontoglu

C.C.: Prin intermediul unei educaţii bune şi al lecturilor ample. Credea în cunoaşterea enciclopedică, a şti câte ceva din toate. Sa ştii câte ceva despre istorie, geografie, despre scriitorii din afara Greciei, despre propria tradiţie culturală, tradiţia Bizantină şi străvechea cultură greacă. Toate acestea erau cuprinse în cunoaşterea enciclopedică a lui Kontoglu. A acumulat întreaga cultură şi tradiţie a Greciei – de la străvechii poeţi, legislatori, filosofi, la bizantini, la eroii Revoluţiei Greceşti de la 1821, până la contemporani. Îi admira pe oamenii ce au dovedit eroism. Aceasta admiraţie era una foarte puternică, lăuntrică. Ea s-a deplasat înspre admiraţia faţă de mucenicii şi asceţii creştini. Persoanele cele mai eroice erau pentru dânsul marii mucenici şi marii asceţi. Duhul eroic este parte a Tradiţiei Culturale Greceşti nedespărţite: sunt eroii lui Homer, cei de la Maraton, Mucenicii Timpurii şi Noii Mucenici. Eroismul a început ca un fel de eroism moral şi s-a transformat într-un eroism spiritual. Acest lucru este unul pentru care Kontoglu trăia, şi se vădeşte în cuvintele sale.

D.A.: Ce credeţi că ar spune Fotie Kontoglu astăzi despre ce s-a petrecut cu sistemul nostru educaţional? Era foarte educat şi cunoştea bine multe subiecte.

C.C.: Kontoglu ar fi spus că sistemul nostru educaţional s-a despărţit de clasici şi de creştinism. El însuşi ştia limba greacă în toate formele ei istorice: cea veche, cea elenistică, cea patristică, cea modernă – atât cele puriste, cât şi demotice (elevate şi populare – n. tr.). În scrierile sale veţi găsi multe citate din vechii scriitori greci, din Sfânta Scriptură, din imnurile Bisericii Ortodoxe, din Sfinţii Părinţi ai Bisericii. A avut acces la toate aceste comori deoarece cunoştea limba în care au fost scrise. Cunoştea bine, de asemenea, şi franceza şi a citit ediţiile franceze ale Fraţilor Karamazov de Dostoievski – alt clasic creştin, ca şi alţi scriitori creştini importanţi, precum Leonid Uspenski şi Vladimir Losski.

D.A.: De ce credeţi că s-a despărţit de curentul care se forma în Grecia la acea vreme? Şi-a urmat propria cale şi a vorbit împotriva modernismului, nu-i aşa?

C.C.: Ce s-a petrecut cu faimoşii intelectuali şi scriitori greci ai perioadei recente, precum Kazantzakis, Sikelianos şi Seferis, a fost că le lipsea cea mai importantă dimensiune a culturii greceşti, şi anume Ortodoxia. Nu i-au asimilat pe Părinţii şi Sfinţii Bisericii Ortodoxe Bizantine. Kontoglu a avut un contact strâns cu dimensiunile spirituale ale elenismului, pe care ei le pierduseră. El a avut acea continuitate înlăuntrul său, cuprinzând toate comorile tradiţiei culturale greceşti, religioase şi seculare.

D.A.: Credeţi că un scriitor contemporan ce ar încerca să scrie inspirat de tradiţia ortodoxă ar putea căuta către Kontoglu ca spre o pildă modernă de persoană biruitoare şi credincioasă în a pune laolaltă toate aceste elemente, cu Ortodoxia în centru?

C.C.: Da. Oricum, mulţi scriitori ce au încercat să-l imite în limbaj şi stil nu au reuşit deoarece era doar o imitaţie şi nu izvora dinăuntru, de la obârşie. Cu Kontoglu, aceasta vigoare a expresiei, sinceritatea, aprecierea comorilor tradiţiei greceşti nu erau doar o imitaţie, ci erau reale, vii, el le trăia. Alt scriitor ar putea încerca să imite un aspect stilistic al lui Kontoglu, dar nu are cu adevărat puterea pe care o are Kontoglu. Romancierul Kazantzakis a fost un mare admirator al lui Kontoglu. L-a admirat pentru stilul său, nu pentru ce spunea sau credea, ci pentru tăria exprimării sale. Mai era admirat pentru stilul său de scriitori precum poetul Sikelianos şi romancierul Prevelakis, care s-au rupt de moştenirea bizantina. Ea reprezenta însa un lucru important pentru Kontoglu; mi-a accentuat aceasta.

Odată am aflat că scria pentru cotidianul atenian Eleutheria. M-am abonat imediat şi mi-am reînnoit abonamentul, până la moartea sa. La o ocazie potrivită, i-am spus că mă gândeam că a scris de prea multe ori despre piraţi şi istorii legate de mare. Kontoglu mi-a zis: „Am făcut aceasta, deoarece altfel ziarul nu mi-ar fi publicat articolele despre credinţă. Ei spun că oamenilor nu le plac articolele religioase. Dar ce se întâmplă, este că citind aceste poveşti, ei încep să citească şi scrierile despre credinţă.” Admirau atât de mult stilul său, încât au început să-i citească şi articolele despre credinţă, doar pentru a se bucura de stilul lui Kontoglu. Iar apoi, au început să absoarbă şi conţinutul religios al scrierilor lui Kontoglu.

Sfântul Ioan Botezătorul, icoană de Fotie Kontoglu

Sfântul Ioan Botezătorul, icoană de Fotie Kontoglu, detaliu

D.A.: Ce-ar spune Kontoglu despre unele dintre provocările reale cu care se confruntă astăzi Biserica? Ce ar avea de spus despre modernism sau ecumenism? Cum le-a abordat el? Era unic?

C.C.: Am discutat acestea adesea. Am o colecţie întreagă de scrisori în care discuta despre modernism şi ecumenism. Kontoglu era un om cu mintea limpede. Ştia în ce credea şi în ce nu credea, cu mare tărie, cu mare limpezime. Nu avea un cuget înceţoşat.

D.A.: Unii oameni ar putea spune că era prea în alb-şi-negru, şi că există în lume şi nuanţe de gri.

C.C.: Unii ar spune că este un „fanatic”, un „extremist”, o „minte-îngustă”, având o mentalitate „stilistă”, şi neînţelegând „progresul contemporan al omului”.

D.A.: Ce răspundeţi la acestea?

C.C.: Menţionez unele dintre aceste lucruri în cartea mea Întâlniri cu Kontoglu. Nu se speria de aceste epitete. Mergea mai departe pe calea sa. Credea în ceea ce făcea, şi dacă oamenii credeau că greşeşte, nu se supăra. Kontoglu nu era motivat de bani, deşi ar fi putut fi fabulos de bogat, precum Picasso. Acesta a devenit foarte bogat deoarece, precum s-a exprimat Kontoglu, „Picasso a hrănit turmele de suflete decăzute”. Kontoglu nu a dorit să îşi jertfească crezul, credinţele, convingerile sale doar pentru a avea succes financiar. Este un lucru foarte important.

D.A.: Spunea lucrurile făţiş, în cotidianul atenian?

C.C.: Da. Îi critica pe greci pentru multele rele care s-au strecurat în mentalitatea lor. Unul dintre cele mai răspândite rele era xenomania: iubirea excesivă şi fără discernământ a lucrurilor de origine străină, precum şi primirea fără critică a lor. Acest lucru se regăseşte de nenumărate ori în scrierile sale. Xenomania este încă o boală larg răspândită printre greci. Este una din pricinile pentru care ei au desconsiderat moştenirea bizantină şi Tradiţia Ortodoxă. Aceasta poziţie a lui Kontoglu a însemnat şi o poziţie foarte critică a Apusului modern şi al papismului, pe care îl socotea o formă foarte distorsionată de creştinism. S-a opus cu hotărâre ecumenismului iniţiat în 1963 de către Atenagoras, Patriarhul Constantinopolului. Până la capătul vieţii sale, în 1965, Kontoglu a fost cea mai puternică voce împotriva ecumenismului.

Sfântul Marcu al Efesului, icoană de Fotie Kontoglu

Sfântul Marcu al Efesului, icoană de Fotie Kontoglu

D.A.: A existat ceva vizionar sau profetic în părerile sale privind ecumenismul?

C.C.: Nu aş spune profetic, cu excepţia faptului că de la ceea ce se poate zări în trecut, cineva ar putea să prevadă ce se va petrece în vremea noastră şi în viitor, dacă nu ţinem seama de experienţa trecutului. De pildă, falsa unire de la Ferrara-Florenţa din secolul al 15-lea era foarte vie în mintea sa. Urmările ei au fost distructive: după câţiva ani Constantinopolul a căzut sub turci. Nu a fost o coincidenţă; mai degrabă a fost urmarea firească a necredincioşiei faţă de Biserică. A fost părăsire de către Dumnezeu, pentru apostazie.

D.A.: Deci a văzut o relaţie directă între apostazie şi cucerirea turcească?

C.C.: Da, aceasta reiese din scrierile sale. Şi el a simţit că acelaşi lucru se va petrece din nou, dacă vom urma tipului de ecumenism al lui Atenagoras. Rezultatul final va fi că grecii vor ajunge marionete ale Vaticanului şi îşi vor pierde identitatea. Credea, de pildă, că dacă grecii ar fi primit unirea cu Roma în secolul al 15-lea în urma Pseudo-Sinodului, identitatea lor culturală şi istorică, ca şi credinţa ortodoxă, s-ar fi pierdut cu repeziciune. A fost refuzul Sfântului Marcu al Efesului, pe care îl admirăm profund, cel ce a spus Nu! falsei uniri, care a salvat Grecia de la a fi dez-elenizată şi de la a-şi pierde caracterul naţional şi comorile spirituale. Kontoglu a prevăzut această întreagă evoluţie şi de aceea s-a opus cu tărie ecumenismului.

D.A.: Dintre contemporanii lui Fotie Kontoglu, de cine era cel mai apropiat? Cu cine a împărtăşit acelaşi cuget?

C.C.: În privinţa ecumenismului, au fost mulţi, pe care îi menţionez în cartea mea Ecumenismul examinat – şi anume, părintele său duhovnicesc, arhimandritul Filotheu Zervakos; editorul său, Alexander Papademetriou; arhiepiscopul Atenei Hrisostom, mitropolitul Florinei, Augustin Kantiotis; mitropolitul Argolisului, Hrisostom; egumenul Gavriil al Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte; părintele Teoclit de la aceeaşi mănăstire; arhimandritul Haralambie Vasilopoulos, întemeietorul Uniunii Ortodoxe Pan-elenice şi al organului ei Orthodoxos Typos; profesorii Şcolii de Teologie ai Universitatii din Atena: Panagiotis Trembelas, loannis Karmiris, Konstantinos Mouratidis şi Pantelis Paschos; remarcabilul predicator Nikolaos Soteropoulos, şi mulţi alţii. Toţi împărtăşeau şi accentul pus de Kontoglu pe importanţa studierii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a aderării la Tradiţia Bisericii Ortodoxe.

D.A.: De ce credeţi că Filotheu Zervakos şi Fotie Kontoglu au stat în aşa-numita Biserica „a Noului Calendar”?

Părintele Filotheu Zervakos

Părintele Filotheu Zervakos

C.C.: Am explicat aceasta în volumul al 11-lea al seriei mele Sfinţi Ortodocşi Moderni, care este dedicat cuviosului Filotheu Zervakos. Încă din vremea în care se zămislea ideea introducerii Noului Calendar, Părintele Filotheu a trimis scrisori de protest, zicând: „Nu! Opriţi; nu faceţi aşa ceva!”, dar nu a fost ascultat. A scris scrisori şi broşuri protestând împotriva acestei inovaţii, până la vremea morţii sale. Prezicerile sale s-au dovedit a fi adevărate: spunea ca dacă veţi îngădui acestei inovaţii să existe, veţi împărţi oamenii în două tabere ostile. Aceasta proorocie a Părintelui Filotheu s-a împlinit pe deplin. În ultimii săi ani, când a văzut ca guvernul grec, Biserica Greciei (oficială) şi Patriarhia de Constantinopol nu îl ascultă, s-a gândit să se întoarcă pur şi simplu cu mănăstirea sa la Vechiul Calendar. Asupra acestei chestiuni, sugerez o lectură atentă a cărţii mele despre Cuviosul Părinte Filotheu. Unul din monahii săi în vârstă, părintele Leontie, cu care s-a întâmplat să mă întâlnesc la câţiva ani înaintea morţii sale, spunea ca Părintele Filotheu era foarte hotărât să anunţe că mănăstirea s-a întors la Vechiul Calendar. Dar a întâlnit opoziţia unora dintre bătrânii săi, în particular a părintelui Leontie. De fiecare dată când Stareţul părăsea mănăstirea pentru a călătorí ca Duhovnic, uneori vreme de săptămâni, Leontie era egumenul în funcţie. Aşa că glasul său conta. El accentua asupra faptului că dacă ar fi trecut mănăstirea pe Vechiul Calendar, atunci episcopul local ar fi intervenit de îndată şi i-ar fi silit să renunţe la această idee, sau altceva. Acest „sau altceva” ar fi însemnat trimiterea poliţiei pentru a-i expulza pe călugări şi a spune că mănăstirea aparţine episcopului locului, de Paros şi Naxos. Părintele Filotheu avea aproape o sută de ani, părintele Leontie asemenea, şi şi-au închipuit ce însemna să fie alungaţi din mănăstire. Ar fi fost o situaţie tragică. Aşa că ce a făcut Parintele Filotheu, a fost să moară pe Calendarul Vechi. A invitat un duhovnic din Muntele Athos [probabil necomemoraţionist (‘zilot’) – n. red.], unde se urmează Vechiul Calendar, pentru a sluji la ultima sa mărturisire şi pentru a-l îngropa.

D.A.: Şi Fotie Kontoglu a murit alături de cei ce urmează Noul Calendar?

C.C.: Ei bine, Kontoglu însuşi era într-o dilemă. A urmat în bună măsură sfatul părintelui Filotheu Zervakos, de a aştepta întoarcerea Bisericii Greciei la Calendarul Tradiţional. În anii 1960, înaintea morţii lui Kontoglu, arhiepiscop al Atenei era Hrisostom. L-am intervievat o dată. Mi-a spus ca şi-a stabilit ca una din priorităţi înainte de a muri, întoarcerea Bisericii Greciei la Vechiul Calendar. Aşa că vedeţi, Părintele Filotheu Zervakos şi Fotie Kontoglu nădăjduiau ca această dilemă să fie soluţionată de către el şi că va fi săvârşită de către Sinodul Grec. Dar nu s-a petrecut aşa deoarece dictatura ce a venit la putere l-a înlăturat din tron pe arhiepiscopul Hrisostom şi l-a instalat pe preotul palatului, Ieronim Kotsonis, un modernist şi ecumenist, ca arhiepiscop al Atenei. A fost o dilemă foarte încurcată, pentru ei. Ce era de făcut? Kontoglu şi Părintele Filotheu nădăjduiau ca schimbarea să vină de sus, de la vârful Bisericii Greciei. Între timp, Fotie s-a consolat cu ideea şi şi-a liniştit conştiinţa participând la slujbe într-o biserică din vecinătatea sa ce urma Vechiul Calendar [aparţinea Sinodului tradiţionalist (vechi-calendarist) al cărui întâistătător fusese Mitropolitul Hrisostom al Florinei -n. red.].

D.A.: În urma asocierii dumneavoastră de patruzeci de ani cu Fotie Kontoglu, care credeţi că este moştenirea sa, pentru noi? Ce au a ne spune astăzi viaţa şi mărturia sa – îndeosebi creştinilor ortodocşi din America?

Sfântul Nicolae, icoană de Fotie Kontoglu, detaliu

Sfântul Ierarh Nicolae, icoană de Fotie Kontoglu, detaliu

C.C.: Fidelitate pentru Tradiţie. În iconografie, în muzică, în arhitectura bisericilor, în liturghia Bisericii, în toate celelalte slujbe ale Bisericii, în păstrarea credinţei – în toate acestea, păstrarea Sfintelor Canoane, evitarea oricărui compromis în învăţăturile Bisericii. Întreaga Tradiţie Ortodoxă trebuie păstrată în ţara aceasta. Eu sunt unul dintre cei ce au încercat să îl urmeze în lupta sa de a păstra Tradiţia Ortodoxă în ţara aceasta. În strădania de evita toate cursele subtile, inovaţiile şi unirile false de orice fel, continui abordarea lui Kontoglu.

De asemenea, îi studiez şi scriu despre Părinţii Bisericii, îndeosebi cei asceţi precum Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Simeon Noul Teolog, şi cei din Filocalie. Trebuie să continuăm a-i studia, a scrie despre ei şi a trăi potrivit învăţăturilor lor. Mai este un lucru ce trebuie menţionat: Kontoglu era un mare iubitor al monahismului. Credea în viaţa ortodoxă monahală tradiţională, contemplativă (isihastă), şi nu în cea „activă”, de sorginte papistă. Într-una din lucrările sale, spune că trebuie să realizăm că oriunde nu există mănăstiri, duhovnicia se vestejeşte, şi oriunde există viaţă monahală autentică şi mănăstiri cu o tradiţie de evlavie profundă, Ortodoxia înfloreşte.

D.A.: Dar despre aceasta? Astăzi în Ortodoxie avem numeroase discuţii, şi nu puţine controverse, despre înfăţişarea preoţilor şi a călugărilor în Apus. Sunt cei ce spun că aceasta e ceva pentru vechea ţară; în America facem altfel lucrurile, din pricina locului în care ne aflăm, şi situaţia ne impune să ne îmbrăcăm diferit, şi că lucrurile exterioare nu au importanţă. Ce are de spus Kontoglu despre asta?

C.C.: Kontoglu a scris articole anume despre rasa [sutana] preotului. Era de acord că rasa în sine nu îl face pe preot. Însă ea este unul din acele lucruri, alături de altele, care îl fac pe cineva preot sau călugăr. A pus mult accent pe aceste lucruri, şi ne-a oferit motive din Tradiţie şi de bun simţ pentru ca această înfăţişare exterioară a preotului sau a călugărului să continue a-l arata pe cleric ori pe monah ca fiind cu adevărat Ortodox.

D.A.: Deci, ar fi corect acest lucru? Fotie ar zice că aceste lucruri sunt o parte integrantă a Ortodoxiei, sunt expresii ale Ortodoxiei. Nu sunt caracteristici detaşabile, ci sunt unite cu imaginea şi simbolurile Ortodoxiei. Astfel, abandonarea aceste lucruri înseamnă cumva minimalizarea Ortodoxiei.

C.C.: Aşa este. Acum câţiva ani, putini preoţi ai Arhidiocezei Greceşti din aceasta ţară [America – n. tr.] aveau barbă. Însă acum, se întâmplă ca preoţii mai tineri să aibă bărbi, adesea scurtate, dar totuşi bărbi. Alături de ei stă un preot în vârstă, un preot cu parul alb, ras la sânge. Raderea bărbii nu poate fi justificată spunând că trăim în America şi că barba este nepotrivită aici. Mai degrabă, este destul de acceptată acum. Kontoglu era foarte ferm asupra faptului că un preot trebuie să aibă barbă şi rasă, ca identitate a sa, aşa cum poliţistul are uniforma sa specifică, atunci când iese pe stradă. Văzându-o, ştii că este poliţist.

D.A.: A făcut Kontoglu vreodată distincţie între aşa-zisele „Tradiţie cu T mare şi tradiţie cu t mic”? Un asemenea punct de vedere spune că există unele tradiţii pe tărâmul dogmei, învăţăturii şi al spiritualităţii, care sunt cu desăvârşire „ne-negociabile”, însă există tradiţii mai mici, precum bărbile sau rasa, care sunt „negociabile”. Nu trebuie să le ai, dar le poţi avea. A făcut el vreodată o distincţie precum aceasta?

Pantocrator, Fotie Kontoglu

Pantocrator, Fotie Kontoglu

C.C.: N-a făcut o astfel de deosebire! Credea ca nenumărate lucruri înrudite organic alcătuiesc Ortodoxia şi îi dau identitatea. Totul este înrudit în mod organic. Despre artele Bisericii, de pildă, ar spune că iconografia se adresează văzului nostru, în vreme ce muzica se adresează auzului nostru, însă ambele caută să exprime aceeaşi esenţă, Credinţa Ortodoxă. Arhitectura îşi are propriile tradiţii, ce pot fi recunoscute în particular în cupolă, în arcul circular, şi prin suprafeţele folosite pentru pictură de pe ziduri, pe care alte feluri de arhitectură, precum goticul, nu le asigură. Arhitectura bisericii Ortodoxe este un element foarte important al întregului; cu alte cuvinte, toate aceste arte sunt legate organic, deşi folosesc medii diferite. Iconografia, imnografia, muzica şi arhitectura tradiţiei bizantine încearcă să exprime acelaşi lucru. Au aceeaşi obârşie: toate izvorăsc şi sunt folosite pentru a împărtăşi Credinţa Ortodoxă şi a o face inteligibilă credinciosului, prin simţuri; este vorba despre sfinţirea simţurilor, care altfel sunt bântuite de lucruri care îl despart pe om de Dumnezeu. Astfel, puteţi vedea unitatea organică a artelor frumoase ale Ortodoxiei. O puteţi vedea şi în înfăţişarea preotului, a călugărului; în felul rugăciunilor şi în Liturghie. Toate aceste lucruri sunt legate în mod organic unele de altele. Dacă spuneţi că iconografia tradiţională nu este esenţială, sau că muzica tradiţională este un lucru secundar şi poate fi înlocuită de orgi şi viori, în vreme ce păstrează Ortodoxia – nu este aşa! Dacă eliminaţi lucrurile acestea, ce rămâne? În curând veţi începe să „înmuiaţi” dogmele din pricina minimalismului şi a relativismului. Grecii au un cuvânt pentru aceasta: xeftisma, „destrămare”. Pantalonii ţi s-au sfâşiat într-un loc, îi laşi aşa, apoi ruptura se măreşte. Daca nu o peticeşti la timp, se va extinde tot şi tot mai mult, şi întregul veşmânt se va ferfeniţí. Deci trebuie să-l cârpeşti degrab. Dacă nu-ţi faci timp să îndrepţi orice fel de îndepărtare de la Tradiţie, mai apoi întregul lucru va începe să se destrame. Şi aceasta s-a întâmplat cu o bună parte din lumea Ortodoxă. Se destramă astfel, zicând: „Acesta n-are importanţă, acesta nu e esenţial, asta-i fără de importanţă, asta-i un obicei”, şi aşa mai departe.

D.A.: Kontoglu ne reaminteşte să „rămânem credincioşi Tradiţiei”.

C.C.: Da, deoarece Tradiţia le aşează pe toate laolaltă într-o relaţie plină de înţeles, minunată, organică.

D.A.: Ne dă viaţă.

C.C.: Ne dă viaţă şi rezolvă problemele şi grijile netrebuincioase care sunt create de „modernizare” şi ecumenism.

D.A.: Kontoglu a prevăzut aceste lucruri, acum 30 şi mai bine de ani, iar dumneavoastră le-aţi văzut în vreme ce vă scriaţi cele şaizeci de cârti, în ultimele patru decenii. Ne aflăm acum într-un loc în care, poate, am coborât mai mult pe cale, decât în vremea lui Kontoglu?

C.C.: Desigur.

D.A.: Pare că aproape suntem covârşiţi de aceste inovaţii, care cad precum o ploaie groaznică asupra Bisericii. Unde începem, unde îşi încep parohia şi preotul munca de reparare, înainte ca întregul veşmânt să se destrame? Cum purcedem pe calea către restaurare?

C.C.: Aş zice că sunt mai multe lucruri cu care trebuie cineva să se lupte. Unul din primele ar fi realizarea faptului că această destrămare, aceste inovaţii, sunt rodul neştiinţei. Aceasta se găseşte la rădăcina tuturor acestor lucruri. Deci trebuie să scriem cărţi, articole şi scrisori care să lumineze, aşa cum a făcut Kontoglu. Kontoglu a scris nenumărate scrisori. Am 90 din scrisorile sale. Cei ce au cunoştinţa şi înţelegerea necesară trebuie să scrie şi să înveţe, pentru a lumina oamenii, pentru a tămădui boala ignoranţei. Librării bine înzestrate trebuie organizate în toate parohiile şi mănăstirile. De asemenea, trebuie ţinute prelegeri lămuritoare în parohii, din vreme în vreme, îndeosebi în perioada toamnei şi a Postului Mare.

D.A.: Este un proces îndelungat.

C.C.: Într-adevăr. Este un proces ce necesită timp şi trebuie făcut continuu, de cât mai mulţi oameni cu putinţă. Celalalt factor întristător este indiferenţa. Deci, oamenii cu simţire religioasă trebuie încălziţi. Răceala care duce la moartea credinţei trebuie izgonită. Scrieri bune, predici bune, convorbiri personale cu oamenii, sunt unele din mijloacele prin care putem săvârşi aceasta. Indiferenţa îşi are obârşia în ignoranţă. Oamenii sunt indiferenţi la lucrurile pe care nu le cunosc, pe care nu le înţeleg. Indiferenţa vine adesea din pricina neînţelegerii învăţăturilor Bisericii, a canoanelor sau a semnificaţiei unor obiceiuri precum postul sau Rugăciunea lui Iisus.

D.A.: Duce, prin urmare, ignoranţa la o pervertire a Credinţei?

C.C.: Da. Credinţa ajunge să fie văzută ca fiind asemenea magiei. Creştinismul nu e magie. Este o relaţie Dumnezeu-om, ce implică rugăciune din partea noastră, rugăciunea sinceră a creştinilor credincioşi, ca şi alte practici duhovniceşti, înainte să putem nădăjdui la un răspuns din partea lui Dumnezeu. În mod greşit, oamenii cred că pot dobândi binefacerile dumnezeieşti fără să plătească preţul duhovnicesc pentru ele.

D.A.: Deci, pentru a dobândi Sfânta Ortodoxie, trebuie să lucrăm din greu pentru a ne goli sinele şi a îngădui Ortodoxiei, Tradiţiei, Duhului lui Dumnezeu să se sălăşluiască în noi; trebuie să avem credinţă?

C.C.: Aceasta este temelia. Credinţa, în sensul însoţirii noastre din toata inima cu învăţăturile şi practicile cele adevărate; este temelia.

D.A.: În concluzie, daţi-mi voie să vă întreb: pare încă a fi o mare provocare, pentru ortodocşii râvnitori, să se ataşeze tradiţiei dătătoare de viaţă a Sfinţilor Părinţi. Astfel de oameni trăiesc şi conştientizează Sfânta Tradiţie, dar poate că nu există pretutindeni un loc în care acea tradiţie să fie uşor accesibilă. Ce putem spune cuiva aflat în această situaţie?

C.C.: Cineva trebuie să aibă râvnă şi să caute cu stăruinţă un loc anume – o parohie din „lume” sau o mănăstire – unde se găseşte creştinismul ortodox autentic, tradiţional. Domnul nostru Iisus Hristos zice: „Cere, şi ţi se va da; caută, şi vei afla; bate, şi ţi se va deschide”.

Hristos binecuvântând, icoana de Fotie Kontoglu, detaliu

Hristos binecuvântând, icoana de Fotie Kontoglu, detaliu

Acest interviu a apărut în Divine Ascent, Vol. I, № 3-4, pag. 33-47.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: